Pronosticul anuntat de o parte a presei si chiar de unii oficiali ai nostri ca vom obtine sase-sapte puncte dupa primele trei jocuri ale preliminariilor europene s-a dovedit inspirata din obisnuintele trecutului – când ni se programa viitorul. (Iar când previziunile nu ne erau confirmate, scoteam iute la iveala arma minciunii – sau a înselatoriei, spuneti-i cum vreti).
Acum, avem doar doua puncte, suntem pe penultimul loc al grupei, sub noi mai aflându-se doar minunatul Luxemburg (nu si în fotbal), cu tot cu remiza de acasa, în fata Bielorusiei (echipa care a câstigat cu mare sansa la Paris, poate si pentru ca este condusa de un antrenor german. Mai stii?).
Si, chiar daca nu ne recunoastem situatia si îmbracam iarasi camasa sperantei peticita si rupta-n coate, zicându-ne ca, teoretic chipurile, înca mai avem sanse de calificare, eu ma-ndoiesc de acest lucru. Bineînteles ca dupa evolutia de pe „Stade de France“ comentariile sunt confuze si ravasite. Nici nu se putea altfel: ce am sadit, aia culegem. Cucuta dezbinarii, adica, si încurajarea subiectivismului cointeresat prin frauda. Îndeosebi acum, când criza autentica, vrem nu vrem, ne ameninta mai rau decât poliomelita de care parintii încercau sa ne apere în copilarie cu saculeti de usturoi pusi în chip de talisman la gât…
Asa cum ne-am obisbuit, a fost entuziasmanta atmosfera de pe cel mai tânar si mai impozant stadion al Parisului… Plin ochi, acoperit de tricolorul lor si cutremurator atunci când se intoneaza „Marseieza“. Au fost si ceva flamuri ale noastre, dar firave si destul de eficient ascunse de bine antrenata, în acest sens, televiziune franceza. Atmosfera, astfel pastelata, a fost pasnica si cred ca foarte putini ne-au înjurat printre dinti – dupa masurile de a ne trimite o mare parte dintre conationali acasa, luate de guvernul presedintelui-jongleur Sarkozy. (Vorbesc, desigur, de cei care le calca legea în picioare si, indiferent de pigmentul pielii, erau destul de multi… Poate si ca o „recompensa“ a destinului pentru „sora noastra mai mare, Franta“, care arareori ne-a luat cu adevarat apararea de-a lungul istoriei. Acum a fost nevoita si ea sa suporte un pic din necazurile îndurate de noi, vânduti si abandonati bolsevicilor. Este însa tot atât de adevarat ca marele Napoleon al III-lea a fost un element decisiv în înfaptuirea Unirii de sub Cuza – vremuri în care Vasile Alecsandri era ambasador la Paris, mereu în corespondenta cu domnitorul nostru. Si tot acestui vizionar al unei Europe unite, Napoleon al III-lea, îi datoram faptul ca un principe german ne-a introdus în lumea civilizata a epocii!)
Acum, afacerile politice au cu totul alt contur si mi-am dorit din tot sufletul sa le dam francezilor macar o lectie fotbalistica. Prin rezultat, deoarece prin joc, asa cum se prezinta reprezentativa noastra sub micutul Razvanel Lucescu, era aproape imposibil. Am avut uneori impresia, urmarind zbuciumul mai mult teatral al lui Razvanel de pe margine, ca asist la esecurile dezastruoase ale fratelui Jerôme al lui Napoleon Bonaparte, în Spania, unde fusese instalat în chip de guvernator-rege. Cred ca nu mai are sens sa facem comparatii între antrenorul lor, Laurent Blanc, si al nostru. Din prea multe puncte de vedere. Si chiar daca fostul mare tricolor francez are o experienta mai mica si la cluburi si la nationala decât rasfatatul nostru… Razvanel – Nazdravanel. Mi-au ajuns la urechi – si tind sa le dau crezare – zvonuri despre si hazul ce se face la asa-zisele noastre antrenamentele… Jucatorii i se adreseaza antrenorului cu… „Razvane“, iar el îi apreciaza cu… „bravo, copiii mei!“. Când la un asemenea nivel totul pare „o apa si un pamânt“, este imposibil sa mai crezi în autoritatea si credibilitatea si autoritatea impuse de selectioner prea jucatorilor sai. Iar conflictele – unele scoase la iveala chiar în atmosfera lotului – este firesc sa apara. Iar ele costa, si se platesc prin calitatea jocului, altminteri urmarit deopotriva de noroc sau de ghinion.
