Eugen Negrici in dialog cu Daniel Cristea-Enache
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Eugen Negrici, succesul cartii „Iluziile literaturii române“ a intrecut multe asteptari: poate si pe ale dumneavoastra. Se intâmpla destul de rar ca o carte de critica sa suscite un asemenea interes; sa se epuizeze un tiraj si sa se traga altul; sa fie comentata si dezbatuta in toate publicatiile culturale… Am vazut ca discutiile in jurul ei s-au mutat si in ceea ce se numeste blogosfera. Oameni care nu pot fi considerati experti in studiul literaturii, dar care au o vie curiozitate fata de formele acesteia, s-au referit – pentru a le aproba ori contesta – la unele dintre tezele avansate in carte.
Estimati, când ati scris „Iluziile literaturii române“, ca volumul va avea un asemenea impact? S-a mai intâmplat ca o carte a dumneavoastra sa stârneasca atât de multe si aprinse comentarii?
Eugen Negrici: Am stiut, in clipa insasi a redactarii unor capitole ale ei, ale tuturor, de fapt, ca va fi o carte care va contraria si ca vor fi cititori care sa se simta iritati, vexati de spiritul ei taios, inconcesiv.
Autorii sunt in masura sa prepare efectele cartilor lor ori numai sa le presimta. Daca punctele de vedere avansate au puterea sa zdruncine convingeri statornicite, consimtite, institutionalizate, sadite adânc in adâncul constiintei cititorilor, faptul da si o satisfactie din speta celor demonice si imboldeste scrisul. Nu e chiar ceva nou impulsul de a calca pe locuri minate si de a stârni polemici. In mai toate cartile mele, gândirea producatoare a avansat pe cararea ingusta din marginea prapastiei impinsa de curentii de aer ai primejdiei.
Gândeste-te ca teza „expresivitatii involuntare“ a fost avansata in 1967 (intr-un articol din „Ramuri“) in vremea in care relativitatea valorii, multiplicitatea unghiurilor de receptare, accentul pus pe forta modelatoare a destinatarului erau adevaruri greu de acceptat (de unde si cei doi ani de calatorii pe la toate institutiile cenzurii). Nu putea fi tolerata usor nici indrazneala de a sistematiza poezia si de a descoperi modurile de producere ale ei, de a indica si zonele ramase de acoperit in viitor, in vremea in care pentru foarte multi poezia era inefabila si „misterul“ ei inanalizabil. Pâna si energia si inventivitatea cu care am revelat expresivitatea literaturii vechi au avut o motivatie polemica intrucât literatura noastra medievala paruse sa ramâna pe vecie in tarcul sursologilor, filologilor, culturalilor. Dar sa sistematizam si aici putin si sa vedem pe cine ar fi putut tulbura piatra aceasta aruncata in apele linistite ale literaturii.
Nu mi-a fost greu sa-mi imaginez ca autorii de istorii literare care au apucat sa ne livreze viziunile lor interpretative, straduindu-se in timp sa consolideze tezele, ierarhiile si decupajele lor istorice, se vor simti trasi de mâneca si opriti din avânt. Si tot astfel, aceia dintre ei care au proiecte in curs de cristalizare vor fi prinsi cu piciorul ridicat in aer inainte de a pasi. Situatia in ambele cazuri este incomoda si intrucât cunosc bine specia orgolioasa a celor ocupati cu scrisul si cu critica – specia noastra de fapt -, stiam ca niciunul din ei nu va avea taria sa se revizuiasca, ori macar sa se lase clintit din proiectul lui incremenit, ori macar sa-mi ia in seama tezele. Si ca, mai mult, vor reactiona in consecinta, vehement, autoritar, si eventual patriotic.
Era imposibil sa ma sugestionez ca nu voi auzi glasul vibrant si demn al indignarii patriotice.
Cât priveste succesul – de care vorbesti – la un public mai larg, daca el, succesul, este real se datoreaza, cred, si titlului care fie ca da oarecari satisfactii masochismului national, fie ca invita la contestare.
Un titlu precum „Iluzionarile criticilor“, care ar fi fost mai exact si ar fi acoperit mai bine problematica, nu ar fi trezit probabil nici pe departe curiozitatea.
