Agassi. O autobiografie (2)

În prima parte a acestui eseu mai amplu dedicat lui Andre Agassi subliniam ca miracolul unui asemenea destin sta în faptul ca tenismanul american ura sportul în care se remarcase si gratie caruia devenise si celebru, si bogat. Mai spuneam ca avem de-a face cu un aparent paradox si ca daca pustiului din Las Vegas i-ar fi placut domeniul sau de excelenta, atunci cu siguranta ca am fi asistat la o cariera înca si mai spectaculoasa decât cea de care a beneficiat.
Mai mult, pâna si unul dintre criticii cartii semnate de fostul campion yankeu, „Open“, adica Ilie Nastase, recunoaste în propria sa autobiografie ca e mai bine sa îndragesti ceea ce faci pentru ca lucrurile sa iasa bine, sa ai parte de succes si de bucurie sufleteasca: „(…) în toata aceasta perioada, parintii mei nu m-au împins niciodata într-o directie sau alta srecte spre tenis sau fotbal, n.m.t. Nu facusera sport în viata lor si n-au manifestat nici cel mai mic interes pentru cariera mea sportiva… Sincer sa fiu, ei nici nu stiau cum ma descurcam în sport… Pot astfel declara raspicat ca parintii mei erau exact opusul parintilor insistenti din tenisul actual. Ei nu s-au apropiat niciodata de un teren. Eu însa doream sa fac sport. Nu-mi pasa unde avea sa ma duca sportul…
Stiam doar ca nu ma puteam imagina facând altceva. Singura problema era sa aleg între tenis si fotbal. Pâna la urma a câstigat tenisul, întrucât îmi placea mai mult si în adâncul inimii stiam ca eram mai bun în sportul acela. Iar atunci când te pricepi la ceva, te implici si emotional“ (Ilie Nastase cu Debbie Beckerman, „Autobiografia Mr. Nastase. Talentat, impetuos si rebel incurabil“, Editura Rao, Bucuresti, 2004, p. 28).
De aceea, este dificil de înteles atitudinea aroganta si reductionista pe care o manifesta campionul nostru fata cu dezvaluirile lui Agassi. La limita, lucrurile sunt foarte simple – Andre nu a ales tenisul, ci a fost constrâns sa o faca, lui Andre nu i-a placut sa joace tenis, dar a facut-o obligat, Andre s-a implicat emotional în tenis, dar a facut-o negativ, cu ura, disperare si dramatism, spre deosebire de Nasty, care a îndragit de la început sportul, simtindu-se ca la el acasa în acest orizont. Mai mult, Iliuta a avut posibilitatea sa aleaga între tenis si fotbal, ceea ce lui Andre i s-a refuzat ca drept. În autobiografia sa, minunea blonda din Vegas povesteste cum, la un moment dat, în scoala elementara fiind, clasa lui a trebuit sa sustina un meci de fotbal american. Desi avea antrenament la tenis, micutul a preferat sa contribuie la succesul colectivului din care facea parte, prezentându-se la confruntare, nu înainte de a cere permisiunea mamei, caci îl cunoaste pe Mike cât de smucit si autoritar este.
Atunci s-a petrecut catastrofa: seniorul a venit de la Cazinou, unde lucra, cu o falca-n cer si una în pamânt, a urlat la baiat sa paraseasca imediat terenul, i-a ordonat pustiului sa se dezechipeze pe loc, a aruncat apoi cu hainele de sport în antrenor, caruia i-a strigat sa nu-l mai selectioneze niciodata pe Andre în echipa. Sa mai adaug ca Agassi jr. se simtea mai bine pe terenul de fotbal, unde nu conta prea mult daca greseai, eludând astfel culpabilitatea raspunderii individuale si inevitabila pedeapsa paterna? Prin urmare, în aceste conditii, cum sa nu-l întelegi pe Nastase ca a iubit tenisul, pe care l-a practicat absolut liber, fara nici o presiune paternala, având toata disponibilitatea din lume sa câstige sau sa piarda, dupa pofta? Or, situatia americanului era complet diferita.
