„Fugit irreparabile tempus“!

Cum am mai spus, în ciuda realitatii ca batrânii stau la cozi mai rau ca în ultimii ani ai Ceausestilor (acum chiar si pentru numai doua pâini – ceea ce nu se întâmpla atunci), în decembrie românii petrec traditional. Se declanseaza macelul porcilor, dar se organizeaza si felurite bilanturi petrecarete. Cu încununari care, de cele mai multe ori, sfideaza realitatea. Fireste, nici fotbalul nu putea sa nu participe la aceste veritabile saturnalii devansate. Se fac, reamintesc, clasamente de tot felul. Declansate de publicatii al caror numar n-a scazut deloc, chiar daca-i criza, ba din contra, de cluburi sau de forurile conducatoare. Si eu, poate ca si altii, care am ajuns la capacitatea de a evita politicos participarea la kitsch-uri, încercam sa stam de-o parte. Dar nu-i usor, mai ales din pricina acestei terori a civilizatiei de azi, telefonul mobil. Te trezesti sunat cu obstinatie, invitat la fel de fel de nebunii ce nu dau pace spiritului, prea de multe ori necreator, al sefilor de departamente, care au ales sa-si duca traiul prin nemestesugirea vorbelor, si nu din realizarea unor fapte materiale. Înainte de 1990, se initiau mult mai putine ierarhii de sfârsit de an. Erau însa asteptate si respectate, iar premierile se faceau cu un bun-gust net superior celui de azi. Cu fast adevarat si chiar cu o consistenta simbolica a trofeelor, pe care-ti facea placere sa ti le asezi în casa. Astfel, multi ani, trofeul celui mai bun fotbalist al anului, se decerna într-un spectacol la „Sala Palatului“, plina, si la care participau cei mai în voga artisti ai momentului. Sa nu mai spun ca distinctiile ce se acordau, sculpturi sau cupe de cristal, ar fi facut astazi senzatie la cele mai renumite case de licitatie din capitala. Am dovezi incontestabile de acest fel acasa si ma cutremur gândind la ce-am fost si ce-am ajuns. Dar îmi si revin destul de repede, reamintindu-mi versurile asupra efemerei noastre existente ale poetului Vergiliu: „Fugit irreparabile tempus“! Totusi, în ciuda confuziei ce planeaza la premiile oferite de „Liga Profesionista de Fotbal“, am putut sa constat ca emotionalul, care mai mereu ne darâma, dar ne si da forta de a rezista, a fost o idee binecuvântata. Pentru ca, presedintele Ligii, un adept al pacificarilor extreme, a avut o initiativa de pionerat în fotbalul nostru, în astfel de prilejuiri, demna de toata lauda, invitând pe cei ce-au mai ramas din ultimele trei generatii ale fotbalului nostru modern: antrenori, conducatori, medici (veteranul Taus, cu aproape cincizeci de ani pe banca Brasovului) si jucatori de exceptie, modele dupa care eu jinduiam în copilaria mea fotbalistica. Mai mult decât atât, a facut chiar gesturi financiare. Nu puteau fi decât… simple gesturi, la preturile halucinante ale societatii de acum. Dar faptul în sine merita aplaudat.
Cel mai emotionant aspect a fost însa acela ca, prezenta acestor monstri sacri ai jocului nostru, îti aducea în fata ochilor mintii scene de neuitat. Detenta lui „Top“ Voinescu, la încalzire, care atingea cu vârful bocancului bara transversala a portilor; tehnica lui impecabila si justetea aprecierilor incontestabile asupra dilemelor ce framânta cazuistica curioasa a tribunei sau a unor ziaristi. Apoi, fairplay-ul fundasului de fier al „Universitatii Cluj“, Remus Câmpeanu care, înca pe atunci, arunca out-ul, din preajma careurilor adverse, cu ambele mâini (nu ca Lacatus, cu una singura!), ca un veritabil jucator britanic de banda. A fost prezent si unul dintre fratii Munteanu, din vremea marii echipe construita de conducatorul Ulrich, împreuna cu antrenorii Ilie Oana si Cernaianu. Despre acesti frati se spunea ca se schimbau între ei la pauza, fara sa se prinda nici macar sefii vestiarului din legendarul stadion al „Petrolului“…
A mai trecut prin fata noastra si umbra lui Vasile Suciu, portarul lui „Ariesul Turda“, ce suprindea prin anii ’60 câstigând „Cupa României“ cu necunoscuta si neasteptata echipa de „B“, „Ariesul Turda“. Iar, mai apoi, a aparat cu siguranta, buturile singurei echipe reprezentative – aceea de juniori – care a câstigat un titlu continental, în 1962, pe „23 August“.
Bineînteles ca au fost si multi absenti, colegi de generatie cu Pârcalab si Fratila, buni de gura, dar si creatori de fapte minunate pe teren. În frunte cu Nelu Nunweiller, retras la tara, la Albota, si prins în zapezile, parca, de altadata. Atunci când vorbesti de Dinamo trebuie, obligatoriu, sa recunosti ca el conducea reduta inexpugnabila, care a adus atâtea trofee dupa anii ’60. As fi vrut sa-l vad si pe colegul meu de la debutul în nationala, Bebe Barbu, de la „F.C. Argesul“ lui Puiu Rapaport, Misu Gaiseanu si Florin Halagian. Si el, poate, blocat de timp sau de vremuri. Au mai fost si multi altii, pilduitori prin prezenta, dar si prea multi absenti, prin implacabilul trecerii în vesnicie. Câteva clipe a scaparat pe lânga noi si inegalabilul condei al lui nea „Johnny“ Cupen. Mai talentat, cu siguranta (risc ce mi-l asum) în metafora si adevar, în scris fotbalistic, decât atât de des amintitul, chiar si acum, Ioan Chirila. Om retras în precautia oricum plina de arabescuri literare si pentru ca „fluierase“ în iadul (nu biserica!) anilor ’50… Frica intrându-i apoi în comportamentul cotidian, ca o retragere dintr-o lume deceptionanta.
Poate tocmai de aceea stihurile lui Vergiliu, de care aminteam, ar fi trebuit sa fie asezate pe frontispiciul acestei serbari. Sau una dintre expresiile rostite de curând de prietenul meu, ziaristul Dan Dumitrescu: „Murim atât de des si ne nastem din ce în ce mai rar“. Îmi permit sa-l completez, reamintind cum sunt laureatii tineri din fotbalul de acum: multi jucatori, dar… din ce în ce mai putini fotbalisti. Ca sa nu mai amintesc si de caractere… Atât de îndoielnice si atrase sa apara, majoritatea dintre ele, mai mult în paginile presei monden-obscene, care ne-a napadit, intoxicându-ne gândurile si comportamentul. Astfel, pasul în derizoriu este deja facut.
Ar mai fi o reflectie ce merita mentionata în legatura cu periplul generatiilor la care am asistat. Fotbalul, jocul în sine, este ca viata. Ataci, te aperi, încerci sa clatini adversarul prin stratageme surprinzatoare tactice, pasezi si esti pasat. Si încerci sa treci peste toate, învingator, chiar falnic. Atunci când poti. Totul se ia, în acest joc, mereu de la început, ca într-un ciclu inevitabil. Daca poti sa te pastrezi, învins sau învingator, falnic si neatins de mizeriile vietii de acum, jos palaria!
„La Multi Ani cu sanatate!“, iubiti si pretuiti cititori, partasi ai visului meu de a ajunge la o normalitate onorabila…