Într-o vara de la începutul acestui deceniu, scriam în „Adevarul literar si artistic“ despre reabilitarea nemuritorilor, în urma unei informatii de presa, pe care o consideram de-a dreptul senzationala, privind un memoriu al lui Vladimir Tolstoi, adresat patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse, de revocare a ordinului prin care autorul capodoperelor „Razboi si pace“, „Anna Karenina“ sau „Învierea“, a fost excomunicat, întrucât în scrierile sale si-ar fi permis idei si libertati ce contraveneau ori se abateau de la spiritul si litera cartilor sfinte. Tocmai se împlinea un veac de la pronuntarea severei sentinte (1901). În memoriul înaintat de stranepotul marelui scriitor si custode al muzeului de la Iasnaia Poliana se spunea: „Acum, când umanitatea a atins un nou nivel al tolerantei spirituale, am dreptul sa sper ca rolul pe care stramosul meu l-a avut în istorie poate fi reconsiderat. Rusii nu pot renunta la geniul profetic al natiunii lor, care onoreaza aceasta cultura pâna în zilele noastre“.
Subliniind semnificatia unui asemenea demers, ma întrebam totusi, nu fara o oarecare smerenie, de altfel cuvenita: în fond, pe cine reabilitam noi, muritorii, credinciosi crestini sau ierarhi ai Bisericii? Pe Tolstoi, pe Creanga, un alt mare pedepsit prin „excluderea din catalogul clericilor bisericesti si pentru totdeauna neadmis în cler“? Ei ne reabiliteaza sau ar trebui sa ne reabiliteze pe noi, mereu, pentru a fi demni de suflul nemuritor al lumilor pe care le-au creat. Din pacate, daca este adevarat ce am aflat, speranta lui Vladimir Tolstoi, stranepotul celui despre care s-a spus ca este cel mai mare prozator al tuturor timpurilor, s-a dovedit a fi desarta, recursul sau ramânând fara raspuns din partea înaltelor fete.
Întâmplarea a facut ca tocmai când eram contrariat de faptul ca nu s-a dat curs amintitei solicitari, deopotriva demna si cuviincioasa, sa ascult un excelent documentar radiofonic, la un post strain, pe tema mutatiilor produse în psihologia si în habitudinile newyorkezilor, ale americanilor în general, dupa atacul terorist de la 11 septembrie 2001. Ce aflam din acea emisiune? Ca individualistul, vesnic ocupatul si preocupatul de câstig, de profit, cvasiizolatul homo americanus a devenit brusc mai sociabil, mai interesat de cei din jur, de cum traiesc acestia, de ceea ce simt ei etc. Parea ca americanii au descoperit, în fine, ceva foarte important si anume ceea ce constata un personaj dintr-o povestire a lui Gabriel Garcia Márquez: ca „nimic nu e mai greu pe lume decât sa traiesti“. Ori, cum zice celebrul erou al lui Tolstoi însusi, Piere Bezuhov: fiecare se apara de viata asa cum poate… Fericirea este fatalmente egoista si asa-zicând discriminatorie. Ea desparte, pe când marile nenorociri unesc, prin confruntarea dura cu existenta tragica (titlul unui stralucit eseu filosofic al lui D. D. Rosca) a noastra, a tuturor. Iata ca pericolele ne pândesc la tot pasul, în fiecare secunda a existentei, iar moartea nu e ceva ce li se întâmpla numai altora. E usor sa ne dam seama cât de brusca si de dramatica a fost si este o asemenea „trezire“. M-a frapat, apoi, ascultând documentarul amintit, faptul ca americanii se îndreptau sau se întorceau în terifianta toamna a acelui an, la lectura, vreau sa spun la lectura Cartii (cu majuscula). Criza, inclusiv existentiala, prin care au trecusera si trec, criza de care, indubitabil, vor fi multa vreme puternic marcati, i-a întors asa-zicând spre ei însisi, altfel decât prin prisma dorintei de câstig si bunastare. Am fost surprins sa aud ca se citea ca niciodata poezia lui Auden, nimeni altul decât autorul „Vârstei anxietatii“, ca se citeau, mai ales, romanele lui Tolstoi si Dostoievski, adica doi scriitori care ilustreaza, fiecare în felul sau, (si) ceea ce as numi atitudinea crestina. Si asta chiar în si din spatiul unei spiritualitati îndelungate si de o intensitate, descrisa cu o forta inegalabila în opere ca, de pilda, „Fratii Karamazov“ sau „Crima si pedeapsa“. Sa sari de la telenovele, de la produsele de larg consum ale industriei cinematografice americane, de la (cel mult) memoriile frivole ale unor foste si fosti, tiparite de editori pentru care cartea este si trebuie sa fie doar o afacere profitabila la poezia lui Auden, la proza lui Dostoievski si a lui Tolstoi, iar asta într-o stare de criza, când moralul îti e la pamânt, este în acelasi timp temerar, chiar periculos, dar si potential vindecator. „Principalul e sa-i iubesti pe ceilalti asa cum te iubesti pe tine si asta-i tot, nu-ti mai trebuie nimic: imediat ai afla cum sa-ti cladesti raiul. Si totusi nu e decît un vechi adevar, pe care oamenii l-au repetat si l-au citit de un bilion de ori, dar uite ca n-a prins radacini! «Constiinta vietii este mai presus de viata, cunoasterea legilor fericirii este mai presus de fericire»“ – scria Dostoievski în „Jurnalul“ sau. Si mai spune acolo ceva Fiodor Mihailovici, cel ce a patruns în sufletul omenesc la adâncimi pe care nimeni nu le-a mai atins pâna la el si nici de la el încoace. Mai bine zis, ne atrage atentia, în acelasi „Jurnal“, ca raul se ascunde în noi mult mai profund decât se crede, ca „oricare ar fi organizarea societatii, nu vei putea evita raul“, ca sufletul omului va ramâne acelasi, ca anormalul si pacatul provin chiar din el si ca, în sfârsit, legile spiritului uman sunt înca atât de putin stiute, atât de putin cunoscute de stiinta, atât de nedefinite si de misterioase „încât nu exista si nu pot exista nici doctori, nici judecatori definitivi“.