De altfel, supercampionul din tara unchiului Sam a trait o revelatie târzie, dar cu atât mai autentica.  Atunci când, la ceva timp dupa retragere, Andre si Stefanie trebuia sa participe la un meci demonstrativ în scopuri caritabile, s-au gândit sa nu se faca de râs dupa atâta inactivitate, asa ca au decis sa se antreneze împreuna. Contrar asteptarilor noastre, casa lor din Las Vegas, altfel una generoasa ca spatiu launtric si exterior, nu beneficia de… teren de tenis. Când Steffi a hotarât sa se retraga, a facut-o radical. Nothing about tennis. Andre, la fel. Mai mult, în interviuri el a reiterat ideea ca spera din tot sufletul ca micutii lor sa nu devina jucatori de tenis – decât daca o vor dori cu insistenta. Drept urmare, sotii Agassi s-au dus ca doi insi oarecare sa închirieze un teren în spatiul unui complex sportiv din apropierea resedintei lor. Iata descrierea acestui eveniment:
„Ea loveste usurel cu dreapta. Îi retrimit mingea, scrâsnind de parca as fi din fier. Ne angajam într-un schimb timid si ezitant, apoi, brusc, Stefanie îmi plesneste un lung de linie care suna ca un tren de marfa. Îi arunc o privire. Deci asa vrei sa joci, nu? Îmi trimite apoi un slice pe rever, marca Stefanie. Flexez picioarele si lovesc sec. Mormai: – Trebuie sa-ti platesc datoria, iubito! Ea zâmbeste si-si sufla o suvita ce-i acopera ochii. Umerii ni se relaxeaza, muschii încep sa se încalzeasca. Lovesc din ce în ce mai puternic mingea, la fel face si sotia mea. Trecem pe nebagate de seama de la un schimb dezinvolt la o vie disputa pe puncte. Dreapta lui Stefanie este ucigatoare. Reverul meu, nemilos… doar ca aterizeaza în fileu. E primul rever încrucisat pe care-l ratez în douazeci de ani. Privesc dezamagit mingea. O clipa ma simt cu totul absorbit. Îi spun neveste-mi ca nu-mi place ca gresesc. Simt cum îi creste iritarea. Dar apoi izbucneste în râs. Râdem amândoi si ne reluam schimbul de mingi. Cu fiecare lovitura, Steffi se vadeste din ce în ce mai fericita. Picioarele nu o mai deranjeaza. Se gândeste ca o sa reziste la demonstratia de la Tokyo. Cu cât se elibereaza mai mult de grija privind accidentarea, cu-atât începem sa jucam,
de-acum chiar jucam tenis. În curând ajunge sa ne placa atât de mult, încât nici nu mai sesizam ca a reînceput sa ploua. Ignoram cu desavârsire ca un om s-a oprit si ne priveste. Rând pe rând, mai multi spectatori îsi fac aparitia. Chipuri noi, mereu altele; cineva a dat un telefon, apoi altcineva a telefonat altora ca sa le spuna ca ne aflam pe teren, unde jucam doar pentru placerea noastra, fara nici o obligatie…
Ploua din ce în ce mai tare. Nici nu se pune problema sa plecam. Pierdem simtul timpului. Spectatorii care vin sunt înarmati cu aparate foto. Izbucnesc flash-uri. Lumina camerelor este deosebit de stralucitoare, efectul ei fiind reflectat si amplificat de picaturile de ploaie. Dar nu-mi pasa si nici Stefanie nu le acorda atentie. Nu suntem concentrati decât asupra mingii, fileului si felului în care ne miscam. Un schimb lung. Zece lovituri. Eu sfârsesc prin a gresi. Terenul este plin de mingi. Aleg trei, una o vâr în buzunar. Îi strig lui Steffi: – Ce-ar fi sa reintram în circuit? Ce spui? Dar ea tace. – Tu si cu mine, insist eu. O sa dam anuntul chiar saptamâna asta! Steffi continua sa taca. Ca de obicei, concentrarea ei este mai adânca decât a mea. La fel cum nu face nici o miscare inutila pe teren, tot asa si vorbeste, fara cuvinte de prisos… Este absorbita de fiecare lovitura. Fiecare este importanta. Nu oboseste niciodata, nu rateaza niciodata. Este o bucurie sa o privesti jucând, dar este deopotriva si un privilegiu. Mi se cere adeseori sa vorbesc despre asta, dar nu izbutesc niciodata sa gasesc formula perfecta, desi cred