Un punct de vedere francez asupra secolului XX
Problema unei istorii
contemporane
Mai întâi, ce este Europa? Prima schita, dar foarte diferita, înca, de spatiul geografic si cultural pe care noi îl numim astfel, a fost Imperiul roman si civilizatia lui greco-latina. Crestinatatea medievala cuprinde aproximativ actuala Europa, partile orientale si mediteraneene ale romanitatii fiind cucerite de Islam. Ca atare, desi cuvântul „Europa“ nu evoca decât o realitate geografica (si deocamdata numai pentru cei stiutori de carte), contemporanii au totusi sentimentul apartenentei la o comunitate crestina care le inculca credintele religioase, cultura, un cadru de viata (orase si parohii) anuntându-l pe al nostru : Crestinatatea. Abia o data cu Reforma religioasa din sec. al XVI-lea si cu noua împartire a Crestinatatii, dupa cea veche, între Roma si ortodoxie, dobândeste notiunea de „Europa“ sensul pe care îl are astazi : un continent, dar si o civilizatie si un sistem international comune. De acum încolo, cuvântul „Europa“ va desemna ceea ce îi uneste pe europeni, în ciuda rupturii unitatii lor religioase.
Istoriile nationale ale secolelor XIX si XX au aruncat de prea multe ori în uitare realitatea acestei pre-constiinte europene comune. În fapt, s-au exaltat, o data cu romantismul începutului de secol XIX, radacinile nationale, culturale si lingvistice ale diferitelor popoare europene. Pe de alta parte, ca urmare a revolutiei franceze, s-a exaltat natiunea, considerata drept singurul corp politic veritabil.
Dincolo de asta, istoriografia secolului XIX si a unei bune parti din secolul XX (din care probabil ramâne ceva si astazi…) a contribuit si ea, insistând asupra istoriei Statelor-Natiuni, considerate independente unele fata de altele, la ignorarea spatiilor comune, a solidaritatilor si a modurilor de organizare anterioare ale Europei.
Dar istoricii subliniaza astazi permanenta notiunii, fie si vaga, de apartenenta la un ansamblu superior. Mai întâi Crestinatatea, într-un anume fel Sfântul Imperiu, apoi, dupa Reforma, razboaiele religioase si tratatele de pace din Westfalia în secolul XVII, aparitia conceptului de „drept al popoarelor“ sau de jus publicum Europae. Aceasta a fost prima schita a unui sistem juridic inernational european bazat pe principiul respectarii tratatelor si a notiunii de „echilibru european“, contrar oricarei tentative de hegemonie din partea vreunei puteri. Dupa bulversarile produse de luptele Revolutiei si de razboaiele Imperiului, Congresul de la Viena din 1814-1815 este cel care va stabili unele referinte comune în materie de Drept international si un sistem de negocieri multilaterale permanente botezat „Concert european“. Acest sistem, imperfect, fireste, a reusit totusi sa evite un nou razboi general în Europa timp de un secol, absorbind farâmitarile germana si italiana sau eliberarea progresiva a Balcanilor de sub dominatia turceasca.
Care erau limitele acestei Europe? Este vorba despre o întrebare complexa, al carei raspuns a variat: Europa de la 1815 era clar Europa „Concertului european“, o Europa informala, dar bine definita în plan geografic, în cel al dreptului international si în cel al civilizatiei. Cu deosebire Rusia facea parte din ea, ea era evident legata la crestinatate si la „civilizatie“ (expresie semnificativa pentru contemporani, sinonima cu Europa), chiar daca ea producea neliniste din cauza dimensiunilor ei si parea foarte speciala sub aspectul organizarii politice si sociale. Cât despre Imperiul Otoman, el avea un statut aparte, nefiind considerat european, dar apartinând prin partea sa europeana (considerabila în acea vreme, de fapt regiunea Balcanilor) Concertului european, ca obiect însa si nu ca subiect.
În schimb, Europa de la 1945 nu produce acelasi consens, fiind profund divizata de comunism si de Razboiul Rece. Însa cel putin toata lumea Vestului era de acord ca Europa avea o identitate fondata deopotriva pe o istorie specifica, pe o unitate de civilizatie si pe valori împartasite, îndeosebi pe cele ale democratiei, ale statului de drept si ale drepturilor omului.
