Mulţi sunt cei care întrebuinţează cuv#ntul „ţăran“ cu sens figurat, făc#nd referire la o persoană needucată, lipsită de maniere, incultă, primitivă chiar. Ca şi cum ar fi uitat sensul de bază al cuv#ntului, ca şi cum ar fi uitat că ţăran este, înainte de toate, omul care trăieşte la ţară. Le vine mai uşor să rostească un cuv#nt care înglobează o listă interminabilă de trăsături negative dec#t să îl caute pe cel de care au nevoie într-o anumită situaţie. Imediat ce văd pe cineva că aruncă un ambalaj sau orice altceva pe stradă, categorisesc persoana drept „ţăran“ sau „ţărancă“. Dacă aud pe cineva vorbind ur#t, evident este un ţăran care nu ştie cum să se exprime în societate. Face cineva un dezacord, imediat devine un ţăran. Nu ştie cineva cum se utilizează un anumit obiect, e clar: e ţăran.
Mulţi au impresia că oamenii de la ţară au rămas blocaţi în trecut, în timpuri imemoriale, nu prea îndepărtate de vremea lui Adam şi a Evei. Pentru ei, ţăranii nu pot fi altceva dec#t un buchet de nesimţire, incultură, prostie de primă m#nă, totul ambalat în haine demodate, cu o evidentă lipsă a simţului estetic.
Cu o asemenea definiţie, aş zice că a fost un ţăran cel ce şi-a lăsat guma de mestecat pe m#nerul scaunului din tren, ulterior lipită de m#neca mea. Îmi răm#n, astfel, două opţiuni: dacă vreau să cobor la destinaţie, sunt nevoită să-mi las m#neca în tren, lipită de scaun, dacă nu, cobor din tren împreună cu scaunul.
Într-o discuţie mai aprinsă dintre două persoane, una dintre ele cu origini mai umile, venind de la ţară, dar cu studii superioare, cu limbaj ireproşabil, lipsit de greşeli şi cu un comportament departe de al primatelor, iar cealaltă venită de pe alte meleaguri, dar, spre uşurarea ei, nu de la ţară, nu ar fi de mirare dacă cea din urmă ar numi-o pe prima „ţăran“ sau „ţărancă“, crez#nd că un singur cuv#nt îi va face interlocutorul knockout. În momentul în care şi-a categorisit partenerul de dialog, ochii încep să-i sclipească de admiraţie pentru propria-i persoană. A găsit cuv#ntul cu puteri magice care îi va doborî adversarul. Dintre toate expresiile cu potenţial insultător existente în limba maternă, l-a găsit pe cel mai bun. Gura i se umple cu sunetele cuv#ntului şi, la un moment dat, c#nd bucuria îşi pierde gustul delicios, îl rosteşte: „Ţăranule!“ sau „Ţăranco!“. Eliberată de povara cuv#ntului, gura i se arcuieşte rapid într-un z#mbet batjocoritor, crez#nd că astfel a pus punct discuţiei, a dat ultima şi cea mai ingenioasă replică din istoria replicilor.
Dar viaţa la ţară poate fi o simpatică poveste cu oameni, natură şi animale, legi nescrise ale locului, fără nesimţire, prostie sau altele asemenea. Evident, are şi episoade triste şi amuzante, căci ce poveste reuşită nu le are? La ţară, zilele şi anotimpurile au propriile parfumuri, propria muzică, propriile culori.
Vara, aerul se încarcă de mireasma fructelor şi a legumelor coapte, de foşnetul frunzelor uşor suflate de v#nt, de bătăile aripilor păsărilor, de c#ntece venite dintre crengile copacilor, de la c#ntăreţe care nu îşi dezvăluie niciodată identitatea. În iarba verde, deasă şi grasă, încărcată de rouă, stau ascunse insecte care te invită în fiecare zi să le asculţi concertul, alătur#ndu-se glasului oamenilor care se strigă, se ceartă, se împacă sau pur şi simplu discută.