ca acest cuvânt este cel mai potrivit pentru a exprima adevarul. Privilegiu. Privilegiu. Continui sa gresesc. Ea închide ochii si asteapta. Servesc. Stefanie îmi da returul, apoi îmi face un semn inconfundabil, unul teribil de personal, de parca ar strivi un tântar, cum ca a terminat de jucat. E vremea sa-l luam pe Jaden sprimul copil al familiei Agassi, n.m.t. Apoi paraseste terenul. – Nu înca! Îi strig. – Ce? Se opreste, ma priveste. Si izbucneste în râs. – Ok, îmi spune, ducându-se în spatele liniei de fund. E absurd, dar asta sunt, asta simt, si ea ma întelege. Ne ramân lucruri minunate de facut si o sa le facem negresit. Îi vine greu sa înceapa, la fel si mie. Însa nu ma pot opri. Tot ce îmi doresc este sa mai joc putin. Înca putin“. („Open“, ed. fr., Plon, Paris, 2009, pp. 497-498)
Nici ca se poate evocare mai potrivita unei iubiri eliberate de ura, de conditionare, de presiune – decât acest meci de tenis neasteptat, clandestin, pe ploaie, sub privirile unor spectatori de circumstanta, care asista privilegiati la o confruntare între doi eroi eliberati în fine de teroarea de a câstiga… pentru altii. Acum, dupa retragerea lor, si Andre, si Steffi joaca de placere, o placere a trecutului netrait cum se cuvine, în ciuda incredibilelor performante, dar o placere meritata, nemimata si aproape magica. Genul de fericire la care insi prozaici ca Nastase, Becker, Safin si Sampras nu vor avea niciodata acces.
Altfel, Nasty are dreptate. Daca placerea lipseste, totul e de prisos. Victoria goala e mai rea decât o înfrângere plina de sens. Fie el si un sens al durerii. Însa Andre Agassi stia acest adevar, îl aflase, îl traise dramatic pe propria lui piele. Fara sa ridice o asemenea realitate sufleteasca la concept, el îsi rezervase intuitiv dreptul de a confirma indirect una dintre cele mai interesante teorii ale comunicarii de astazi. Aceasta teorie, numita a comunicarii narative, îi apartine australianului Stephen Denning. În cartea sa, „The Secret Language of Leadership“ (Wiley, San Francisco, 2007), acesta afirma fara tagada: „Scopurile materiale, precum victoria, se refera, în esenta, la dobândirea titlului de «învingator» pe care ti-l acorda altii. Daca oamenii îsi petrec viata încercând sa obtina aceste titluri de la semeni, în loc sa faca lucruri despre care ei considera ca merita efortul a fi investit, atunci vor sfârsi prin a fi prizonierii opiniilor celor din jur. Lipsiti de pareri personale, acesti oameni nu prea au motive de entuziasm… Valoarea intrinseca unei activitati este deseori subordonata telului de a-i depasi pe altii si de-a face tot ce este necesar pentru a învinge. Când se întâmpla asta, înseamna ca ai intrat într-o competitie acerba si nemiloasa: activitatea nu te mai inspira, ci te suforca, îti pierzi umorul, nu-ti mai da energie, ci te împovareaza. Pe scurt, e doar munca si nimic în plus. (…) În sfârsit, ideea ca indivizii care se concentreaza mai ales pe victorie vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, sa faca ceva valoros în sine, cum ar fi «sa contribuie la dezvoltarea societatii», nu este sustinuta de dovezi solide. Chiar daca lasam deoparte existenta inevitabila a unui mare grup de «învinsi», care, prin definitie, îl însoteste pe cel al «învingatorilor» si care nu are nimic de oferit societatii, realitatea este ca victoria ca principal scop devine un drog. Deoarece victoria nu satisface prin ea însasi, oamenii au nevoie sa învinga mereu pentru a putea continua. Rezulta ca indivizii care-si dedica viata acestui scop nu mai ajung, de regula, sa faca nimic doar pentru valoarea intrinseca a activitatii respective. În schimb, se trezesc pe patul de moarte, întrebându-se unde si-au irosit zilele“ (op. cit., p. 40-41).
