La începutul anului 2010, un scurt tur de orizont facut de jurnalisti semnala ca la noi au succes si cautare autorii nobelizati. Ideea venea de la coordonatorii celor mai importante colectii de literatura straina si confirma alt fenomen: de la an la an decernarea Premiului Nobel pentru literatura se bucura de o mediatizare tot mai puternica si interesul publicului creste vizibil.
Am urmarit, mai ales în ultimele luni, ce au avut ca punct culminant Târgul Gaudeamus, spre ce autori si carti aureolate de prestigiosul premiu s-au îndreptat editorii, provocând gustul cititorilor sau raspunzând unei preferinte indicata de barometrul vânzarilor. Cred ca foamea de autenticitate, de marturii directe din deceniul 1990-2000 s-a sublimat, iar fictiunea a redevenit „imperiul dominator“, asa ca accepta si „ micile regate“, ce arunca fascicule de lumina în zonele obscure, adâncindu-le misterul.
În mod surprinzator, s-a strecurat confesiunea în programul reeditarilor si al aparitiilor noi, semnate de „nobelizati“ afirmati prin fictiune. Ce se afla dincolo de fictiune, istoria personala sau evolutia biografica a scriitorului, harta lui launtrica, toate îi intereseaza pe cititori si oricare cale de acces la interioritate ademeneste: memorii si autobiografii mai mult sau mai putin deghizate, jurnale intitulate carnet sau caiet ori compuse din reflectii si notatii, însemnari de calatorie ori fulguratii din laboratorul creatiei.
Cum altfel s-ar putea explica de ce simultan apar în noiembrie a.c. doua carti de memorii: „Pestele în apa“ de Mario Vargas Llosa, „nobelizatul“ din 2010 (a treia editie) între primele aparitii în seria de autor pe care i-o dedica Editura Humanitas si „Marturisesc ca am trait“ de Pablo Neruda, pe care Editura Vellant o împrospateaza în straiele unei talmaciri noi, scotând astfel din uitare o marturie foarte interesanta, ce se va citi altfel decât în urma cu decenii.
Totul îi separa pe cei doi scriitori – familii si formare, optiunea politica pentru dreapta si stânga, esecul salvator al lui Vargas Llosa în aventura prezidentiala si reusita diplomatica plina de riscuri a lui Pablo Neruda, talentul manifestat în genuri diferite, roman si poezie. Totusi, în cele 14 minute de asteptare – între telefonul primit de la secretarul Academiei Suedeze si anuntul public al decernarii premiului, primul scriitor la care s-a gândit Mario Vargas Llosa a fost Pablo Neruda:
„Mi au venit în minte casa de pe strada Ladislao Cabrera din Cochabamba, unde mi am petrecut copilaria, si cartea lui Neruda «Douazeci de poeme de iubire si un cânt de deznadejde», pe care mama mi-o interzisese, tinând o ascunsa în noptiera ei (prima carte interzisa pe care am citit o)“ (fragment din articolul „Paisprezece minute de reflectie“, traducere si adaptare de Luminita Voina-Raut).
Cred ca lectura succesiva a celor doua carti are toate sansele sa creeze efecte si ecouri pe care nu le banuim citindu-le separat si la distanta mare de timp. Un exemplu: am sesizat un laitmotiv discret chiar în prima parte a cartii lui Neruda: „ca pestele în apa“… Oricum, cititorul român are si privilegiul unei legaturi unice între cele doua scrieri memorialistice: ambele sunt semnate în româneste de talentata si pasionata traducatoare Luminita Voina Raut.
A doua pereche de confesiuni publicate în ultimele saptamâni se învaluie în stranietate, si fascineaza prin încarcatura lor testamentara: „Caietul. Texte scrise pentru blog. Septembrie 2008 – Martie 2009“ de José Saramago (traducere de Simina Popa, Editura Polirom) si „Semne lânga drum“ de Ivo Andric (traducere de Dragan Stoianovici, Curtea Veche), volum aparut postum care cuprinde aforisme, reflectii, cugetari – un fel de jurnal interior, ele s-ar putea intitula, în replica, „texte scrise pentru sine“.
