Roberto J. Payró, Hazliile isprăvi ale nepotului lui Juan Moreira, traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note de Dan Munteanu Colán, Bucureşti, Editura Univers, 2013
„Ceea ce veţi citi nu sunt nici isprăvi, nici hazlii, iar protagonistul nu este nepotul lui Juan Moreira. Veţi remarca şi unele anacronisme şi dracu’ ştie ce-a rezultat din toate astea. Copistul se spală pe mâini şi îşi declină orice responsabilitate, mărginindu-se să-şi dovedească excelenta caligrafie“. Aceasta este nota de subsol semnată „R.J. Payró“, care apare chiar pe a doua pagină a romanului lui Roberto J. Payró, intitulat… Hazliile isprăvi ale nepotului lui Juan Moreira.
Un gaucho citadin
Ce să înţeleagă de aici cititorul inocent? Că se află în faţa unei farse literare de proporţii? Că autorul (Roberto Payró) îşi subminează el însuşi demersul literar, sau că, dimpotrivă, îşi invită lectorul să intre într-un elaborat joc – care, însă, având în vedere că romanul de faţă, datând din 1910, ia forma naraţiunii picareşti şi pare a se înscrie, măcar din punct de vedere tematic, în cadrul general al realismului e cu atât mai complicat? Sunt întrebări îndreptăţite pe deplin, la care cititorul va ajunge să(-şi) răspundă doar la sfârşitul lecturii unui text pe nedrept adesea trecut cu vederea atunci când se discută despre literatura argentiniană a începutului de secol XX.
În orice caz, una dintre problemele cu care se confruntă exegeza în cazul lui Roberto J. Payró şi al creaţiei sale este aceea a încadrării autorului în tendinţele artistice ale momentului. Afirmat încă din primii ani ai tinereţii în calitate de ziarist dedicat şi corespondent de război, Payró (1867 – 1928) este şi un prozator de valoare, dar şi înzestrat dramaturg, în ciuda faptului că nu a ajuns niciodată la o faimă cel puţin parţial comparabilă cu cea a contemporanilor săi Ricardo Güiraldes sau Leopoldo Lugones. În primul deceniu al veacului trecut, în spaţiul cultural argentinian se manifestau – iar relaţia lor nu a fost deloc lipsită de contradicţii – pe de o parte modernismul, iar pe de alta, realismul cu note naturaliste, acesta din urmă preferând aşa-numita „literatura gauchesca“, foarte populară, la un moment dat, în această ţară. De altfel, însuşi pretextul de la care porneşte romanul de faţă se situează sub acest semn: Juan Moreira este un personaj literar de succes în Argentina, creat de scriitorul Eduardo Gutiérrez în anul 1880; Moreira este un gaucho care ajunge asasin şi tâlhar temut de toată lumea.
Ţinând seama de aceste date caracteristice, Roberto Payró îşi asumă tradiţia literară şi, deşi personajul central al romanului său este Mauricio Gómez Herrera, autorul îl defineşte drept „nepotul lui Juan Moreira“. Desigur, nu în sens biologic, ci caracterologic. Cu precizarea extrem de importantă că Mauricio este un soi de gaucho citadin, primul de acest fel din literatura argentiniană. Căci Payró combină elementele prozei picareşti europene cu cele venite pe filiera literaturii argentiniene cu gauchos, pentru a defini un tip social destul de frecvent în înalta societate a perioadei pe care o are în vedere începutul veacului trecut. Şi, la fel ca oricare pícaro hispan, urmând, deci, modelul lui Lazarillo de Tormes sau al lui Guzmán de Alfarache, din romanul lui Mateo Alemán (personaje de secol XVI!) Gómez Herrera vrea să ducă o viaţă mai bună. Iar în acest scop face orice, calcă în picioare totul şi nu ţine cont de nimic, cu excepţia propriului interes, astfel încât, ştiind exact când să adauge particula nobiliară „don“ înaintea numelui său, ajunge, dintr-un umil funcţionar la primăria satului natal, om politic însemnat şi, finalmente, ambasador al Argentinei într-o importantă ţară europeană.
Textul este împărţit în trei secţiuni, vizând, pe rând, copilăria modestă a lui Mauricio, urmată de adolescenţa şi de primii ani ai tinereţii sale, plini de elanuri, de ambiţii nemăsurate şi marcaţi de acţiuni complet lipsite de moralitate, pentru ca apoi să fie descrise legătura sa cu Teresa, naşterea fiului său şi dorinţa nestăvilită a lui Gómez Herrera de a urca pe scara socială. Prin urmare, mimând false sentimente religioase, o va cuceri pe Maria, iar ulterior, prin intermediul unor şi mai abile manevre, pe Eulalia iar, la scurtă vreme, ceea ce-şi dorea mai mult şi mai mult: ascensiunea în plan politic.