„Rădiţoooooo! Rădiţăăăăăă! Răăăăăădiiiiiiţ!“, auzi de undeva şi ştii că urmează ca un grup de bătr#ne să se str#ngă la poarta cuiva. Iese tanti Rădiţa, strigată de tanti Sofiţa şi rapid gaşca se înmulţeşte, lor adăug#ndu-se şi tanti Victoriţa şi tanti Leana şi altele. Şi încep discuţiile despre oameni, despre vecini, despre serialele sau emisiunile pe care le urmăresc la televizor, pentru că modernitatea, cu tentaculele ei, s-a infiltrat şi în casele celor de la ţară unde găseşti l#ngă războiul de ţesut şi un televizor cu plasmă. Îndată ce apare cineva în raza lor vizuală, lasă baltă discuţia, lasă frazele şi ideile neterminate şi îi urmăresc cu privirea pe cei care se apropie. Aşteaptă să fie salutate, căci regulile nescrise ale locului spun clar că cel care merge pe drum trebuie să salute primul. După ce sunt salutate, ele îşi reiau discuţia.
La ţară, pentru că toată lumea ştie pe toată lumea, oamenii manifestă un interes destul de mare pentru consăteni. Nu îţi faci griji dacă vezi pe cineva că se opreşte într-un loc să se uite peste gard în curtea vecinului pentru a vedea ce face el acolo, cu cine vorbeşte, despre ce vorbeşte. O astfel de scenă este perfect normală. Ciudat ar fi să-l vezi trec#nd indiferent, fără să arunce măcar o privire. Ţine de regula nescrisă a locului să te intereseze ce se înt#mplă cu vecinii tăi.
La ţară, înveţi să te bucuri de lucruri simple. Te bucuri ca un copil, de exemplu, c#nd ţii în palmă bobocii de raţă tocmai ieşiţi din ou, bulgăraşi pufoşi, coloraţi şi gălăgioşi. R#zi p#nă c#nd simţi că pe abdomen încep să îţi apară pătrăţele, c#nd vezi c#ini sau pisici care, urmărind fluturi, muşte sau alte insecte fac tumbe sau se împiedică. Sau c#nd vezi cum cocoşul din grădină a pus ochii pe ruda ta de la oraş şi a decis să o alerge puţin, ca să simtă şi ea gustul distracţiei de la ţară. Cocoşul fuge după ea, iar tu după ei, neştiind ce să faci mai înt#i: să-ţi ştergi lacrimile de la at#ta r#s sau să te aşezi între ei, ca să pui capăt conflictului.
În zilele caniculare, c#nd sub povara căldurii parcă totul se mişcă mai încet, inclusiv acele ceasornicului, mai vezi c#te un om trec#nd pe stradă, pedal#nd într-un ritm lent, urmat la c#teva secunde distanţă de un c#ine care merge în acelaşi ritm impus de căldură.
Toamna, aerul este încărcat de mirosul conservelor pregătite în curte, într-un tuci imens, de gospodine cu m#necile suflecate p#nă la cot, cu talia cuprinsă de un şorţ. Tot atunci vine şi vremea culesului, c#nd c#mpurile sunt pline de oameni. După ce umplu căruţele cu aurul porumbului, aşază pe jos o pătură pe care pun farfuriile cu m#ncare. Se cinstesc cu c#te un pahar de ţuică şi apoi măn#ncă cu poftă, pentru că, spun ei, m#ncarea la c#mp, la sf#rşitul unei zile de muncă, este delicioasă. C#nd vin zilele mohorîte, c#nd în sat ajung ploile de toamnă, găseşti oamenii în casă, la căldură, inundaţi de un plăcut sentiment de siguranţă.
Apoi vine iarna, c#nd lemnele trosnesc în sobele din casă, iar afară miroase a zăpadă, a alb şi a frig. Aerul este, ca în orice anotimp, plin de glasurile oamenilor, ale animalelor şi ale păsărilor. Auzi vocile copiilor, care merg la săniuş, cu obrajii îmbujoraţi de frig şi de bucuria copilăriei, dar şi ciripitul vrăbiilor rămase aici. Nu mai auzi at#t de des ca înainte oamenii strig#ndu-se pe la poartă. Discuţiile lor se mută în case, la telefon, pentru că, la fel ca toţi ceilalţi, ţăranii au devenit nişte copii ai lumii moderne, cu telefoane şi alte gadget-uri. Potrivit tradiţiei moştenite de la o generaţie la alta, oamenii aşteaptă colindătorii, pe cei care vin cu steaua, cu capra sau cu sorcova.
Şi cur#nd vine primăvara, cu r#ndunelele care ştiu întotdeauna să se întoarcă la cuiburile lor din grajduri. Miroase din nou a pomi înfloriţi, a c#ntece de păsări mereu nevăzute, a raze de soare din ce în ce mai calde, a verde, a viaţă nouă, curată şi proaspătă. Şi aşa, povestea continuă la nesf#rşit.
Autor: MIHAELA GHEORGHEApărut în nr. 529