José Saramago scrie despre ce se întâmpla în prezent, cu maxima deschidere spre lume si spre mutatiile ce se petrec sub ochii nostri, despre Bush si Berlusconi, ca si despre figuri prea putin cunoscute care au pus lumea în miscare prin perseverenta lor, despre criza si biblioteci extraordinare, despre cuvinte si scriitori ca Jorge Amado sau Fernando Pessoa, despre Lisabona si momente de cumpana din istoria tarii sale.
Textele scrise pe blog de Saramago, de câteva rânduri sau de câteva pagini, se citesc pe nerasuflate, provocând reactii divergente si dovedind vitalitate intelectuala extraordinara. Pasajele din cartea lui Ivo Andric cer lectura lenta, picatura cu picatura, nu doar pentru a fi savurate pe îndelete, ci si pentru ca au alt impact, se însurubeaza în constiinta, reusesc sa te bântuie si sa te hartuiasca, te obliga la dialog cu tine însuti, la cautare si la alt tip de reflectie, cer profunzime si durata.
Ivo Andric a primit Premiul Nobel în 1961, iar în 1962 laurii suedezi l-au încununat pe John Steinbeck, an în care îi aparea „Calatorii cu Charlie“ (traducere de Gabriela Tanase, Editura Rao) cel mai amplu dintre jurnalele sale de calatorie, simultan volum de memorii si autoportret al scriitorului care a refuzat sa se dezvaluie complet într-o autobiografie, dar mai ales elegia unei lumi pierdute.
Cartea realizeaza o traversare si o scrutare a lumii americane facute de un observator atent si fara menajamente. Iata o autodefinire cruda a americanilor: „Ce specie ciudata putem fi noi! Putem face fata oricaror situatii în care ne pun Dumnezeu si Natura, cu exceptia abundentei. Daca as dori sa distrug o natiune, i-as da totul din belsug si, astfel, as reusi s-o culc la pamânt, nefericita, lacoma si putred de bolnava.“
Si, simetric, prezinta interes maxim autobiografia deghizata a lui Günter Grass, într-un experiment intitulat „Aparatul de fotografiat“ (traducere de Ana Muresanu, Editura Polirom). Grass se aventureaza la o insolitare socanta a autobiografismului: tatal conturat din amintirile celor opt copiii, într-un amestec de basm si imagine, de fabulos si concret, de subiectivitate si document (caci aparatul ce imortalizeaza tot ce conteaza pentru autor, obiecte si gravuri proprii, are si el o istorie, fiind salvat din darâmaturile Berlinului).
Cartea a aparut în Germania în 2008, cu titlul „Die Box“, denumirea unui vechi aparat de fotografiat de tip Agfa Box. Nobelizatul din 1999 a prins gustul marturisirii, iar romanul autobiografic din 2006 „Decojind ceapa“ a provocat imens scandal mediatic, chiar lansarea „cutiei de poze“ a cuprins si promisiunea unei carti noi la care scriitorul deja lucreaza. Se profileaza astfel o trilogie autobiografica, rivalizând poate cu trilogia Danzig-ului?
Dintre toate confesiunile autorilor distinsi cu Premiul Nobel, anuntate pe parcursul anului de edituri, cea mai asteptata apartine unei scriitoare: „Carnetul auriu“ de Doris Lessing. Si ca orice femeie care se respecta, se lasa asteptata la „marele spectacol“, probabil cartea va sari pragul dintre ani si ne va astepta în 2011, urmând sa apara la Editura Polirom, tradusa de Cristina Visan si Ciprian Siulea.
Considerata capodopera unei autoare care si-a schimbat de mai multe ori universul epic si temele sau formulele narative, „Carnetul auriu“ ambitioneaza sa descrie viata unui personaj ce nu poate fi decât tot scriitoare, Anna Wulf, care îsi separa experientele, consemnându-le în patru caiete cu variate culori: negru – razboi, rosu – angajare în partidul comunist, galben – iubire, albastru – gânduri si visuri.
Doris Lessing reuseste aici sa topeasca pur si simplu granita dintre fictiune si confesiune, dintre cele doua vieti ale scriitorului pe care cititorul pare dornic sa le devoreze pe rând.
Totodata, prefigureaza dilemele si dificultatile tuturor, cititori si mai ales critici, când au de cartografiat un teritoriu fara hotare, cum este literatura însasi.
Autor: ELISABETA LASCONIApărut în nr. 304