Ar mai fi ceva. Cred ca multe dintre tezele avansate in carte aveau un inceput de contur in mintea tuturor celor ce au meditat vreodata asupra fenomenului românesc ori s-au simtit contrariati de opiniile excesive ale unor critici. Cartea nu face decât sa duca la capat si sa dea corp doctrinar gândului incipient al ereziei.
Recunosc ca nu stiu sa gestionez o situatie de felul acesta, ca sunt putin speriat de agitatia din jurul cartii. In comunism, am fost obisnuit sa lucrez in transee si din când in când sa arat ce mi-a iesit prietenilor care faceau acelasi lucru, departe de agitatia lumii literare. Din motive de siguranta, am si ales culoarul – ferit de ingerintele ideologice – al stilisticii, poeticii, si al studiilor de literatura veche. Daca scrierile mele au stârnit un oarecare interes atunci, acest interes s-a manifestat in cercul restrâns al elitei.
D.C.-E.: In opinia mea, „Iluziile literaturii române“ trebuie citita si inteleasa in binom critic cu „Literatura româna sub comunism“. Un studiu sever-demitizant, taind transversal istoria iluziilor autoconstruite si intretinute in cultura noastra pe timpul regimului trecut, plus o sinteza, sa-i spun asa, constructiva, care extrage din aceeasi perioada si analizeaza tot ceea ce este valoros artistic si a scapat, prin aceasta, ideologizarii fortate.
Ati reflectat cumva asupra scrierii celor doua carti ca parti ale unei cercetari facute cu rigoare si autoreglare? Sau e vorba despre doua proiecte intelectuale dezvoltate independent, fara o legatura de profunzime intre ele?
E.N.: Observatia este remarcabila si vine sa-mi confirme sentimentul pe care mi l-a lasat ultima lectura a cartii, cea din preziua intrarii in procesul tipografic.
Intre cele doua studii exista o legatura de profunzime si chiar mai mult de atât. Mai cu seama ea, perioada comunista a fost un timp al efervescentei mitogenetice. Sentimentul concret al primejdiei si impulsul protector generat de ea au nascut un cult al cartii românesti si, când a fost posibil, o tendinta de tabuizare si mitizare a valorilor primejduite.
Spiritul critic nu s-a putut manifesta sau a intrat pentru multi ani in hibernare pentru ca apoi, la iesirea din grota stalinista, sa reactioneze inadecvat, iluzionându-se si iluzionând.
„Iluziile literaturii române“ imi ofera, in buna masura, cadrul general al unui posibil volum al III-lea al „Literaturii române sub comunism“, dedicat criticii si istoriei literare.
Daca as fi cinic, l-as putea lasa asa, neschimbat si sumbru in semnificatia lui de ansamblu, dar asa cum am extras si analizat tot ce e valoros artistic (in pofida ideologizarii fenomenului literar) in proza, tot astfel voi proceda cu critica si istoria literara.
D.C.-E.: Opiniile unui autor asupra titlurilor ce-i apartin trebuie exprimate cât mai rar si luate, de ceilalti, sub beneficiu de inventar. Oricât am fi de obiectivi, ne este imposibil sa ne raportam la ceea ce scriem ca la un text strain, citit, abordat si disecat din afara.
In cazul de fata, critica iluziilor literaturii noastre include in mod vadit si o autocritica. Altfel spus, v-ati recunoscut propriile investitii afective si propriile mitologizari, in corpusul iluzionarii generale si compensatoare.
Credeti ca exista si un risc al reversului, al deziluzionarii, al demitizarii? Se poate exagera si in aceasta directie, penalizând mai mult sau mai profund decât era cazul? Si cine fixeaza acest prag, cine traseaza linia fata de care putem spune ca un construct cultural este mitizant ori demitizant?
