Erich Fromm, Arta de a fi, Editura Trei, 2012
Semnificaţiile terapeutice ale verbului „a face“ şi două tipuri de proprietate
Distincţia a fi – a avea, fundamentală în cadrul concepţiei despre om a lui Erich Fromm, se îmbogăţeşte şi se nuanţează în cadrul analizei celor două tipuri de existenţă specifice fiecărui verb. Nici unul nu se poate menţine ca atare, pur, complet desprins de celălalt. Cu atât mai mult trebuie să ne preocupe ce avem de făcut pentru a ne menţine în registrul lui a fi şi a nu cădea pradă tentacularului a avea. Într-adevăr, un alt verb vine să intermedieze relaţia dintre cele două verbe opuse, anume verbul a face. Pentru a trăi în orizontul lui a fi omul trebuie să acţioneze, să înfăptuiască, să facă. El se cunoaşte pe el însuşi înfăptuindu-se pe sine însuşi. El nu este decât dacă se creează pe sine. Altfel spus, omul nu este decât prin şi în munca sa. Dar tocmai pentru că rezultatul unei acţiuni este un produs, un lucru – graniţa dintre a fi şi a avea, dintre fiinţă şi posesie, dintre autenticitate şi inautenticitate este extrem de subţire. Tot făcând, omul poate intra, pe nesimţite, în împărăţia şi sub stăpânirea lui a avea. Nu sunt afaceriştii (de la a face) cei mai posedaţi de instinctul posesiunii? Totuşi, pentru a nu depăşi invizibila graniţă, omul trebuie să păstreze o justă raportare între acţiune şi rezultatul acţiunii, lucrul. Atunci când cantitatea de lucruri depăşeşte şi nu mai reflectă cantitatea de efort pe care o depune, munca pe care o face, sau, mai mult, când lucrul dorit vine de la sine, sărind complet peste etapa intermediară a lui a face – omul devine alienat, înstrăinat atât de el însuşi, cât şi de lucrul sau de lucrurile pe care le deţine. Nemai urmând nici un proces între a dori şi a căpăta, între a fi şi a avea, omul nu mai ştie nici cine este el însuşi, nici ce sunt lucrurile pe care le deţine. Lui îi scapă procesualitatea din interiorul oricărui lucru, acţiunea care-l face să fie ceea ce este. Lucrul este lipsit de de dimensiunea lucrării, transformându-se în simplu obiect.
Cu cât avem mai multe obiecte fără să facem pentru aceasta mare lucru, cu atât suntem mai puţin, cu atât ne asemănăm mai mult obiectelor pe care le deţinem şi, după modelul acestora, ne dez-însufleţim noi înşine. Pentru că are mai puţine lucruri şi mai multe acţiuni, omul primitiv este într-o mult mai mare măsură decât omul civilizat. Ba chiar, ne spune Fromm, gândeşte mai mult şi are o memorie mult mai vastă decât a leneşului şi a infantilului om civilizat, obişnuit să-i lase pe alţii (teribilii „lideri de opinie“) să gândească în locul lui, iar el doar să „cumpere“ marfa care-i convine, cea care-l aranjează cel mai bine. Maşina este cea care lucrează pentru el – de la calculator până la automobil şi de la televizor până la aparatele de fitness. Epoca actuală se află la antipodul animismului – în care oamenii aveau atâta suflet, încât însufleţeau până şi pietrele, animalele sau stelele. Astăzi omul vorbeşte despre „lucruri neînsufleţite“ şi le împrumută chipul. Căci, într-adevăr, lucrurile au rămas fără sufletul şi suflul lucrării pe care omul le revărsa asupra lor în procesul muncii, al făuririi lor, iar el, la rândul lui, s-a des-fiinţat. El nu mai este pentru că nu mai face (aproape) nimic să fie.
Acelaşi verb, a face, este important şi pentru că datorită lui putem să delimităm două tipuri de proprietate: proprietatea funcţională sau personală şi proprietatea nefuncţională sau privată (moartă). Mai exact, proprietatea funcţională – compatibilă cu a fi – este proprietatea pe care o folosim, cu care facem ceva, care este folositoare vieţii. Abia această ultimă proprietate este indispensabilă omului, nu şi cealaltă, a cărei formă extremă este „proprietatea sub forma capitalului“. Capitalul poate fi deţinut, în mod legal, fără să fie folosit la nimic, fără să fie investit, „iar în cazul în care proprietarul îl investeşte, el nu trebuie să-şi utilizeze abilităţile sau să facă un efort proporţional ca să-i aducă profit.“ Cea mai veche formă de capital, pământul, se supune aceleiaşi legi: „dreptul meu legal, care mă face proprietar, îmi permite să obţin profit din el fără a face nici un efort, de exemplu, fără a face nici o lucrare proprie. Acesta este motivul pentru care proprietatea nefuncţională poate fi numită şi proprietate moartă.“ Omul a trăit 40 000 de ani, până la apariţia lui homo sapiens sapiens, doar cu proprietatea funcţională. Şi omul de astăzi poate „duce o viaţă sănătoasă doar dacă deţine în principal o proprietate funcţională şi un minim de proprietate moartă“, căci „proprietatea funcţională este o nevoie existenţială şi reală a omului; proprietatea instituţională satisface nevoia patologică, condiţionată de anumite circumstanţe socio-economice“. Abia cea din urmă, proprietatea moartă, este exploatatoare, „paralizează activitatea şi promovează indolenţa, lenea şi lipsa de productivitate“, în vreme ce proprietatea funcţională este neexploatatoare şi „promovează activitatea şi însufleţirea unui individ“.
