EUGEN SIMION în dialog cu AUGUSTIN BUZURA
Eugen Simion: Să ne întoarcem la roman. Şi să încep cu romanul tău. Roman de observaţie socială şi morală, în linia realismului modern. Ai debutat cu un excelent roman existenţialist – Absenţii –, modern ca structură epică: istoria concentrată – ca timp şi spaţiu epic – a unui tânăr revoltat din estul european. Ai trecut, apoi, la romanul social propriu-zis, cu o problematică acută, actuală, determinată de criza sistemului şi de labilitatea din ce în ce mai accentuată a moravurilor. Am observat că ai stat departe de metaroman, de proza autoreferenţială, de fragmentarismul şi de jocurile epice ale postmodernismului. Nu ţi-a fost teamă că vei fi suspectat că rămâi în urma Europei?
Augustin Buzura: Mă grăbesc să spun că am avut câteva momente de cotitură în viaţă, momente decisive, şi nu ştiu dacă am ales eu sau aşa a trebuit să fie. Niciodată, însă, n-am regretat drumul pe care am pornit. După terminarea Facultăţii de Medicină Generală, când aveam un post asigurat la psihiatrie şi un viitor frumos la Catedra de psihiatrie, am riscat totul, optând pentru literatură, domeniu în care nu însemnam nimic. Colegii mei de generaţie erau departe, fiind foarte cunoscuţi, în vreme ce eu nu dădusem niciun semn vizibil că i-aş putea ajunge din urmă. Pe atunci, aveam două argumente în favoarea deciziei şi un milion de îndoieli şi nedumeriri. Fapt e că, până în clipa respectivă, citisem foarte mult, eram la zi cu tot ce se scrisese la noi şi cu multele traduceri, mai ales din marea literatură rusă şi din cea franceză. Alt avantaj mi se părea a fi formaţia mea ştiinţifică, adică seriozitatea la care te obliga cunoaşterea omului şi cercetarea. Grecii, Dostoievski, şi mai ales Shakespeare, exerciţiile de psihopatologie literară mi-au deschis ochii spre o lume extraordinară. Nu cred că exagerez prea mult susţinând că Shakespeare, singur, valorează cât toată literatura. Dar numai acestea nu mi se păreau suficiente pentru a mă convinge şi a convinge că am ales bine. Trebuia să scriu şi, dacă dovedeam că nu sunt în stare, rămâneam ceea ce de fapt eram, un nimeni, dar aveam şansa reîntoarcerii la vechea pasiune – mă urmărea cu obstinaţie psihofarmacologia aflată la începuturile ei şi cartea lui Julian Huxley despre experimentele celebrului său frate, Aldous Huxley. Am avut şansa ca primul meu roman să placă unor critici importanţi şi, apoi, o altă şansă, ca romanul respectiv să fie interzis. Iar în perioada în care toţi mă ocoleau – colegi şi prieteni –, am avut timp să-mi fac un proiect de viaţă. Îmi era limpede că lumea din schiţele şi povestirile adunate în volumaşul de debut, Capul Bunei Speranţe, ar putea sta la baza viitoarelor mele romane. I-am studiat temeinic pe scriitorii care mi-au plăcut şi pe ai căror umeri stă romanul adevărat din toate timpurile. Îmi amintesc mereu de hărnicia mea de atunci când, citind, îmi făceam însemnări despre cum descrie cutare sau cutare scriitor peisajele, natura, sau X sau Y, cum rezolvă Z o scenă de dragoste, cum descrie marea, cerul, copacii, ce psihologii au diversele personaje, cum încep diverse romane şi cum conduc acţiunea etc. Atunci am descoperit fraza de început, genială, a romanului Ana Karenina şi ceasul „valurilor“ Virginiei Wolf, madlena lui Proust şi tutunul lui Italo Svevo, complicata construcţie a lui Joyce, pe care am regăsit-o mai târziu asimilată cu multă măiestrie de Lobo Antunes. Cu alte cuvinte, am studiat la timp toate experimentele şi am ajuns la concluzia că pot mai mult! Că pot scrie romane adevărate care să conţină, dacă este necesar, şi fragmentarismul şi tot felul de alte experimente, toate genurile artei. După părerea mea, însă, a rămâne doar la aceste experimente inteligente înseamnă a nu avea suficientă forţă creatoare; e ca şi cum te-ai ascunde de teama unei confruntări adevărate. Sigur, poţi fi la modă, poţi stârni admiraţia snobilor, poţi face prozeliţi, dar, cu timpul, un astfel de roman trece în uitare odată cu adepţii lui. După mine, romanul este personaj, construcţie şi, ca să fiu ceva mai subtil, scriitură. Écriture. Cu alte cuvinte, să construieşti o lume credibilă din care să nu lipsească dreptatea, demnitatea, libertatea, dragostea, moartea, prietenia, adică viaţa cu temele ei eterne. Ce vreau să spun este că nu scriu chiar la întâmplare, că mi-am asumat riscul de a fi demodat în viziunea postmodernă. Aici, la noi, unde se consumă neasimilate toate experimentele de aiurea, a fi demodat este un semn de maturitate, de cunoaştere a romanului adevărat.