E.N.: Trebuie mai intâi sa precizez ca nu-ti impartasesc convingerea ca ar fi vorba de un studiu sever demitizant. In proiectul meu nu intra demitizarea, operatie lesnicioasa, la indemâna multora si la moda. Am fost interesat de revelarea imprejurarilor care fac posibila, si chiar imposibil de evitat, mitizarea, iluzionarea. Si, când am remarcat tentatia redimensionarii, amplificarii si idealizarii operei unui scriitor, a unei scrieri anume, a unei perioade ori a unei generatii, am facut-o cu imense precautii si recurgând, eventual, la opiniile altora, ale unor critici si istorici literari de prestigiu care nici macar nu-mi impartaseau ideile. Si in orice caz fara satisfactia meschina a doborârii unui soclu si mai curând intristat de ce trebuie sa fac.
De altfel, nu m-am exclus nici o clipa din procesul iluzionarii, sunt parte din el, mi-am reprezentat trecutul si prezentul sub acelasi impuls protector-compensator, reactionând, la fel ca multi alti intelectuali in fata primejdiei prezente, trecute sau posibile.
Singurele locuri din carte unde am fost taios in opinii au fost cele dedicate obsesiilor noastre nobiliare si poleirii trecutului literar indepartat. In acest caz special, tentatiile noastre protocroniste (firesti la un popor cu o istorie nefericita) au fost fortificate de tezele oficiale ale protocronismului ceausist, ceea ce a impins in aberatie si ridicol demersul. Dar daca nu demitizeaza si are un autor care insusi s-a iluzionat, atunci ce vrea sa spuna acest studiu?
Spune simplu ca, intrati intr-o noua si fasta etapa istorica in care noi si literatura nu mai avem nevoie de iluzii pentru a supravietui, a venit momentul sa scrutam cu calm fenomenul literar românesc pentru ca evolutia lui – pe care o vad optimist – sa nu plece de pe un fundament mincinos.
D.C.-E.: Ati scris studii si carti de referinta atât pe subiecte de literatura veche, cât si pe autori ai modernitatii românesti. De la Grigore Ureche la Nichita Stanescu, distanta nu vi se pare totusi prea mare? In epoca specializarilor tot mai inguste, mai este posibil un demers critic („stiintific“) care sa acopere analitic epoci, episteme, experiente culturale atât de spatiate temporal si, in mod fundamental, diferite?
E.N.: As putea sa bravez si sa vorbesc despre faptul ca iubesc adversitatea ori ca ma simt bine doar in preajma a ceea ce e foarte vechi sau foarte nou. Ori sa amintesc, sub auspicii semiotice, bizarele similitudini dintre stimulul foarte vechi si foarte nou.
Pe de alta parte, data fiind putinatatea textelor noastre medievale redactate cu intentie literara, sau a acelora apte de a le fi revelata literaritatea latenta, nu e chiar o performanta sa acoperi (ca specialist in literatura moderna – sa zicem) si spatiul acestei epoci.
Explicatia in cazul meu este insa una simpla si prozaica.
Departe de biblioteca Academiei si pus sa predau, la Craiova, mai toate disciplinele de limba, am realizat – si nu prea repede, din pacate – ca as avea nevoie de un domeniu limitat, eventual ferit de ingerintele ideologiei, pe care sa-l explorez in adâncime si cu mijloacele pe care deja le stapâneam: stilistice, poetice… Ele erau noi in peisajul vechisticii si eficace, intrucât – cum stim de la Kant – metoda creeaza obiectul. Raspunzând eu insumi impulsurilor compensatoare, speriat de putinatatea si saracia artistica a literaturii vechi, am descoperit, spre a salva aparentele si a intretine iluzia (!), expresivitatea involuntara – operator de care are nevoie textul care imbatrâneste si isi pierde atributele literare. Performantele in acest nou domeniu mi-au inlesnit transferul dupa Revolutie la Universitatea Bucuresti, unde profesorul Paul Cornea, decanul de atunci, avea nevoie de un vechist. „Matura noua – matura bine“ mi-a replicat dumnealui, când i-am marturisit ca nu am predat niciodata literatura veche. Si a fost o experienta dramatica, consumata la o vârsta când elanul ti-l mai da doar cafeaua. Dar a rezultat materia unei „istorii“ a literaturii medievale in limba româna (din care am publicat doar volumul intâi – despre Poezia medievala). Când, in circumstante pe care nu vreau sa le pomenesc, mi s-a luat cursul de veche si am fost transferat la antipod, adica la „contemporana“, m-am trezit intr-o situatie aproape imposibila: un efort greu de imaginat de delimitare si sistematizare, de organizare a unui material imens; nopti de lectura si relectura etc., la o vârsta la care nici cafeaua nu mai iluzioneaza.
