Gellu Dorian în dialog cu Cornelia Maria Savu
La doua decenii de la prima decernare, Premiul National de Poezie ,,Mihai Eminescu” începe sa contureze o veritabila Institutie a Premiului Literar. Scriitorul si jurnalistul Gellu Dorian a reusit sa contrazica spusa pe romaneste ca la noi minunile dureaza trei zile.
Proiectul cultural pe care l-a initiat si pe care îl conduce are traditie, e viu, are valoare si stil. Si e o adevarata proba de descentralizare în domeniu. Un manager priceput, exigent si tenace a mutat, de douazeci de ani încoace centrul poeziei autohtone la marginea (dar ce margine!) numita Botosani.
Cornelia Maria Savu: Cum arata piata premiilor literare romanesti dupa doua decenii de libera initiativa manageriala în domeniu?
Gellu Dorian: Arata, din pacate, nu prea bine. Ai impresia ca sunt mult mai multi premianti decat scriitori, daca este sa ne referim si la celelalte genuri literare, pe langa premiile oferite poetilor. Pare a fi o moda, ba poate chiar o cutuma preluata de la festivalul de trista amintire „Cantarea Romaniei“, cand toti creatorii trebuiau premiati. Nu exista localitate din Romania, în care apare o revista, sa nu se dea de cateva ori pe an premii. Ele acopera orgolii locale, mangaie vanitati de veleitari, care, apoi, dau buzna spre caile de afirmare si consacrare. si din pacate afirmarea în spatiul literaturii romane este înteleasa gresit de catre acesti insistenti, crezand ca aceste premii îi ajuta sa intre în Uniunea Scriitorilor, intrare care, pasamite, le-ar conferi nu stiu ce merite si o valoare de necontestat. Însa, desigur, aceste premii nu conteaza, nu sunt luate în seama de cei ce iau asemenea decizii. Dar ele, din pacate, fac parte din „piata premiilor literare romanesti“, cum o numesti. Libertatea, deci, a preluat o cutuma a vietii artisitice comuniste, în care încap tot felul de actiuni de acest fel. Prin urmare, aceasta piata arata extrem de aglomerata si, din aceasta cauza, foarte prost. Apar reviste care promoveaza o lume fals literara, dar extrem de activa, care trebuie sa-si confirme si legitimeze existenta prin astfel de premii, lume asezata pe glorii locale, pe aprecieri ale unor oficialitati care au nevoie, ca regii, de poetii curtii, de adulatori si oportunisti. Însa, asa cum am spus, ele nu conteaza. Cateva premii, putine la numar, si asta este bine, conteaza. Din pacate, printre ele, premiile Academiei Romane si-au pierdut din importanta si ecou: ele nu mai sunt ravnite si nici nu se fac ecoul celor mai bune aparitii editoriale, ci satisfac cercuri sau sunt rodul unor conjuncturi. Ele ar trebui sa fie cele mai importante, pentru ca sunt girate de cel mai înalt for de cultura al unei tari. Însa nu este deloc asa. Înainte de 1989 aceste premii reprezentau chiar o confirmare a valorilor si mai putin o mangaiere a unor orgolii si, mai ales, o rasplatire a unor cercuri apropiate decidentilor. Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania par a fi cele care, cu adevarat, prin seriozitatea juriilor si miza institutiei care le da, sunt înca foarte ravnite. Cine trece pe acolo înseamna chiar ca primeste o recunoastere a cotei sale de valoare. Ele sunt girate, cum am spus, de o institutie unanim recunoscuta, chiar daca uneori contestata de unii al caror apanaj este pozitia de „Gica Contra“. O institutie, în acest sens, a devenit si Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu“, ajuns la douazeci de ani de existenta, institutie care pune pe piata premiilor literare de la noi cel mai ravnit premiu, este adevarat, doar printre poeti. Cred ca acestea ar putea fi si institutiile care trebuie sa asigure girul marilor premii literare de la noi. Cum o fac, ramane la latitudinea fiecareia. Mai pot fi luate în calcul si premiile unor reviste literare de reala recunoastere, de traditie sau de noua impunere în viata culturala. si aici pot fi amintite revistele: „Convorbiri literare“, „Poesis“, „Viata Romaneasca“, „Luceafarul de dimineata“, „Contemporanul-ideea europeana“, „Ramuri“ si înca vreo cateva care acorda anual, în cadrul unor manifestari, premii (ce-i drept, uneori cam multe, tot pentru a mangaia pe unii, pe altii). De asemenea, Premiile Prometheus ar putea fi si ele incluse pe piata premiilor literare (macar în ceea ce priveste valoarea lor pecuniara!), însa ele au un caracter mixt, acordandu-se pentru mai multe domenii. La fel, premiile de la sfarsit de an ale „Romaniei literare“, pentru cea mai buna carte, sunt ravnite de cei care îsi pun cartile pe masa pentru asa ceva. O plaja destul de larga, dupa cum se vede, însa, chiar si asa, prin ecoul acestor premii, literatura romana nu se ridica în atentia masei largi de cititori, ba nici în cea a criticilor literari, care nu mai fac analize ample asupra operei premiantilor, ci, de cele mai multe ori, ignora astfel de distinctii, ca si cum n-ar fi. Nu mai vorbim de ecoul acestor premii în afara granitelor literaturii romane.