În altă ordine de idei, pe mine mă interesează numai şi numai Europa mea pe care am avut şansa să o cunosc împreună cu câteva dintre vârfurile ei culturale, politice şi ştiinţifice şi voi renunţa la ea, voi deveni european de pe la noi, abia după ce francezii vor renunţa la Marseilleză şi aşa mai departe. A fi european înseamnă a-i da Europei ceea ce eşti tu, ceea ce ai produs mai bun în spirit, în creaţia de orice fel, nu a le face pe plac mediocrităţilor politice şi administrative care parazitează partea noastră de lume şi, cu obstinaţie, cultivă nulităţile sau tot ceea ce nu le cere efort de învăţare. Câtă vreme vom face politică în genunchi iar trimişii Europei plus ai Marelui Licurici îşi vor trimite ambasadorii să ne dea lecţii sau liste cu nu ştiu câte puncte ce trebuie obligatoriu îndeplinite, nu vom fi trataţi nici măcar cât o colonie. Cel mai mare rău i-au adus ţării nu atât vecinii – care oricum nu ne iubesc – sau Marea Neagră – care nici ea nu mai este ce a fost pe vremea lui Gheorghe Brătianu –, ci propriii noştri politicieni. Aceştia, după aproape un sfert de veac de la Revoluţie, n-au niciun proiect de ţară şi nu ştiu decât să-şi arate în public, de dimineaţa până seara, lenjeria intimă. Nu suntem cum am fost, ci cum n-am fost niciodată iar ruşinea nu mai face parte de mult din repertoarul nostru afectiv. Am sentimentul că trăim un moment atât de sărac sufleteşte încât ne lipsesc până şi cretinii adevăraţi, cei pe care-i reţine şi istoria prostiei, cei ce ies din rând. Uneori mă gândesc la suferinţa lui La Palice care-şi plângea cu atâta sinceritate superiorul: „Cu un sfert de ceas înaintea morţii sale, el era încă în viaţă!“
E.S.: Şi, acum, provocarea cea mai mare. Provocarea din urmă. Cum vezi şi cum judeci romanul de azi? Romanul de după 1990? Dar critica romanului? Mai este citit romanul românesc şi, dacă este citit, este bine (corect) judecat de cei care judecă pe est-etică, şi nu pe autonomia esteticului, cum am făcut şi continui să fac eu? S-a demodat, a devenit prea conservator, o piedică în calea sensibilităţii timpului etc., bătrânul criteriu al autonomiei esteticului în faţa căruia E. Lovinescu spunea că trebuie să te recuperezi pentru a nu strivi adevărul în literatură?! Postmodernismul mai este la putere sau a dispărut înainte de a-l vedea?