La putin timp dupa stirea privind cererea lui Vladimir Tolstoi aflam ca undeva, departe, la capatul pamântului, tocmai murea un alt mare scriitor rus, un clasic al literaturii sovietice, cum a fost caracterizat, autorul unor romane celebre, traduse în zeci si zeci de limbi – Victor Astafiev. A înfatisat lumii – ca si alti poeti, dramaturgi si prozatori rusi contemporani, de pilda Valentin Rasputin – ceea ce am putea numi Siberia profunda. Una dintre cartile sale se intituleaza „Copilarie în Siberia“, iar o alta „Pierdut în taiga“. E mai greu sa patrunzi întelesul întreg al acestei din urma sintagme, daca – precum a avut prilejul semnatarul acestor rânduri – n-ai vazut si n-ai strabatut un drum prin taiga, daca n-ai poposit într-un oras sau în vreun sat cu case de lemn, adevarate bijuterii arhitectonice si artistice, pierdute în imensitatea Siberiei… Astafiev a murit acolo unde s-a si nascut, într-o regiune plina de mister, parca dintr-o alta galaxie, la Krasnoiarsk. A copilarit, a trait si a scris într-o izba, fara radio, fara televizor. Acolo i-a primit în vizita pe Gorbaciov, pe Eltîn, dar si pe Soljenitîn. Avea 77 de ani, era veteran al Marelui Razboi. Gratie lui, în literatura rusa, si nu numai, postbelica a intrat soldatul sovietic cel adevarat, neînfrumusetat propagandistic. Nomenclatura militara nu a vazut cu ochi buni literatura sa, desi prin aceasta mitul eroic al soldatului simplu nu numai ca nu iesea micsorat, dar era potentat. Soljenitîn va aprecia originalitatea artei narative a lui Astafiev, dar înainte de toate faptul ca „iubea adevarul si îl apara“ (sunt cuvintele celui ce a scris „O zi din viata lui Ivan Denisovici“ si „Pavilionul cancerosilor“). Îl considera pe autorul romanului „Micul pescar din taiga“ ca fiind printre „primii care au reactionat în fata degradarii morale a vietii noastre“. Ce constiinte sunt marii scriitori rusi! Si când spun asta nu ma gândesc doar la titanii din secolul al XIX-lea: Puskin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, ci si la contemporanii nostri: Evtusenko, Rasputin (precum Astafiev, iviti, si acestia, cu tot cu sufletul abisal, din adâncurile Siberiei) Suksin sau Makine.
Închei prin a aminti ca Tolstoi si Dostoievski nu s-au întâlnit niciodata, nu s-au aflat niciodata fata în fata. „Doi necunoscuti“ a caror poveste ne-a spus-o Ion Ianosi într-o admirabila carte. Doi necunoscuti care însa se cunosteau, se simteau reciproc mai bine si mai profund decât ne putem imagina. O marturie ne-o ofera chiar Tolstoi: „Am fost scriitor si scriitorii sunt cu totii orgoliosi, invidiosi, în orice caz eu sunt un astfel de scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodata prin cap sa ma masor cu el (cu Dostoievski – nota mea), niciodata… Asta îmi provoaca invidie, la fel inteligenta, dar cele ale inimii numai bucurie. Asa ca l-am socotit un prieten de-al meu si nici nu ma gândeam sa nu-l întâlnesc, iar daca pâna acum asta nu s-a întâmplat mai este totusi timp. Si dintr-odata, la masa – prânzeam singur, întârziasem – citesc: a murit (…) M-am zapacit, iar apoi mi-am dat seama cât mi-a fost de drag; am plâns si mai plâng si acum“.