Desigur, doua razboaie i-au aratat secolului XX limitele Concertului european, prea putin calit si structurat pentru a împiedica dezlantuirea ideologiilor nationaliste si totalitariste pe continent. Drept pentru care, dupa 1945, miscarea de integrare europeana (1). Fondatorii ei (Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, de Gasperi…) trebuiau sa depaseasca politica traditionala a echilibrului european si a Concertului european – simpla colaborare între Puteri.
Dupa 1990 si dupa sfârsitul Razboiului Rece, problema se pune si în alti termeni: pe de o parte, asistam la o întoarcere la perioada de dinainte de 1914 cu, pentru multi responsabili si comentatori, reintegrarea Rusiei în spatiul european. În acelasi timp, însa, pentru unii, notiunea de civilizatie europeana specifica se sterge în fata definirii exclusive a Europei ca democratie si ca spatiu al Drepturilor omului si al Statului de drept, ceea ce va duce la modificarea dezbaterii asupra limitelor Uniunii Europene, devenita astfel fara margini si susceptibila virtual de a se largi considerabil, dincolo de limitele traditionale ale Europei. Aproape ca notiunea însesi de identitate europeana îsi pierde sensul. Fapt ce nu va ramâne fara consecinte pentru istoriografia Europei.
Probleme de metoda
Sa subliniem, în fine, câteva probleme de metoda de cercetare : nu este usor sa schitam aici o istorie globala si comparata a Europei, riscam sa ne reîntoarcem la juxtapunerea istoriilor nationale, cu greu legate între ele prin niste expuneri referitoare la „relatii internationale“. Desigur, cadrul national este o realitate : trebuie evitata abstractia si o anume teleologie europeana, secolele XIX si XX sunt secolele nationalitatilor si ale nationalismului. Dar exista fenomene transnationale europene prin esenta. Nici o miscare politica, intelectuala, religioasa, economica sau sociala nu se lasa limitata de frontiere, chiar daca exista particularitati locale. Interactiunile la nivel european sunt evidente, disciplina istoriei comparate, în plin avânt, ne permite cunoasterea lor. Prin urmare, trebuie gasit un echilibru: scopul este o istorie europeana, care sa tina seama însa de realitati, inclusiv de realitatile nationale. Dar istoriografiile sunt înca din plin nationale: o istorie a Europei realitatilor (diferita de istoria particulara a constructiei europene) este înca în lucru. si asta cu atât mai mult cu cât europenii, desi au cu certitudine o istorie comuna, nu au o memorie; exista popoare europene, dar nu un popor european.
Abordarea comparatista
Abordarea comparatista s-a dezvoltat mult de douazeci de ani încoace.
Într-adevar, compararea a doua sau mai multe tari europene, domeniu cu domeniu (istoria politica, sociala, culturala, economica, etc.) permite clarificarea în profunzime a evolutiei Europei, redescoperind, prin comparatie, elementele comune unor tari diferite. Dar o asemenea abordare, ampla si pasionanta, este dificila! Vom cita în primul rând studiile comparatiste care abordeaza un subiect depasind cadrul clasic al istoriografiilor nationale. Vom lua ca exemplu lucrarile lui Hartmut Kaelble, care a avut o mare contributie la fondarea acestei discipline (2). Aceste studii comparative s-au dezvoltat mai ales în cadrul franco-german.
Este limpede ca istoria comparativa, dincolo de interesul ei intrinsec, poate avea si scopul de a apropia sau depasi puncte de vedere nationale divergente, într-o optica de reconciliere între dusmani „ereditari“ si de constructie europeana. Fara îndoiala ca aceasta preocupare ramâne de actualitate nu în Europa occidentala, ci în Europa orientala. Acesta, bunaoara, este prin excelenta domeniul Institutului Europei Centrale si de Est de la Lublin (cf.de exemplu Natalia Aleksiun, Daniel Beauvois, Marie-Elizabeth Ducreux, Jerzy Kloczowski, Henryk Samsonowics, Piotr Wandycs, „Histoire de l’Europe du Centre-Est“, Nouvelle Clio, PUF, 2004).
Un alt domeniu nou si promitator si, s-ar parea, special adaptat unor abordari transnationale ale Europei, este cel al istoriei culturale, evident în actuala acceptiune, foarte larga si incluzând reprezentarile (3).
