Stramosii, mai religiosi decât noi, credeau ca e un noroc sa mori în Sâmbata Mare. Mergi direct în Rai, fara alte formalitati. Consecventi credintei în Viata viitoare, ar trebui sa privim aceasta eventualitate nu ca pe o simpla întâmplare norocoasa, ci, vazând în viata pamânteana doar un interludiu, ca pe principala sansa a acesteia. Unii si-or fi închipuind, la modul plescar, ca s-ar proclama un fel de amnistie pe 24 de ore sau ca se distribuie în ceruri indulgente promotionale. Atunci viata ar fi un pariu cu cota de 1 la 365, exceptând anii bisecti, olimpici si de alegerei prezidentiale în S.U.A.
Urmarind în vreme tragerile acestei tombole celeste, observam ca nu e chiar loterie-loterie. Selectia pentru ziua cea mai fasta pare chibzuita acolo unde trebuie, câstigatorii fiind stabiliti dupa merite, nu aleatoriu. Ar fi mai cu noima. Ne-ajunge pe Pamânt loteria vizelor pentru raiul american, ne-ajunge exceptia tâlharului de pe cruce. Avem suficient de multe pacate ca sa mai fie încurajat raul cu acte si practici de clementa. Sansa aia de Viza Schengen intergalactica s-o aiba cine merita.
Anul acesta a fost cota mai mare, de 1 la 366. Din nefericire, n-a gresit. S-a dovedit, cum banuiam, selectiva. Trecând nu cu dricul, ci cu careta împarateasca, Inevitabila l-a invitat pe unul dintre cei mai cuminti si mai cu minte dintre noi.
Marea tristete e ca rasplatirea unuia înseamna saracirea celorlalti. Plecând Florin Constantiniu, am ramas mai sarmani, mai prapaditi, mai rataciti. Ne-a parasit dupa ce a raspuns, în felul lui responsabil, doct, luminos dar transant unei întrebari grele. Eruditia, echilibrul si seninatatea care l-au caracterizat dau verdictului valoare de irevocabil. A acordat clasei politice contemporane trei superlative care explica totul: „este cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria României“. Punct.
Ar mai fi urmat o întrebare. Fundamentala. Cred ca ne-a fost teama s-o rostim. La gândul ei, o frica rece ne cuprinde, ca o apa ce s-a revarsat pe înnoptat si ne învaluie fara a fi în stare sa îi vedem, prin întunericul umed, cuprinsul.
Acum 22 de ani visam naivi ca a început renasterea nationala. A câta? Harnici în începuturi, n-avem curajul sa le numaram. Ne captiva miracolul temnitei naruite crezându-ne liberi. Cine sa vada închisoarea din noi? Inexplicabil, dintre relele trecutului cea mai rezistenta s-a dovedit frenezia demolarilor. Printre ruine jubilau sobolanii si gardienii. Oamenii de rând se tineau pe de laturi, nauciti dar optimisti. Câte cineva amintea ca traim în „Gradina Maicii Domnului“. Pe masura ce „gradina“ devenea un maidan de 237.500 kmp., cei de pe margini, lumea adevarata semana tot mai mult cu o dinastie sau un trib incapabil sa se reproduca. Într-un spiciulet rostit la o lansare de carte am suspinat despre „lumea buna a anilor ’90“. Era si un istoric de fata, altul decât ilustrul disparut. S-a gândit putin si mi-a validat zicerea si temerea. „Da, a fost o lume speciala a anilor ’90, care se pierde“.
Amândoi stiam însa ca e un amurg demult început. Într-un secret mai mare decât pe vremea Securitatii, ma obseda o tema pe care nici nu îndrazneam sa o enunt. Mi-era teama sa nu dau apa la moara dusmanilor, mi-era teama sa nu fiu renegat, mi-era teama sa nu ma blesteme stramosii. Mi-era teama chiar si de Judecata de Apoi.
În iunie 2003 a avut loc meciul Norvegia-România. Scor 1-1, fatal pentru nationala. Nu am aproape nicio atractie pentru fotbal, chiar daca admit ca starea sportului unei natiuni reflecta starea sanatatii ei fizice si morale. Dar Marius Nitu a scris atunci un editorial exceptional. Descria toata moftangeala din jurul partidei ca pe o extensie a pecinginii specifice ethosului national. Pamfletul surprindea multe ipostaze trist de ridicule, dar una le punea capac tuturor. Antrenorul Iordanescu apelase la Patriarhul Teoctist sa se roage pentru echipa „în fiecare zi, pâna joi“, realizând un transfer subtil de responsabilitate spre Înalt Prea Fericitul si spre Seful Lui din Cer. Stupiditatea demersului exprima mai mult decât strategia unui general de arena cu talas. Laolalta cu repertoriul de explicatii al celorlalti responsabili, esecul (tombal pentru nu stiu ce campanie de calificare) sintetiza toata smecheria, neprofesionalismul, lasitatea, plescangeala, fusereala, obscurantismul care ne trag înapoi în toate cele. A fost picatura de realitate profunda care m-a determinat sa încep fisarea faptelor si ideilor pentru studiul pe care nu îndrazneam nici sa-l denumesc : „Cronica unei posibile iesiri din istorie“.