C.M.S.: Cum a aparut si cum reuseste sa continue proiectul cultural Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu“?
G.D.: O scurta istorie a acestui premiu am publicat acum, la a XX-a editie, într-o carte în care am explicat cum a aparut ideea acestui premiu si ce pasi s-au facut pana la recunoasterea lui. Imediat dupa decembrie 1990, a existat din partea unui personaj, al carui nume nu vreau sa-l pronunt aici, intentia (si chiar realizarea, oferind un premiu national cu numele lui Mihai Eminescu unei anonime, bagatelizand importanta acestuia!), care, asa cum a compormis totul, dorea sa-si bata joc si de un astfel de brand. si astfel, în 1991, s-a nascut la Botosani, cu sprijinul primariei de aici, dar si cu eforturile lui Laurentiu Ulici, caruia i-a placut ideea si s-a tinut de ea pana la tragica lui disparitie. Deci s-a nascut Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu“, sub laurii caruia sunt deja primii douazeci de mari poeti romani contemporani: opera lor, dar acum si colectia în care sunt prezenti fiecare cu cate o carte (în afara de Mircea Dinescu, care si-a amanat aparitia pentru acest an, credem!) stau marturie afirmatiei mele, afirmatie legitimata de un juriu national, format din mari critici literari, pe care este bine sa-i amintim aici, de la început pana în prezent: Laurentiu Ulici, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Marian Papahagi, Al. Calinescu, Daniel Dimitriu, Petru Poanta, Ion Pop si Nicolae Manolescu. Un astfel de gir da si greutatea incontestabila a acestui premiu, ceea ce l-a facut atat de ravnit printre poetii nostri contemporani. Reusita lui consta în seriozitatea cu care este organizat, de la sondajele pentru nominalizari la jurizare si gala de decernare. De la an la an au crescut exigentele si impunerea în constiinta nu numai a lumii literare, ci si a întregii societati romanesti.
C.M.S.: Dupa ce au primit acest premiu poetii laureati s-au aflat mai apasat în atentia mass-media si a publicului cititor? Îi cauta editorii? Scriu despre ei cu mai mare frecventa criticii literari?
G:D.: Daca un astfel de premiu s-ar fi dat în Franta, de exemplu, cum se dau, de altfel, peste tot, în Spania, în Portugalia, în Italia, în Germania si asa mai departe, dar dau exemplul Frantei, în special, ecoul lui ar fi fost altul, atat din punct de vedere al mass-media cat si din punct de vedere al editorilor care ar fi sarit peste laureat cu contracte si alte lucruri care l-ar fi scos în evidenta. Goncourt sau Gallimard în Franta financiar nu înseamna nimic, însa impactul de presa si cel de editare a operei sunt imense. Nu stiu daca si la poeti sau numai la prozatori. În fine, Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu“ se acorda în Romania si, din punctul de vedere al presei, fie cea cotidiana fie presa literara, audio sau video, nu însa si online, care îsi face cu prisosinta datoria, uneori chiar gresind din prea mult zel, stam destul de slab. La o singura editie, cea din 1998, cand a luat premiul Stefan Augustin Doinas, am reusit o transmisie în direct pe TVR. În rest, au fost înregistrari si stiri mai mult sau mai putin obiective si la zi. Presa literara, în afara de revistele „Hyperion“ si „Poesis“, în ultima vreme si „Timpul“ din Iasi, mai toata s-a redus la doar o stire pasagera si mai putin la o analiza mai amanuntita a evenimentului, a operei laureatului. În ultima vreme „Romania literara“ publica si interviuri sau chiar analize critice ale operei poetului laureat. Cotidianele au o alta politica: cer informatii doar despre sumele de bani, daca s-au întamplat cumva incidente si asa mai departe. Însa evenimentul în sine nu are ecoul pe care il merita.