Prin urmare, nu e deloc dificil sa pricepem de ce Agassi a fost, în nefericirea lui tenisistica, mai potent si mai armonios în plan sufletesc decât campioni merituosi, dar superficiali ca Nastase, Safin, Federer si altii. Pentru american, nu victoria era importanta, ci felul în care o realizezi si mai ales ce faci cu acel inimitabil sentiment al triumfului. Cui îl daruiesti. Dupa o victorie de turneu de prin anii 1990, la aeroport si-a îmbratisat tatal, cumva ca un fel de test. Oricum, barbatul Andre dorea sa-si simta tiranul patern aproape, sa vada cum reactioneaza. Vreti sa stiti care a fost reactia lui Mike Agassi? Aceeasi ca în copilaria furata a fiului sau: nici o reactie. A stat ca o bucata de lemn. Însa lucrurile nu se opresc aici. În 2006, la ultimul turneu al fiului sau, acel de pomina US Open, dupa ce Andre îl învinsese în cinci seturi epice pe mult mai tânarul Baghdatis, fiind aproape în pragul colapsului fizic, a doua zi de dimineata tatal si-a implorat fiul sa renunte. Cu lacrimi în ochi, durul Mike îsi ruga baiatul sa nu se mai chinuiasca, sa înceteze, sa renunte a mai demonstra ceva: „ – Abandoneaza, mormaie el. – Ce spui? Sa fie chiar tatal meu – sau fantoma lui? Are tenul pamântiu. Ai spune ca n-a mai dormit de saptamâni întregi. – Ce tot spui, tata? Despre ce vorbesti? – Abandoneaza, asta-i tot. Vino acasa. Ti-ai atins scopul. Ai reusit. Dar acum s-a terminat“ („Open“, ed. fr., p. 485). Incredibil, nu-i asa? Dar dupa o viata este cam tardiv sa dovedesti sentimente omenesti, când victima, propriul tau fiu, a interiorizat masochist dorul de revansa al tatalui, identificându-se cu agresorul…
Si apropo de fericirea pe care o resimti atunci când faci ceea ce-ti place. Fireste, Nastase are dreptate. Nu exista nimic mai placut decât sentimentul ca te gasesti la locul potrivit, savârsind ceea ce-ti corespunde. Însa e cu atât mai surprinzator si mai demn de lauda sa faci bine, excelent, exceptional ceea ce-ti repugna, ceea ce urasti, ceea ce nu vine din launtru, ci de la un altul, din afara, dinspre autoritatea suprema, modelul tau, tatal. Înca o data, Denning poate fi citat copios: „Cuvântul «entuziasm» ne vine de la greci, en theos însemnând «un zeu launtric». Astfel, originile cuvântului în sine sugereaza ca leadership-ul transformational presupune «trezirea unui zeu în fiecare dintre adepti». «Zeul launtric» este o sursa efervescenta de energie; n-are astâmpar, este mereu în miscare si e cu totul irezistibil. Entuziasmul este mai mult decât un sentiment de multumire; el tresalta, clocoteste si se revarsa. Entuziasmul e contagios, purtând pe aripile sale ideile si înlesnind actiunea“ (op. cit., p. 55).
Daca fara entuziasm, doar rational, Agassi a izbutit sa devina campionul care a fost, atunci, cel putin din punctul meu de vedere, lui i se cuvin toti laurii. El este adevaratul învingator – caci s-a învins în primul rând pe el însusi, dominându-se si descoperind placere în chin. El este liderul, el este maturul, el este realistul – si nu acesti imensi copii mari care sunt tenismanii care-l critica. Lipsit de zeu launtric, Andre a izbutit sa devina zeu pentru zeci de milioane de oameni, mai ales copii. Si nu e putin lucru. Cât priveste substituirea energiei entuziasmului prin ratiune rece, e de ajuns sa priviti ghemul al treilea din setul doi al semifinalei de la Wimbledon, editia 2000, contra lui Patrick Rafter. Agassi va pierde meciul, dar acel ghem este pilduitor pentru puterea concentrarii sale si mai ales pentru inteligenta sa tactica. Condus cu un set, cu doua ghemuri la zero, cu un super-Rafter la serviciu, Andre era pur si simplu victima sigura. Ei bine, el, neiubitorul de tenis, el, cel neînsufletit de entuziasm, realizeaza la rându-i break, dupa patru retururi consecutiv-câstigatoare, perfecte geometrii ucigase, în lung de linie, passing-uri febrile si reci, lovituri abia stergând tusa.
Agassi e mare.