A trecut aproape un deceniu si cumplita temere s-a accentuat de la un an la altul. Iar acum – verdictul irevocabil al carturarului si plecarea lui înainte de a-l întreba: „Unde ne duce aceasta clasa politica? Nu cumva suntem asemenea orbilor condusi de alti orbi care se îndreapta spre prapastie?“
Se spune ca un popor are politicienii pe care îi merita. Zicerea este ambigua. Ea se poate referi pur si simplu la optiunea electorala sau poate sugera, mai jenant, ca si poporenii si liderii provin din aceeasi plamada. Niciunul dintre întelesuri nu lamureste însa cum de s-a ajuns la dramaticele superlative. De unde pâna unde „Cea mai …“ ?
Teama îmi e ca bolile vin de departe din timp, au fost incubate în vicistitudinile perioadei nedorite si au izbucnit cataclismic în aerul încarcat cu de toate al noilor realitati. Prea bine nu am stat niciodata la testele fundamentale de sânge. Cromozomii moralei – adevarul si minciuna – ne sunt inversati. De aici si alte scheme genetice, care asigura onoarea, valoarea, responsabilitatea, devotamentul, seriozitatea… Cei 40 de ani – perioada impusa plus perioada nedorita – au plamadit într-adevar un om nou, numai ca arhetipul acestuia a iesit altfel decât în proiect. Frustrat material, îsi refula lacomia, frustrat axiologic, îsi refula competenta, frustrat intelectual prin desantata adulare la comanda, îsi refula aroganta, claustrat, îsi mocnea nestatornicia, mintit mereu, a devenit sceptic, tracasat tot timpul, se conserva în placiditate. Iar pentru ca toate acestea copleseau vitalitatea, a supravietuit prin duplicitate.
Ruperea zagazurilor a revarsat tot acest lac împutit. Catastrofa putea fi evitata daca în aval ar fi existat ori s-ar fi amenajat o matca adecvata. Dar viitura s-a rostogolit haotic, fara proiect rational si realist. În loc sa-si piarda încarcatura infectata, a recuperat toate gunoaiele de pe maluri. Asa vedem ca se întâmpla si atunci când vin puhoaiele aievea, nu doar metaforic.
Întreaga vointa si capcitate de organizare sociala s-a concentrat pe putere. Din toata mostenirea blestemata s-a pastrat si s-a diseminat obsesia puterii. Celelalte coordonate – daca putem vorbi de coordonate în conditii de haos – au fost trasate direct spre prapastie. Marea rasturnare a fost o lupta pe întuneric a unor oameni treziti din somn. Cu eroi, calai si cu fraieri, fara a se sti care au fost unii, care au fost altii. Statul de drept a debutat cu cea mai jalnica înscenare judiciara. Reconvertirea avutiei a fost lasata pe mâna mafiilor imediat constituite sau a spagarilor individuali. Zacamântul de resurse umane al scolii a fost printre primele pervertit, depreciat, producând sfertodocti si consacrând impostura. Diferitele tabere care se înfruntau pentru putere au folosit mizeria cu aceeasi sârguinta. În loc sa devina tema dezbaterii corecte a racilelor sale, trecutul recent s-a transformat într-o tinta falsa pentru atâtarea conflictului între generatii. Impostorii cocotati pe baricade erau bulgariti de jos de catre impostorii unor foste baricade imaginare. Alternativa omului simplu si corect s-a conturat deprimant: delasarea sau bejenia.
În compensarea acestei involutii galopante a existat si exista doar mecanismul electoral. Dar ce ofera el? Alegerea dintre rau si mai rau. Pentru motivele aratate, competitorii se întrec pe fata în minciuni, iar pe dindos în acaparari. Aparitia unor atleti nedopati este sortita esecului, lipsindu-le logistica promotionala si de comunicare. Se trancaneste în sfaturile electorale despre tactica mersului din poarta în poarta, ca Avram Iancu, dar în realitate bâlciul alegerilor este deja potopit de tehnici spectaculare costisitoare, menite sa copleseasca prin zgomot si butaforie, nu prin idei, programe si caractere. Gânditi-va ce straniu ar fi ca la un asemenea spectacol orbitor si asurzitor sa apara un credul dornic sa discute onest si simplu o promisiune reala, întarita cu onoarea sa. Cadrul acesta, de supermarket politic, deformeaza nu numai candidatul si candidatura, ci si multimea sustinatorilor, transformând-o într-o masa de gura-casca debusolata, dar fanatica în derizoriul general. Asa cum democratia pluralista s-a limitat la farâmitarea partidului unic în partidulete ca si unice, pastratoare ale stilului si vocatiei autarhice, tot astfel multimea alegatorilor activi perpetueaza formalismul si gratuitatea participarii la procesiuni impuse.
De unde sa apara revirimentul, pe ce sa se bazeze speranta? Generatiile actuale sunt asa cum sunt, generatiile viitoare vor fi dupa chipul scolilor si valoarea modelelor. Emigratia agraveaza situatia. Softul politic este programat exclusiv ca sa distribuie si sa redistribuie puterea pentru acces la chilipiruri. Nu exista nici proiectul, nici dorinta, nici macar constiinta nevoii unei reconstructii din temelii, reale, ample, coerente.
Ramâne nadejdea sihastriei sociale – Florin Constantiniu se retrasese din viata publica – si a unui sfârsit senin. În orice zi. Povestea cu Sâmbata Mare (dupa altii cu Saptamâna Luminata) e doar o superstitie. Ar fi contrar asteptarilor omului cuminte. Care nu-si poate dori ca el sa plece cu caleasca aurita, iar pe noi sa ne lase lânga cotiga sfarâmata.
Autor: SERGIU ANDONApărut în nr. 371