Din alt punct de vedere, poetii laureati, cei care stiu sa-si faca lobby-ul necesar, au facut tot ce trebuie ca ecoul încoronarii lor cu laurii acestui premiu sa fie unul pe masura. Noi, ca organizatori, de asemenea, facem tot ce ne sta în putinta ca ecoul sa fie de fiecare data unul pe masura importantei deja recunoscute a acestui premiu.
C.M.S.: Laureatii pentru Opera Prima au început sa confirme sperantele investite în ei?
G.D..: Deja suntem la a treisprezecea editie consumata, iar numarul poetilor care au primit acest premiu a depasit douazeci, pentru ca la unele editii au fost acordate cate doua premii sau chiar trei. Unii au confirmat si sunt prezente remarcabile în viata literara de la noi. Altii, poate mai parcimoniosi cu imaginea lor sau din alte motive, sunt doar simple amintiri. Nu dau nume, pentru ca aici oricand ordinea valorilor se poate schimba, unii dintre ei fiind foarte tineri si cu promisiuni certe de a iesi de la an la an cu noi aparitii care sa-i confirme sau sa-i infirme.
C.M.S.: Crezi ca Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu“ e un pas înainte spre o reala Institutie a Premiului Literar în Romania, o institutie pe care, din pacate, n-o avem înca?
G.D..: În sine institutia exista. Asta a fost si dorinta regretatului Laurentiu Ulici, care a fost foarte legat de acest premiu si de ideea crearii la Botosani a unei astfel de institutii. Toti membrii juriului vorbesc în interventiile lor de aceasta institutie. Deci daca se vorbeste, înseamna ca exista. Sediul ei moral este la Botosani. Caracterul ei nu este unul local, ci national. Nu este o insititutie cu acte în regula, cu hotarare judecatoreasca, ci este o institutie cu fapte în regula, cu o istorie si o realitate de necontestat, o institutie care traieste în constiintele celor care sunt legati de ea. Evident ca acum, cu existenta acestei colectii, care face viabila continuitatea, palpabila, aceasta institutie a Premiului National de Poezie va trebui sa-si gaseasca si legitimitatea fizica, în asa masura ca asigurarea cadrelor în care ea sa se manifeste sa fie una pe care sa nu o clatine nicio bataie de vant. Se fac demersuri în acest sens. Dar, fara nicio îndoiala, insititutia Premiului National de Poezie exista prin însasi existenta unei traditii de douazeci de ani, ceea ce-i confera speranta existentei si în continuare.
C.M.S.: Într-o lume pornita cu grabire spre globalizare, în care cultura de supermarket (fastculture, daca vrei) da, cu insistenta si consecventa, lovituri grele culturii critice – si cu concursul mass-media – premiile literare vor mai avea o relevanta reala? Sau vor ramane apanajul unui cerc închis, consumandu-si importanta pentru cunoscatori si între cunoscatori?
G.D.: Prin definitie, un premiu national nu poate fi apanajul unui cerc închis, indiferent de agresivitatea culturii de supermarket sau de alte cutume care doresc ca un astfel de premiu sa fie asezat si în vitrinele celor care nu-l merita. E bine ca exista si o astfel de cultura, care defineste o societate de consum, în care nu avem cum sa nu existam. Diferenta o fac tocmai perenitatea, traditia, si nu efemeridele viu colorate care ne trec prin fata ochilor continuu, ziua si noaptea Dar nu trebuie sa ne lasam intimidati de agresivitatea unei astfel de „culturi“. Ea se trece de la sine, se repeta în alte forme, cu alte scopuri, dar ar fi bine sa nu ia locul culturii adevarate, de traditie, cu valente identitare într-o lume care tinde spre globalizare, traditie care accepta inovatia si experimentul numai daca acestea tin de valoare, nu de improvizatie. Numai asa premiile literare au relevanta într-o astfel de lume, cand îsi asuma batalii cu ofensivele de tot felul, cand ies deasupra acestora prin evidente care nu pot fi ignorate. Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu“ putea oricand fi înghitit de astfel de tendinte, fie venite din partea intereselor politice, fie din partea unor agresivitati locale, provinciale, pe care cei care s-au ocupat de organizarea lui le-au ignorat sau l-au respins cu severitate pana la inexistenta lor.