„The Chronicles of Higher Education“: Multitasking. Câte lucruri puteti face in acelasi timp?

Ar trebui sa fie interzise laptop-urile in salile de cursuri din universitati? Sufera persoanele care indeplinesc in mod obisnuit mai multe activitati simultan sau care trec rapid, in fata calculatorului, de la o fereastra la alta de un deficit de atentie, fata de cei care se concentreaza pe o singura activitate? Sunt doua intrebari de la care porneste David Glenn intr-un articol despre psihologia atentiei din „The Chronicles of Higher Education“.

A doua intrebare, intâi. O serie de studii realizate de Clifford I. Nass, de la Stanford University, arata ca oamenii care se mândresc cu capacitatile lor de multitasking, care obisnuiesc, altfel spus, sa indeplineasca mai multe activitati simultan sunt, de obicei, extrem de increzatori in abilitatile lor. Insa tocmai acesti oameni se descurca mult mai prost, la teste cognitive si de memorie ce implica distrageri ale atentiei, decât oamenii care prefera sa se focalizeze pe câte o sarcina odata.
In domeniul multitaskingului nu exista superstaruri, arata David Glenn. „Dincolo de un nivel destul de scazut de multitasking, capacitatile oricarui om cedeaza“, scrie el. „Oamenii pot sa mearga si sa mestece guma in acelasi timp, dar nu pot sa mearga, sa mestece guma, sa joace Frisbee si sa rezolve probleme de analiza matematica“. Un alt profesor de la Standford University, George A. Miller, a aratat, intr-o lucrare publicata in anii ’50, ca memoria de lucru a oamenilor poate gestiona, simultan, maxim sapte unitati. Dintr-o melodie auzita pentru prima oara, de exemplu, vom putea reproduce doar primele sapte note muzicale. De cele mai multe ori, diferenta dintre oamenii care judeca mai bine si cei care judeca mai prost nu se explica printr-o memorie mai buna, ci printr-o mai buna gestionare a memoriei de lucru, prin concentrarea atentiei.
Un test simplu pe care il face profesorul David E. Meyer, de la Universitatea din Michigan, este sa le ceara studentilor sa insire, cât pot de repede, literele de la A la J si apoi numerele de la 1 la 10. Fiecare din cele doua sarcini ii ia unui om obisnuit, in medie, doua secunde. Apoi studentilor li se cere sa combine cele doua sarcini, cât pot de repede: A 1, B 2 s.a.m.d. Noul sir le va lua intre 15 si 20 de secunde, si multi se vor incurca. E o demonstratie a faptului ca multitaskingul nu reduce doar eficienta, ci consuma si mult timp, deoarece creierul se adapteaza lent de la o activitate la alta.
Un alt experiment descris de Glenn, realizat in 2006 de o echipa de la Columbia University, arata ca distragerea atentiei, in timpul invatarii, poate fi nociva, chiar daca aceasta nu pare sa afecteze performantele imediate ale elevilor. Echipa de la Columbia le-a cerut unor subiecti sa „prezica vremea“ pe baza unor indicii pe care le invatau, lent, de-a lungul unui antrenament pe calculator. De exemplu, un actogon dintr-o imagine putea insemna ca exista 75 la suta sanse ca in urmatoarea imagine sa „ploua“.
In timpul uneia dintre cele patru sesiuni, atentia subiectilor a fost distrasa de o alta insarcinare – li s-a cerut sa numere note muzicale in timp ce faceau prognozele. La prima vedere, performantele lor nu au fost afectate si prognozele au fost aproximativ la fel de precise ca cele facute in absenta activitatii perturbative. Insa când li s-a cerut, apoi, sa descrie regulile probabilistice generale pentru acea sesiune (de exemplu, un triunghi insemna „vreme insorita“ in 80 la suta din cazuri), s-au descurcat mult mai prost decât o facusera atunci când se concentrau pe o singura insarcinare.
Karin Foerde, conducatorul experimentului, sustine ca, atunci când atentia le era distrasa, subiectii invatau regulile de predictie printr-un sistem semi-constient de „memorie habituala“ si ca, in absenta distragerii, ei codau regulile prin asa-numitul „sistem al memoriei declarative“. Distinctia e importanta pentru educatori, deoarece informatia codata in memoria declarativa e mai flexibila – ceea ce inseamna ca „exista mai multe sanse ca oamenii sa fie in stare sa realizeze analogii si sa extrapoleze pe baza ei“. Foerde crede ca „atunci când predai, iti doresti sa vezi mai mult decât ca informatia pe care o oferi a fost retinuta. Vrei dovezi ca oamenii pot folosi informatia in feluri noi“.
Ar trebui, asadar, laptop-urile interzise in salile de clasa? Profesorul Meyer crede ca da, si el personal nu numai ca nu le permite studentilor sai sa-si aduca laptop-urile la cursuri, dar nu-i lasa nici macar sa ia notite, cu pixul si hârtia, pentru a nu le permite sa-si distraga atentia catre activitati secundare.
Alti universitari sunt mai ingaduitori. Chiar si cei mai liberali ajung, insa, la aceeasi concluzie: personalele care fac, mereu, mai multe lucruri in acelasi timp se descura mai prost la testele cognitive. Mai departe, intrebarea se pune: multitaskingul pe calculator e un sindrom al unei atentii deficitare care s-ar fi manifestat, oricum, si in epocile de dinaintea Internetului, sau calculatorul si Internetul distrug capacitatea studentilor de a judeca?
Profesorul Clifford I. Nass se bazeaza, pentru a raspunde la intrebare, pe o veche butada a parintilor sai: „Nu exista tertip la care omul nu ar recurge pentru a evita travaliul adevarat al gândirii“. Un student la drept care va veni la curs cu laptop-ul nu se va gândi, asadar, „Mai, sa fie, mai degraba as juca Freecell decât sa studiez dreptul“, mult mai degraba acel student se va gândi: „Mai, sa fie, as putea sa fac ceva foarte usor, sau as putea sa fac ceva foarte greu“.