De altfel, conform lui Sigmund Freud, tendinţa de acumulare, de posesie, de înstăpânire este specifică vârstelor mici, mai exact fazei anale din dezvoltarea omului. Dacă pentru copil – neputincios să producă el însuşi bunuri şi deci forţat fie să primească, fie să smulgă – acest comportament este normal, el devine patologic, nevrotic într-o etapă ulterioară, dând naştere aşa-numitului caracter anal, specific lacomului şi zgârcitului. Avarul este supus aceleiaşi dialectici a fecalelor descoperită de copilul aflat în faza anală: aceeaşi încântare a celui din urmă de a dispune de propriile excremente o întâlnim în delectarea bogatului de a controla procesul „facerii banilor“. De altfel, nu doar interpretarea psihanalitică, ci o îndelungată tradiţie asociază banii cu murdăria (în româneşte avem genialul „putred de bogat“). O explicaţie este aceea că în lipsa valorii lor de utilizare, odată ce au părăsit metabolismul efortului şi al folosirii, sunt la fel de sterili, la fel de impuri şi la fel de nocivi.
Analiza transterapeutică şi dobândirea stării de bine
Fromm propune o nouă funcţie a psihanalizei, aşa numita analiză transterapeutică, ce depăşeşte scopul de primă instanţă al psihanalizei – terapia nevrozelor, înspre unul mult mai vast şi mai semnificativ: „autoeliberarea omului printr-o conştientizare optimă de sine; atingerea stării de bine, a independenţei; capacitatea de a iubi şi capacitatea de gândire critică, deziluzionată; a fi mai degrabă decât a avea“. Această nouă orientare psihanalitică, numită la un moment dat şi psihanaliză umanistă, acordă structurii sociale şi condiţiilor specifice existenţei umane o importanţă mult mai mare decât cea pe care o alocă psihanliza clasică familiei, sexualităţii şi pulsiunilor. Acest tip de psihanaliză va şti să recunoască nevrozele omului sănătos, ale celui aflat în dezacord cu o societate bolnavă, alienată, şi – spre deosebire de psihanaliza clasică – a cărei practică este ghidată de un imperativ adaptativ, va şti cum să folosească simptomele nevrotice ale omului sănătos ca pe tot atâtea resurse utile creşterii şi dezvoltării sale optime.
Prin autoanaliză omul îşi poate descoperi sinele autentic, aflat la un nivel mai ridicat de generalitate şi de profunzime, care nu mai poate fi supus categorizării. „Cu cât mai adânc experimentez individualitatea unică a mea sau a altuia, cu atât mai clar văd prin mine şi prin el realitatea omului universal, eliberat de toate calităţile individuale, omul budiştilor zen, fără rang şi fără titlu“. Invers, glorificarea diferenţelor de suprafaţă ale individualităţii şi exhibarea acestora au drept rezultat „introiectarea unui sine străin“, menţinerea individualităţii în registrul lui a avea şi determinarea unei competiţii a eterogenităţii. Oamenii vor să aibă individualitate, personalitate – eventual cât mai multă – aşa cum vor să aibă maşină, casă, bani. Personalitatea a devenit o marfă şi, ca toate mărfurile din zilele noastre, ambalajele ei diferite, strident individualizate, ascund acelaşi conţinut, de obicei, de proastă factură.
În concluzie, trecerea de la „sunt ceea ce am“ la „sunt ceea ce fac“ sau chiar la „sunt ceea ce sunt“ desemnează trecerea de la modul de existenţă fundamentat de a avea la modul de existenţă fundamentat de a fi. Pentru aceasta e nevoie însă de ieşirea din narcisism şi din rutină, adică de orientarea către alţii şi de un anume spirit de aventură, ceea ce înseamnă tolerarea fricii, deschiderea spre noi experienţe. Mai precis, arta de a fi este strâns legată de cultivarea interesului în înţelesul originar şi etimologic al cuvântului: inter esse, adică „a fi printre sau a fi acolo, în loc de a fi închis în sine“.