Tendinte actuale ale Istoriografiei Europei
1.Fenomenele transnationale
Un alt punct de vedere este cel al marilor fenomene transnationale – religioase, culturale, ideologice, economice, sociale – care au marcat ansamblul Europei si ne-au permis sa vorbim despre „o civilizatie europeana“, chiar daca aceasta notiune este astazi foarte discutata.
Anumite fenomene, precum religiile, economia, sunt efectiv studiate la modul transnational si pot fi lesne comunicate la nivelul învatamântului. Altele, mai putin: fenomene sociale, politice, ideologice. Bunaoara totalitarismele (fascismul, nazismul, comunismul), care au marcat Europa în secolul XX, sunt subiecte ample de cercetare. Ele au marcat, în mod diferit si urmând cronologii variate, aproape întreg continentul. Comparatia între nazism si fascism sau între comunismul francez si comunismul italian, de exemplu, îi preocupa pe buna dreptate pe numerosi istorici.
De fapt, totalitarismul este un fenomen care va ramâne o marca fundamentala a secolului XX european. Cu ororile lui: cu lagarele naziste, masacrarea evreilor în Europa, goulagul sovietic, dictatura si represiunea în Europa orientala. În acelasi timp, el pune problemele metodologice cele mai complexe, începând cu întrebarea daca putem vorbi despre totalitarism, insistând asupra caracteristicilor generale, sau despre totalitarisme, subliniind particularitatile diferitelor versiuni ale acestuia si întrebându-ne în ce masura le putem compara. Începuta înca din anii ‘50, aceasta dezbatere nu s-a transat.
Acelasi lucru este valabil si pentru cele doua Razboaie Mondiale care au marcat Europa secolului XX. De vreo douazeci de ani, asistam la o profunda reînnoire a perspectivei asupra istoriei razboaielor europene. Dincolo de istoria militara propriu-zisa, razboaiele sunt considerate si un fenomen politic, economic, social, cultural. Într-adevar, gândirea asupra raporturilor dintre razboi si societate în Europa din perioada celor doua Razboaie Mondiale ale secolului XX s-a dezvoltat considerabil în ultimii ani. Istoria celor doua Razboaie Mondiale devine, asadar, un adevarat domeniu de istorie europeana. Acelasi lucru s-ar putea spune despre istoria colonizarii, care nu mai este considerata doar în cadrul istoriilor nationale (Imperiul britanic, Imperiul francez, etc.), ci din ce în ce mai mult într-un cadru european.
Masacrele cu motivatie etnica sunt si ele o realitate a Europei secolelor XIX si XX. Pe de alta parte, „epurarea etnica“ este un fenomen paneuropean din secolul XIX : se poate arata cu usurinta ca procentajul europenilor traitori în statele plurietnice a scazut regulat si constant de pe la mijlocul secolului XIX, în trei mari etape: 1919-1920, 1945 si dupa 1990.
O alta abordare transnationala, mai pozitiva bineînteles, este cea a miscarii seculare de liberalizare si de democratizare a Europei, începând din secolul XVIII. Democratizarea Europei a fost în mod evident unul dintre procesele esentiale ale continentului începând din 1815, un element capital în emergenta unei constiinte europene de tip modern. Cercetarea actuala insista asupra faptului ca a fost vorba de un proces îndelungat, de profunzime, privind nu doar institutiile, ci si societatea si „cultura politica“. Desigur, trebuie cunoscute, pe de alta parte, un minimum de notiuni si de categorii, foarte diverse în Europa, în timp si în spatiu.
