Acei arhangheli executori si razbunatori…

Se poarta zvastica: actul de vandalism comis într-o duminica spre luni la Ambasada Ungariei la Bucuresti a scos-o la iveala cu vopsea pe gardul cladirii. Desigur, e un act izolat si, cum spune ministrul de resort, „prietenul“ Croatiei, actul nu concorda cu bunele relatii si cordialitatea dintre cele doua tari vecine si prietene. Întâmplator ori nu, tara prietena si vecina trece pentru sase luni la sefia UE: peste noapte, un provocator, derbedeu de meserie, scoate la iveala… zvastica. Deunazi, într-o emisiune cu si pentru profesionisti, jurnalistul celebru pentru povestea puiului nascut direct din târtita gainii provoca din nou opinia publica scotându-l pe Fat-Frumos din lacrima de sub mantaua verde a lui Corneliu Zelea Codreanu. Provocatorul dadea cu nuiaua prin gard ca sa zadareasca dulaii povestind un vis: se facea ca acel Capitan era „un erou romantic – cum scrie dl Manolescu într-un editorial de atitudine din „România literara“ –, cavaler fara pata si prihana al luptei contra coruptiei.“ Dupa care editorialistul îl acuza dur pe jurnalistul puiului de gaina de… traseism, sinonimul la moda al traditionalului oportunism: „Dupa ce a calcat în extrema stânga comunista, descoperindu-si o înduiosata întelegere pentru Ceausescu, iata-l calcând cu aceeasi seninatate în extrema dreapta si cântându-i osanale Capitanului“. Urmeaza „mirarea“ încercata de dl Manolescu si decizia lui de a-si trece numele printre „pitifelnicii“ care au semnat protestul contra elogiului provocator adus lui Zelea Codreanu într-o emisiune TV. Într-un al doilea editorial pe aceeasi tema, asupra dedesubturilor caruia însa nu vreau sa insist, directorul „României literare“ revine asupra afirmatiilor false referitoare la Zelea Codreanu din emisiunea respectiva si puterea seducatoare a acestor afirmatii asupra mintilor tinere si inocente. „“Nu era un fanatic al ideilor legionare“, spunea bunaoara interlocutorul Eugeniei Voda. Nu era, ce e drept – ricaneaza N. Manolescu – un fan legionar, era chiar creierul miscarii.“ Provocatorul din articolului dlui Manolescu nu facea decât (!) sa preia vechea si razbatuta teza a prapastiei morale dintre „codrenisti“ si „simisti“, dintre „îngeri“ si „demoni“. Teza acrediteaza ideea „descrestinarii“ miscarii legionare de catre Horia Sima, cel care ar fi adus crima în lupta politica româneasca. Numai ca ea, crima, începuse mai dinainte, promovata si savârsita de ctitorul si Arhanghelul miscarii, una de inspiratie terorista. A relua si promova azi o atare diferenta între fazele si conducatorii sinistrei miscari cu atâtea crime la activ constituie, într-adevar, o provocare. A cui si contra cui? Una din temerile dlui Manolescu este legata de seductia exercitata asupra „mintilor fragede“ de imaginea de poveste a incoruptibilului Fat-Frumos Corneliu Zelea Codreanu. Imaginea incoruptibilului ar putea fi, crede N. Manolescu, o veritabila „incitatie la o politica a crimei contra coruptilor politicieni contemporani“ generata „în mintile fragede“… Îi cred mai maturi pe tinerii de azi decât „atât de fragezi“ spre a se lasa incitati de provocari si santaje „seductioniste“ ca acestea. Cum nu cred ca dupa vandalismul provocat de un derbedeu la Ambasada ungara batalioane de tineri vor fi gata sa asedieze „Ungaria Mare“, nu-mi pot imagina nici ca niste tineri nonconformisti dar inteligenti de azi si-ar alege icoana Capitanului ca sa porneasca, sub pavaza ei, un curat razboi contra coruptilor din zilele noastre. Sesizând o latura importanta a acestor provocari dar si a mentalitatii si reactiei demascatorilor lor, dl Andrei Plesu vorbeste despre propaganda si manipulare într-un articol din „Dilema“ la impartiala sa rubrica „Nici asa, nici altminteri“: „Daca în loc sa judecam lucrurile cu o nervozitate gata facuta, cu dorinta de a furniza lumii o imagine de sine convenabila, cu spontaneitatea cliseelor curente, cu complexele unei indignari de circumstanta, pe scurt, cu obsesii necontrolate, sau cu dorinta de a ne pune într-o lumina buna manipulând sloganuri previzibile, daca, în loc de toate acestea, am fi avut calmul bunului simt, toata întâmplarea cu interviul lui … ar fi trecut neobservata. Dar reactia prompta a câtorva nelinistiti de profesie (carora nu le contest neaparat buna-credinta), decizia excesiva a CNA-ului, scrisoarea amarâta a celor zece, câteva articole de o radicalitate trucata si furor-ul comentatorilor de pe Internet au creat un tapaj public disproportionat care, în loc sa limpezeasca lucrurile, le-a isterizat. Totul a glisat pe procese de intentie si etichetari penibile. Cei situati contra Eugeniei Voda au fost taxati de iudeo-masoni, pro-semiti de ocazie, jandarmerie izraelita resentimentara. Cei situati pro Eugenia Voda au fost cititi ca pro-Cristoiu, ergo cripto-legionari, ergo anti-semiti. Fronturile odata definite, razboiul poate începe, cu frazeologia, fentele si bâzdâcul stiute“. Ideea de baza a dlui Plesu e simpla si se reduce la o vorba din popor: a face din tântar armasar, a-ti pierde, carevasazica, vorba parintelui comediei românesti, uzul ratiunii. „Nici asa, nici altminteri“, titlul rubricii dlui Plesu vine din spusele lui Caragiale: „Asa e ca pâna acum nu stam nici bine, nici rau, adica nici asa, nici altminteri?