Aici ar trebui sa invoc teoria obstacolului creator si, evident, sa-l citez pe Valéry pentru a lasa sa se inteleaga ca sunt multumit de isprava.
De un anumit progres al ideii sunt, totusi, constient. Prin acest efort, mi-am consolidat convingerea mea veche cum ca literatura româna nu are o evolutie organica pe toata intinderea ei cronologica si ca doua perioade se delimiteaza net prin autonomia, trasaturile si determinarile lor specifice: cea medievala si cea scrisa in comunism. Ele solicita instrumente specifice de observare si in orice caz o analiza separata.
D.C.-E.: Sunteti printre putinii critici literari care mai vorbesc astazi despre Mircea Ciobanu. Dincolo de pretuirea pentru proza lui, exista cumva la dumneavoastra si o datorie de gratitudine pentru editorul Mircea Ciobanu, pentru omul din afara autorului de fictiune? Care sunt scriitorii, profesorii, criticii, mentorii cu care – din acest unghi uman – ati fi bucuros sa va reintâlniti cândva? Ce intâlniri decisive, sub raport formativ, apar in traiectoria dumneavoastra biografica?
E.N.: As fi fericit sa nu fiu socotit cel din urma admirator al lui Mircea Ciobanu. Nadajduiesc de asemenea ca „Istoriile“ lui Mircea Ciobanu, dupa ce au fost intr-un sfârsit reeditate convenabil, sa fie redescoperite in toata splendoarea lor stilistica si introduse in canon impreuna cu poezia sa religioasa – una din putinele de acest fel si de taria ei de la noi.
Isi asteapta editorul un numar urias de insemnari zilnice – extraordinare ca putere de patrundere si reverberatie ideatica -, caiete intregi de comentarii la scrierile biblice de o subtilitate care le-ar face oricând publicabile in tarile unde conteaza textul si nu traditia.
Ai dreptate, a fost omul providential al biografiei mele si as fi ramas un belfer universitar, frivol si simpatic, cu CV-ul alcatuit din articolase si comunicari, daca, in 1968, nu ar fi avut ideea nastrusnica de a ma trece intr-un contract fictiv de editare, de a ma pune sa-l semnez si de a ma face, prin telefoane zilnice, sa ma rusinez ca nu-l pot onora.
Când, fara nici o experienta anterioara in ale scrisului, dupa un an si jumatate de munca halucinanta, printre cuvintele mele si ale lui Antim, i-am pus manuscrisul pe masa lui de redactor la ESPLA, a ramas blocat. Ma trecuse la „rateuri“. Nu se astepta cum nu ma asteptasem nici eu sa duc la capat ceva. „This was the beginning of a beautiful friendship.“
Draga Daniel, ai avut norocul sa cresti in casa unui om remarcabil si stii ce inseamna sa fii in preajma cuiva care iti incarca zilnic moleculele cu spiritul intremator al culturii. Ai cunoscut exceptia.
Dar te-ai miscat deja si in lumea noastra scriitoriceasca de azi si in cea obisnuita, de toate zilele, si nu cred ca nu ai fost deceptionat de nivelul discutiilor, de amploarea ranchiunelor si de domnia goalei vanitati.
Mircea Ciobanu era marea exceptie. Rareori poti intâlni in aceeasi persoana un profesionist al scrisului si un iubitor de literatura, un intelectual de inalta tinuta si care nu si-a pierdut caldura umana a adolescentului, visator si strengar.
Eruditia, cunostintele lui coplesitoare din domeniul Vechiului Testament, al textelor biblice si al cartilor vechi românesti se preschimbau in idei fierbinti si in evocari de lumi uitate. Ma imbaiam in lumea lui si ma simteam bine, eu, care rareori ma simt bine. Fireste, in traiectoria mea intelectuala, am avut intâlniri importante (unele decisive sub raport formativ: Barthes, Eco, Nietzsche), dar cu el, cu Mircea Ciobanu, as fi bucuros sa ma reintâlnesc cândva.