2.De la sistemul european clasic la constructia europeana
Istoriografia recenta a pus în valoare faptul ca Europa nu era neorganizata înainte de anii ‘50, care au constituit punctul de pornire al constructiei europene moderne. Exista un sistem european deja din secolul XVII, înca foarte informal, care a fost codificat (dar nu formalizat) în 1815. Acest sistem nu se întemeia doar pe echilibrul puterilor (efectiv mari puteri), ci si pe dreptul international (tratatele), pe practici diplomatice bilaterale si multilaterale (conferinte, congrese) organizate. si pe un minimum de valori comune. El a evoluat apoi o data cu miscarile nationale si cu unificarea italiana si cea germana spre un sistem de State-natiuni, care corespunde pentru multi istorici (dar nici pe departe pentru toti) unei structuri profunde, stabile a Europei. În urma esecurilor înregistrate de acest sistem în 1914 si 1939, s-a trecut la un model de organizare mult mai ambitios, începând cu ideile federaliste tinzând sa depaseasca Statul-natiune si cu proiectul marilor piete economice la scara americana, conducând la actuala Uniune Europeana. Dar pe lânga istoria propriu-zisa a constructiei europene, un anumit numar de teme provoaca dezbateri, mai cu seama pentru ca ele repun în cauza o viziune cam prea lustruita si oficiala a Europei plecând de la Parintii fondatori, aceasta fiind principala dificultate a unei cercetari istorice adesea teleologice.
Limite si probleme ale unei istorii a Europei
Întâi de toate, ne lovim de o realitate: Europa se afla într-un raport dialectic cu mondializarea din secolul XVII ! Europa a lansat în fapt mondializarea prin „marile descoperiri“ din secolele XV si XVI, în timp ce China, care organizase mari expeditii exploratorii în secolul XV, se replia deodata asupra ei însesi (3). Cert este ca toate aceste dezbateri reunesc întrebarile fundamentale privind identitatea Europei (vector de valori universali sau arie de civilizatie având personalitatea ei ireductibila) si adevarul Uniunii Europene : actor deplin sau element într-un ansamblu transatlantic ; perfect sincronizat cu „mondializarea“ sau mentinându-si caracteristicile specifice inclusiv în plan politic („Europa-putere“), cultural, economic (cu mentinerea unei abordari europene „regionaliste“ si social. Nu este treaba istoricilor sa transeze aceste dezbateri, dar ei pot contribui la precizarea termenilor acestora si la o mai buna întelegere a importantei mizelor din spatele întrebarilor aparent tehnice. Acest nou câmp de studiu este promitator.
Pe de alta parte, fenomenul mondializarii, desi cu prudenta, se impune cercetatorilor, cu atât mai mult cu cât din secolul XVI actiunea Europei (colonizarea, economia) a avut o deschidere mondiala, si cu cât ea si-a considerat întotdeauna valorile ca fiind universale. Prin urmare, de realitatile mondiale, organizatiile internationale, dreptul international în constructie, declaratia universala a drepturilor omului si dezvoltarile acestora, ceea ce se cheama acum problema guvernarii mondiale, într-un cuvânt, de toate acestea, trebuie sa tinem cont asezându-le în raport cu istoriile nationale si cu istoria Europei.
Concluzie
Învatamântul si cercetarea nu pot sa nu tina seama de aceste realitati. Trebuie sa încercam sa facem istoria Europei având în vedere ansamblul, nu doar al Europei, ci si al natiunilor europene înca prezente, facând istorie comparativa si transnationala, reasezând Europa în lume ; iar în aceste conditii, învatamântul si cercetarea privind Europa vor putea fi convingatoare si eficiente. Un fapt mai simplu decât am crede, dar o misiune pasionanta.
(Traducere din franceza de Angela Martin)
Note
1.cf. introducerea sa metodologica: Der historische Vergleich: eine Einfuhrung zum 19. und 20. Jahrhundert Frankfurt pe Main, Campus 1999.
2. Pentru metoda, cf. Pour une histoire culturelle, sub îndrumarea lui Jean-Pierre Rioux si Jean-François Sirinelli, Paris, Seuil, 1997, si Pascal Ory, L’histoire culturelle, Paris, PUF, Que Sais-je?, 2007.
3. Începem cu Marie-Thérèse Bitsch, Histoire de la construction européenne, Bruxelles, Complexe, 1996, François Roth, L’invention de l’Europe, Paris, A. Colin, 2005 si Bernard Bruneteau, Histoire de l’unification européenne, Paris, A. Colin, 1996. Vom continua cu integrala, mereu adusa la zi, a lui Pierre Gerbet, La construction de l’Europe, Paris, Imprimerie nationale, 1999. Vom urmari colectia Euroclio la Peter Lang (Bruxelles si Berna), ne vom tine la curent cu actualitatea cu Journal of European Integration History/Revue d’Histoire de l’intégration européenne.