“. A sta nicicum va sa zica nicaieri si revine la a fi, în limba lui Caragiale, impartial ca tot românul. Impartial voieste sa fie si dl Plesu, mai cu seama când vorbeste despre „dorinta de a furniza lumii o imagine de sine convenabila“ despre „indignare de circumstanta“ si despre „dorinta de a se pune într-o lumina buna“ a unor „nelinistiti de profesie“. Cine sunt acesti „nelinistiti de profesie“ preocupati de propria imagine nu ne spune: de fapt, cu ei se razboieste autorul articolului, în numele bunului-simt. Laudele provocatoare aduse pe post lui Corneliu Zelea Codreanu sunt considerate de d-sa simple „dracii“. Si, în numele bunului simt, e stupefiat ca „Poti sa spui, de pilda, ca Lucifer e frumos? Sau se cheama ca faci propaganda? E voie sa invoci austeritatea incoruptibila a sângerosului Robespierre?“
Ce-i drept, Capitanul era si frumos si incoruptibil. Putea fi un mare Seducator. Despre un atare Seducator irezistibil scrie si Nicolae Breban într-un lung eseu – monolog ce împrumuta „vocea“ unui posibil personaj de roman – din „Însemnari iesene“. Iata portretul seducatorului executat de el însusi dupa propria-i partitura, personaj recurent, altminteri, în proza acestui important romancier al nostru: „O «miscare» care s-a înfiripat în jurul unui barbat tânar, frumos, cu o exceptionala vigoare si încredere în sine, undeva prin sudul Olteniei, la o scoala de militari, elevi militari… Exista nu putini istorici din scolile moderniste mai ales care vorbesc nu de «personalitati», ci de «energii». Or, indubitabil, acest elev-militar era o astfel de «energie». Care a avut, neîndoios, abilitatea si consecventa de a combina, ca sa zicem asa, de a «alatura», cum am zice noi azi, politicul cu religiosul. De a-si cauta destinul propriu nu în afara istoriei propriului sau popor, într-o disciplina laica cum o fac multi tineri ce-si simt propria viata apta de o cariera de exceptie, în stiinte sau arte, sau, mai stii, în mai noile aventuri ale expeditiilor polare sau nu, descoperirilor de noi tinuturi, rase si moravuri. Nu, acest tânar caruia îi dam aici initialele, destul de transparente, de altfel, C.Z.C., s-a gândit sa-si ia pe umeri, ca un haiduc din cei ce traisera prin codrii desi din apropiere, soarta tuturor, desi destinul comunitatii în care se nascuse primise tocmai, prin recenta pace de la Versailles si Trianon, un dar mirific: unirea celor «de un sânge» ca si posesia pamântului ce statuse secole la rând sub armele si «copitele» unor imperii enorme, brutale si profund antagonice. Iar pentru a-i uni pe cei care îl ascultau cu o încordare si atentie deosebita, el, acest C.Z.C., le-a oferit o arma veche, e drept, credinta stramoseasca, dar pe care el voia nu mai putin s-o scuture de rutina si praful secolelor si bucoavnelor cu litere si limba slavone, s-o curete de rutina si mediocritatea popilor si, prin aceasta, sa aprinda o flacara noua pe altarul unei credinte ce ameninta sa arda doar în locuri retrase, asa-zis mistice. Si aparata de insi ce predicau mai ales retragerea din lume si renuntarea la dreptate si bine în aceasta viata. Nu, o spunea tânarul, credinta trebuie sa învinga «acum», dupa ce visul hotarelor si a unei fantastice uniri a celor care vorbesc aceeasi limba si-si revendica aceiasi strabuni, luptatori sau nu, s-a înfiripat, în sfârsit, credinta trebuie sa îmbrace o haina noua, cu mult mai vie si mai stralucitoare; si, mai ales, sa ia pilda nu de la sfintii parinti si patriarhi, prea înacriti si îmbibati de amaraciunea celor lumesti, ci de la acei arhangheli executori si razbunatori, tineri luminosi si de lumina ei însisi, cu spade orbitoare în mâini, care sa coboare în mijlocul multimii resemnate si oarbe, împartind dreptatea scurt, aspru si prin orice mijloace.“ Aceasta retorica seducatoare – cu toate dezacordurile, cacofoniile si pleonasmele ei! – este asa, seducatoare, tocmai pentru „fanii“ care au urechile pregatite spre a auzi ceea ce vor si le place sa auda: o retorica seducatoare ce prezinta si reprezinta, ca atare, vulgata „miscarii“ respective, cu apologia „energiei“ si a „oricaror mijloace“, inclusiv a crimei pentru mântuirea neamului. Cu o iscusinta remarcabila, prozatorul se adreseaza aici, în „limba“ lor, celor ce vor sa auda si sa se lase sedusi de sloganurile si manipularile ce au însotit si provocat o farsa tragica a istoriei nationale. Cu mijloacele antifrazei, N. Breban avertizeaza si el, în felul sau, ca si N. Manolescu, în alt fel, asupra seductiei otravite exercitate de provocarile si provocatorii ce se iau, vai, în serios…