Asadar, nu din nesansa am pierdut noi la Paris, chiar daca sunt la noi destui comentatori care n-au stire de vorbele lui Jean-Jacques Rousseau: „Nimic trainic, nimic maret nu poate iesi dintr-o pana vânduta“! Caci, la noi, vânzarea constiintei si lipsa moralitatii profesionale sunt de prea mult timp solutiile infailibile ale unei vieti practice si caldute. Nimeni nu mai are chef sa reflecteze asupra propriei corectitudini. Iar penele vândute sau cumparate nu pot produce altceva decât „paiaterii“. Al caror penaj, aparent placut la vedere, este lipit cu smoala iadului.
Dar sa revenim la fotbalul nostru. În primul rând, pentru un selectioner sau pentru un antrenor, este extrem de important sa-ti asezi evolutia dinamica a compartimentelor, si de aici, schematic, a blocului efectivului de jucatori. Apoi sa interpretezi adversarul! Am impresia ca la noi, de ani buni, din felul în care i-am vazut pe tricolori evoluând, rationamentul este total inversat. Si mai am o rezerva. Nu stiu daca poti numara pe degetele de la o mâna selectionerii din lume care provin din portari! Indiferent de nivelul la care au activat… Cu alte cuvinte, cred ca la Paris Razvanel a calculat gresit balanta fortei de joc a celor care au îmbracat tricoul „cocosului galic“. Se vedea de la o posta ca au patru atacanti, cu care au început meciul, dar si alte rezerve cam de aceeasi valoare. Iar efectele s-au vazut în final: tehnicitate ridicata în regim de viteza si simt al portii; dar si ca, pe de alta parte, cu exceptia fundasului stânga, Clichy – foarte rapid, chiar redutabil -, ceilalti aparatori si cei doi mijlocasi centrali, M’Villa si Alou Diarra, sunt previzibili si vulnerabili prin lipsa de mobilitate.
În loc sa ne asezam blocul strâns al echipei departe de poarta noastra, sa facem pressing (doar în primele cinci minute am reusit asa ceva) si sa-i montam pe cei doi mijlocasi ai nostri, Radoi si Florescu, pe închizatorii lor de care aminteam mai sus, noi am intrat în ritmul francezilor. Cantonându-ne, din nou, prea mult pe linia suprafetei noastre de pedeapsa. De aici nu putea rezulta decât teatrul la care am asistat. N-am avut decât doua ocazii în repriza a doua, dar, atentie, declansate de un fundas, lateralul Sapunaru. De fapt, apararea, în frunte cu portarul Pantilimon, care a confirmat, a dus tot greul partidei. Astfel, oamenii lui Blanc au avut trei ocazii în prima repriza si sase, mult mai clare, în repriza a doua. Se zice ca nou-intratul Remy, din minutul 68, care a deschis scorul, ar fi plecat din ceva offside. Si ne-am agatat, iarasi, dupa obiceiul nostru ancestral, de funia condamnarii: Remy, de la Marseille, ce poarta, ca o pleznitura a destinului! Sa fim seriosi: am mai gresit si alta data acceptând ritmul de „cuirasseri“ al francezilor, în loc sa-i pasam, chiar temporizând, si sa le dam mingea cât mai rar. În plus, atacantii nostri n-au contat – Bilasco si Nicolae nestiind pur si simplu sa dribleze! Cine i-o fi selectionat la acest nivel?! Iar Marica a stat pe banca, si Mutu este în continuare contestat, printre virgule oachese, de selectioner.
Dureros de naivi ne-am prezentat, iarasi, cu Razvanel la timona tricolora… Si când mai auzi ca i s-a propus un nou contract, numai dracul marketingului pe sub masa devine singura explicatie plauzibila.