D.C.-E.: L-ati intâlnit, in mai multe rânduri, si pe Ion D. Sirbu. V-as ruga sa-i faceti un portret celui ajuns in Isarlikul craiovean, omul cu o existenta atât de dramatica si cu o posteritate atât de vie.
E.N.: Nu stiu cum se simt craiovenii, dar eu, dupa doua decenii de la moartea lui I.D. Sirbu, sunt apasat de o mare si grea rusine. Nu am fost alaturi de el atâta vreme cât ar fi fost bine, chiar rezonabil sa fiu, nu m-am bucurat indeajuns in urbe de sclipitoarea lui prezenta intelectuala, nu am umplut golul din jur cu preaplinul cu care descinsese el in Isarlik. Nu a fost sa fie, ceva nu s-a legat sau, vei vedea, cineva s-a straduit sa desire orice inceput. Daca incerc acum o explicatie, o fac spre a reaminti climatul acela de teroare surda, de suspiciune generalizata, care rareori a favorizat intimitatea reala si coborârea gardei, ca intre prieteni. Ajunsesem universitar sub auspiciile anului de gratie 1964, dar veneam din familia unui ofiter deblocat care nu pierdea nici o ocazie sa-mi aduca aminte, cu o disperare in ochi imposibil de ignorat: cât de vulnerabil sunt si cum trebuie sa evit orice bresa in sistemul de zavoare.
Printre sfaturile care m-au ferit de complicatii dar care mi-au imputinat universul si mi-au adâncit izolarea a fost acela de a evita, cu orice pret, pe cei iesiti de curând din puscariile politice, intrucât eliberarea fusese conditionata…
Sfat nu lipsit de intelepciune daca imi amintesc, si imi amintesc nu fara un frison, fraza spusa – mai curând strigata mie cu obida – de Sirbu, când devenisem mai apropiati: „Negrici, m-au turnat si ma toarna vechii mei prieteni. Nu sunt suparat, ci doar mâhnit.“
Peste câteva luni, unul dintre ei va tine un discurs vibrant si impecabil, ca retorica a elogiului, la inmormântarea, sub un soare nimicitor, a prozatorului.
La drept vorbind, ceea ce era lasat la vedere, ceea ce punea pe taraba târgului scriitorul Sirbu, era deceptionant. Ani la rând, eu nu am banuit câta nitroglicerina ascund sertarele secretarului literar al Teatrului National – autorul, la suprafata, al unor piese de oarecare rezonanta patriotica si al unor proze-insectar („Soarecele B si alte povestiri“).
Era al treilea sau al patrulea personaj din Craiova care se recomanda ca fost asistent al lui Blaga, iar eu eram la vârsta mefientei si a obrazniciei. De altfel, cred ca si el avea o parere proasta despre produsele intelectuale ale universitatilor comuniste si nu dadea doi bani pe intelighentia craioveana. Nu-mi amintesc cum si când s-a produs apropierea, dar banuiesc ca un rol l-a avut din nou Mircea Ciobanu, care ma vizita des la Craiova (avid de peisajele sahariene de la Sadova) si care se zbatea sa-i scoata „Lupul si Catedrala“. Pretuirea mea pentru Gary a crescut de la o zi la alta odata cu intâlnirile care se intâmplau acum sa fie la facultate, la lectoratul francez, unde venea dupa carti. Reticenta treptat s-a topit si s-a preschimbat in entuziasm, caci boala il facuse liber si spectaculos. Regimul insusi era batrân si bolnav si intrucâtva mai liber, si nu prin vointa conducatorului, ci prin lehamitea slugilor lui.