În ciuda unor insistenţe oarecum agasante şi al caracterului adesea (cam prea) plat al personajelor – dar acest aspect ţine şi de modelul picaresc al naraţiunii, de la care Payró nu se abate – cartea se dovedeşte o lectură palpitantă şi plăcută. Chiar dacă „isprăvile“ lui Gómez Herrera nu sunt decât subterfugii sau stratageme menite a-l împinge mereu înainte şi tot mai sus în orice ierarhie. Şi chiar dacă ele nu sunt deloc hazlii, ci extrem de serioase, (cu condiţia să fie citite cu atenţie!), căci vizează psihologia şi strategiile de atac (ori, la nevoie, de apărare) ale arivistului. Poate tocmai din aceste motive, romanul de faţă e şi extrem de actual, timpul scurs de la apariţia sa nefăcând decât să şlefuiască metodele celor care, în Argentina sau aiurea, asemenea lui Mauricio, doreau/doresc să-şi facă uitate originile şi orice posibil ataşament sentimental, pentru a putea, apoi, să se înfrupte pe săturate din dulceaţa puterii politice.
Modelele literare şi modernitatea
Roberto Payró atinge, însă, dintr-o dată şi câteva date esenţiale ale modernităţii literare, căci, dincolo de subiect şi de maniera vădit picarescă de abordare (subiectivitate accentuată, lipsa punctelor de vedere diferite, avalanşa de întâmplări prezentate în detaliu, în detrimentul analizei psihologice), cititorul întâlneşte elemente care vor domina şi proza generaţiilor următoare, prevestind chiar o serie de tendinţe postmoderne. Astfel, autorul nu ezită să dea cuvântul protagonistului său şi să-i cedeze acestuia prim-planul textului, însă, spre deosebire de nivelul la care rămânea în creaţiile anterioare, precum Căsătoria lui Laucha, Pago Chico şi Noi povestiri din Pago Chico, de astă dată este implicat şi copistul – deci mediatorul textual. Căci, în paranteză fie spus, Laucha, personajul din romanul anterior al lui Payró, avea nevoie doar de un narator care să-i spună/scrie povestea, el neştiind carte. Acum, însă, totul e mult mai subtil; şi mai elaborat. E adevărat că naraţiunea se face la persoana întâi, dar ea este denunţată chiar de nota de subsol de la începutul cărţii, iar protagonistul ţese istoria – propria sa istorie şi deopotrivă pe cea a Argentinei de început de veac – cu ajutorul copistului, mâna prin intermediul căreia textul scris va ajunge la cititor. Autoritatea textuală devine, deci, dublu articulată, iar textul final, ca şi contextul, trebuie permanent reevaluate cu grijă.
Comparat cu Honoré de Balzac pentru notele de veritabilă comedie umană pe care le conţine opera sa romanescă, dar şi cu argentinianul Domingo Faustino Sarmiento, nu atât pentru accepţiunile pe care le primeşte în opera sa dihotomia barbarie – civilizaţie, cât mai ales pentru apropierea de tradiţia „gauchescă“ ori pentru militantismul acţiunii civilizatoare a cuvântului scris, Roberto Payró îşi afirmă, permanent, propria individualitate literară. În primul rând, pentru că are o înţelegere profundă a fenomenului complex de impunere a identităţii argentiniene în contextul tumultuos al drumului urmat de statele latino-americane atunci când veacul se schimba. Apoi, pentru că intuieşte perfect modalităţile artistice prin intermediul cărora poate stabili un foarte bine pus la punct sistem de corespondenţe între devenirea Argentinei şi cea a protagonistului său. Veritabil personaj picaresc, Mauricio Gómez Herrera exprimă mai mult decât propriul destin şi spune multe despre eşecurile pe care Argentina ar fi putut să le evite dacă ar fi ştiut cum (ar fi avut cum?…) să împiedice proliferarea acestui tip social. Sigur, Sarmiento a privit, oarecum îndreptăţit, dacă avem în vedere contextul specific, relaţia dintre aspectele citadine şi cele tradiţionale, rurale, ale Argentinei ca pe una fundamental antagonică. Însă Roberto Payró înţelege să apropie aceste două universuri şi să evidenţieze dialogul şi permanentul schimb de valori dintre ele, ştiind să observe viabilitatea unora dintre comportamentele citadine şi să depăşească cu brio orice idilism exagerat al epocii anterioare.
Iar dacă Payró a fost considerat adesea unul dintre reprezentanţii aşa numitului „costumbrism argentinian“, acest lucru este adevărat doar în măsura în care scriitorul reuşeşte să realizeze o complexă frescă socială, înregistrând date exacte ale realităţii în care trăia, dar învestindu-le întotdeauna cu un accentuat sens estetic. În plus, Roberto J. Payró propune, subtextual, şi soluţii pentru depăşirea crizei morale şi de valori în care s-a găsit lumea argentiniană, iar ele rămân convingătoare la nivel estetic, deşi, desigur, nu şi etic, în ciuda notelor uneori prea accentuate de alb sau negru în care sunt zugrăvite personajele – iar momentul final al întâlnirii lui Mauricio Gómez Herrera cu fiul său care, necunoscându-l, îndrăznise să-l critice într-un bine scris articol de ziar, este absolut relevant în acest sens. „Viaţa îţi aparţine“, îi va scrie chiar la final Teresa, fosta sa iubită. Dovadă că, într-o lume cum era cea argentiniană, de la începutul secolului XX, doar cei cinici şi lipsiţi de scrupule reuşesc. Dar, chiar dacă reuşesc temporar, e foarte posibil să nu câştige în cele din urmă.