A.B.: Nu cred că anul 1990 este o piatră de hotar în literatură. Cine a fost bun înainte a rămas tot bun şi după, în ciuda caraghioşilor care au încercat să instaureze o „nouă ordine literară“. Libertatea dobândită cu atâta sânge şi după o atât de lungă suferinţă nu a dus la o viziune mai complexă a omului şi a istoriei, la o înţelegere superioară a libertăţii şi demnităţii. Singurele „noutăţi“ au constat în renunţarea la pudoare, la cuvintele care odinioară erau înlocuite cu puncte-puncte, la verbele şi substantivele pe care mai demult le întâlneai pe pereţii spaţiilor sanitare. Unii scriitori au avut în publicaţiile porno dascăli competenţi care-i sfătuiau să nu bată cu imaginaţia mult mai departe de propriile lor amintiri, de mica lor istorie. Mai mult, câteva scriitoare au dovedit cu prisosinţă că avem şi noi ce le da capitaliştilor. Experienţa arată că nimic nu e cucerit pentru totdeauna, că libertatea trebuie apărată mereu, că e cea mai vulnerabilă. Între libertate şi hrană, lumea va alege hrana, mai ales dacă lecţia libertăţii n-a fost predată cum s-ar fi cuvenit. M-aş bucura să greşesc, dar am impresia că vorbirea licenţioasă şi descrierea practicilor care au dus la actuala suprapopulaţie cred că au fost ultimele preocupări importante ale lumii noastre literare. Ceea ce a urmat n-a prea avut vreo legătură cu literatura, ci cu scriitorii care au uitat foarte repede că au fost o breaslă care l-a obligat până şi pe Ceauşescu să ţină seama de opiniile ei. Nu neapărat ignoranţa, cât vanitatea i-a făcut pe mulţi să iasă din rând şi să-şi caute un nou tătuc. Într-o jumătate de an cei mai mulţi au trecut prin tot spectrul politic, de la Iliescu la Rege, apoi la Raţiu, Câmpeanu, Coposu etc. La noi, de fapt, nu exista nici stânga, nici dreapta, ci un haos general, o mişcare browniană de vanitoşi, de orgolioşi puşi pe căpătuială şi, mai ales, pe tăinuirea trecutului, pe improvizarea unor biografii false. Nu contează ce ai fost, ci ceea ce eşti acum! Aceasta era lozinca salvatoare. La un moment dat, în Parlament erau peste 30 de scriitori care, din păcate, n-au făcut absolut nimic pentru breasla lor şi pentru cultura română, în general. Cu excepţia lui Adrian Păunescu, care, mai târziu, în calitatea lui de senator, a avut meritul de a obţine indemnizaţia de pensie pentru membrii Uniunilor de creaţie. Ceea ce nu i-a împiedicat însă pe unii dintre confraţii scriitori astfel indemnizaţi să-l acuze în continuare de comunism şi să-l atace pentru cenaclul Flacăra. Capitalismul în România a început exact de unde nu trebuia şi, astăzi, consecinţele sunt mai evidente ca oriunde. O conducere cât de cât inteligentă şi responsabilă nu distruge cultura şi educaţia. Din păcate, un ministru al culturii nu doar s-a făcut că lucrează, ci chiar a tăiat subvenţiile publicaţiilor literare şi culturale, a lăsat să dispară bibliotecile săteşti, n-a mai subvenţionat cartea etc., lupta în felul lui cu comunismul făcându-l, în realitate, să fie regretat.
În ceea ce mă priveşte, n-am niciun motiv să mă plâng de tiraje sau de cititori. Cu nu prea mult timp în urmă, mi-a apărut în B.P.T. romanul Feţele tăcerii, într-un tiraj de o sută de mii de exemplare. Era la a nu ştiu câta ediţie şi s-a vândut în câteva zile. Şi nici alte cărţi de-ale mele n-au pierdut prea mult vremea prin librării. Vreau să cred că niciodată nu mi-am trişat cititorii şi nici ei nu m-au părăsit, în ciuda unei propagande şi contestări agresive şi foarte primitive. Cât despre iubitorii de carte românească, experimentul lui Marius Tucă şi al Bibliotecii pentru toţi ne arată limpede că încă se pot vinde cărţi în tiraje mari, de zeci de mii de exemplare, din păcate însă, pe zi ce trece, cărţile devin tot mai scumpe şi mai inaccesibile cititorului de rând. Dar nu e bine să ignorăm un adevăr de care nu se ţine niciodată seama: cultura este, să zicem, scumpă, dar nu-i cine să vadă cât ne costă prostia şi unde ne-a dus marginalizarea culturii! Astăzi, mişcarea literară este tribalizată, mici publicaţii locale susţinute de primării, cu un grup bine definit de colaboratori, cu ierarhii locale etc., un fel de minibaroni literari locali care par să preceadă aiureala administrativă ce se pregăteşte.