In acest rastimp al coniventelor si al privirilor cu subinteles schimbate intre calai si victime, am izbutit sa obtin aprobarea rectorului pentru organizarea unui ciclu de conferinte, un binevenit – desi tardiv – prilej de reintâlnire a marelui prozator, a universitarului Sirbu cu studentii. Eram mândru de ce izbutisem. Nu s-a legat nici atunci. N-a fost sa fie. Cineva s-a pus intre noi si iarasi am dat gres. Cu numai o ora inaintea primei conferinte, am fost chemat de rector, care, stingherit si rosu la fata, mi-a comunicat ca totul se contramandeaza si ca sunt… sesizari. Si aici mi-a facut cunoscutul, in epoca, gest al degetelor duse la epoleti. Mâna lunga a Securitatii cotrobaia inca dupa muribundul Sirbu.
D.C.-E.: La finalul acestui interviu, pentru care va multumesc, niste intrebari… tintite. Mai mergeti la vânatoare? Cum a fost prima oara? Ce s-a schimbat de atunci?
E.N.: Ah, vânatoarea, ma temeam ca ma vei tinti cu intrebarea aceasta, care, nu o sa-ti vina sa crezi, ma crispeaza. Pasiunea aceasta si-a pierdut prestigiul cultural si insemnele aristocratice. Declinul ei a inceput demult, as zice ca odata cu acela al literaturii din primii ani bolsevici. As putea dezvolta paralela, dar mi-e lehamite. Atunci s-a legiferat vânatoarea colectiva si câinii (adica stapânii nostri si fala vânatorii) au devenit inutili si neaveniti, iar vânatorii adevarati, ca si scriitorii adevarati, au inceput sa dispara.
Au venit dupa o vreme activistii ceausisti si sefii de institutii socialiste pe care i-a apucat, nu stiu cum, imitându-l pe vânatorul sef al R.S.R., dorinta fierbinte de a scotoci coclaurii si de a impusca vânatul, vânatul mare, cât mai mare cu putinta si cât mai repede posibil. Asezati in cele mai bune standuri, in locurile de trecere „obligatorii“, stricau pânda palavragind despre sedinte si despre fotbal, infulecând cotletele lor de la bucataria partidului, tragând la intâmplare si nu o data in vecini. De pe la 11, insa, dadeau semne de impacienta: era de bine sa bifeze si meciul unde, fireste, la tribuna oficiala, se afla tov. secretar judetean. La drept vorbind, ei implineau – ca si scriitorii oficiali ai regimului – un ritual al promovarii sociale si, de indata ce ramâneam singuri, ne vedeam de vânatoare. Si o faceam mai curând discret si pe ascuns, cam in felul in care toate lucrurile bune se faceau atunci (inclusiv literatura). Dar ideea pe care populatia infometata si-o formase despre vânatoare era, la sfârsitul regimului, una neagra: o scârboasa ocupatie ceausista.
Au aparut, pe urma, imbogatitii Revolutiei, baietii aceia cu cefele pline, rasi in cap, cu gipanele lor mai inalte decât foioasele patriei, cu pustile lor supersofisticate, cu legaturile lor ilicite cu padurarii si sefii de ocoale. Ei au cumparat tot ce se poate cumpara, luând in arenda suprafete cât Oltenia si transformând din nou pe vânatorii de vocatie in tolerati.
Ce sa mai spun de tirul la cocina domnului Tiriac si de sutele de victime cu par si copite ale traficului de influenta. Intr-o trista masura, vânatoarea a devenit o ocupatie triviala. Si te-ntrebi ce-a mai ramas din eleganta si farmecul ei literar. Populatia demonizeaza acest sport, si pe buna dreptate. Ce sa-ti spun, aproape ca mi-e rusine sa recunosc ce a insemnat vânatoarea in viata mea.
Si mai e ceva, Daniel, vânatoarea apartine unei vârste. Dupa ce nu o mai ai, prelungesti artificial senzatiile si suplinesti, precum scriitorii la senectute, prin trucuri stilistice si rememorari, puterea faptuirii.
Prietenii, fermecatorii mei prieteni de vânatoare, au imbatrânit sau au murit. Cu ei mai conversez doar in vise si tot acolo bat crângurile cu nepretuita Fofo, cateaua mea de vânatoare, cea totdeauna cu noroc. Crângurile insesi au facut loc vilelor, iar eu insumi ma straduiesc mereu si inutil sa-mi innoiesc garderoba cu haine de vânatoare si sepci kaki, pentru a sugera prezenta in act si a ma iluziona ca particip.