E.S.: Moare, cum se spune din ce în ce mai des, literatura? Un eseist occidental scrie că trăim deja în postliteratură. Dacă este aşa, ce motive avem să facem, în continuare, literatură şi, mai ales, s-o facem (s-o scriem) în limba română, când numărul cititorilor români se împuţinează în chip dramatic? Asta, aşa, ca să-ţi dau motive să mă contrazici…
A.B: Sunt de ceva vreme pe acest pământ şi, dacă privesc în urmă, îmi dau seama că am trăit mereu sub ameninţarea catastrofelor şi apocalipselor. Cu nişte ani în urmă, citisem o sinteză foarte interesantă a lui Malcolm Bull chiar despre Teoria apocalipsei şi sfârşiturilor lumii şi mă liniştisem: oricum n-avem scăpare, cândva tot se va întâmpla să dispărem şi, amintindu-mi fotografiile Universului descoperite întâmplător la o universitate americană, îmi imaginam o gaură neagră care ne pândeşte „de aproape“. Asta, în termeni cosmici. În termeni mai omeneşti, abia am scăpat de calendarul maya, rămânându-ne diversele comete, meteoriţi, găuri în stratul de ozon, glaciaţiuni ori supraîncălziri. Trăim într-o lume bântuită de paranoici, nebuni banali, profeţi şi escroci. Nicio zi fără iminenţa unei catastrofe, după cum, la noi, tot aşa se poate spune: nici o zi fără cătuşe. Nicio zi fără o nouă umilinţă adusă ţării. Ce specialist în futurologie s-ar fi încumetat să susţină în urmă cu aproape un sfert de secol, când se murea, la propriu, pentru eliberarea de totalitarism, de gândirea primitivă, că vom ajunge iarăşi, într-un timp atât de scurt, să fim – considerându-ne aşa cum suntem şi cum gândim –, mai aproape de grote decât de lună, dominaţi de gorile deghizate în oameni, gorile care, în realitate, au arestat o ţară. O ţară vinovată, totuşi, că-i suportă, că acceptă umilinţa. Sau, ca să folosesc un titlu al lui Marin Preda: că se lasă prostită de „neobosita inventivitate a tipului infect“.
Vorbeam de „postliteratură“, dar, ciudat, ca într-un exerciţiu psihanalitic, m-am pomenit spunând „postcivilizaţie“ şi cuvântul mă cam sperie. Nu merg până acolo încât să susţin un asemenea diagnostic, dar este la îndemâna oricui să observe că suntem în afara lumii, asemeni sălbăticiunilor eliberate din cuşti, care nu au tăria să se îndepărteze de ele sau, cum scria Fromm, să-şi asume libertatea. O societate fără literatură, fără cultură, în general, este o lume moartă. Mai demult se spunea despre cărţi că au trei duşmani: apa, focul şi propriul conţinut. N-am înţeles de ce prostia era trecută cu vederea, pentru că, de exemplu, în ultimii ani, toate câte se petrec în România, în aer, în apă sau pe uscat, se situează în zodia prostiei fudule şi agresive.
E.S.: Ai dreptate, duşmanul cel mai mare al literaturii române este ura câinoasă, tenace, răzbunătoare a scriitorului mediocru. Ura lui sinceră împotriva scriitorului de talent. O istorie veche şi tristă pe plaiul mioritic. Dar, ca să terminăm discuţia noastră în notă ceva mai optimistă, să acceptăm că ura aceasta abisală care i-a urmărit pe toţi marii creatori nu este eternă şi nici nu reuşeşte să nimicească totul în calea ei. Mă gândesc la marii noştri poeţi. Au izbutit, totuşi, să supravieţuiască. Românii au, azi, conştiinţa că au o mare poezie şi că nici în alte genuri literare nu stau deloc rău. Chiar deloc. În ultimii ani, am recitit aproape în totalitate literatura română până în pragul postmodernităţii. Nu spun ce uriaşe satisfacţii am avut. Am descoperit, de pildă, dimensiunea moralistică a culturii noastre. Mă pregătesc să scriu despre toate acestea, în ideea şi cu ideea că suntem o naţiune culturală şi că ea ne-a ţinut, când a putut şi cum a putut, aproape de spiritul Europei. Desigur, nu uităm că noi suntem nevoiţi să citim şi să comentăm scrisoarea lui Neacşu despre „za lucrul turcilor“, iar în Franţa apărea romanul lui Rabelais şi, câteva decenii mai târziu, Montaigne îşi tipărea Eseurile.
