Grigore Lese în dialog cu Lucia Toader
Grigore Lese: o prezenta vie. Privit de departe, atipic prin vestimentatie pentru un orasean, privit de aproape, atipic prin abordare. Scrutator cu privirea, încercând sa surprinda, deloc grabit, cât mai clar si mai apasat locul si omul, Grigore Lese cauta si povesteste cu bucurie ceea ce descopera. Descopera Irlanda si apropierile ei cu cu ceea ce este mai profund românesc, întâmpina muzica Iranului si se gândeste la o întâlnire cu muzica traditionala româneasca, întelege Rastignirile lui Sorin Dumitrescu, intuieste mereu adevarul satului românesc. Grigore Lese cânta. Si face gesturi retinute, dar tandre spre oamenii simpli, cu tristeti si batalii la care nu se gândeste nimeni.
Lucia Toader: Domnule Grigore Lese, cântati româneste, bateti mii de kilometri în cautarea a ceea ce este cu adevarat românesc, iar eu v-am gasit întâmplator, dând un interviu pentru postul de radio Deutsche Welle. Cum se face ca occidentalii va cauta pe dvs., care sunteti interesat de ceea ce este românesc?
Grigore Lese: Este adevarat ca eu simt si cânt româneste, însa cântecul meu vine din stravechime. Exista un arhetip de unde s-au desprins structurile muzicale si ele s-au impus diferit, în functie de locuri si oameni. Nu trebuie sa confundam creatia si calitatea muzicii cu nevoia aplicarii ca etalon a unui tip de nationalism pasiv, daunator. Au fost muzicieni straini care au fost asimilati de popor chiar daca nu s-au nascut la noi. Se confunda stiinta cu trairea nationala. Strainii ma cauta pentru ca se regasesc în muzica mea. În România a avut loc, de-a lungul timpului, o osmoza a muzicilor orientale, occidentale si autohtone. Suntem un caz fericit. Din acest punct de vedere, pozitia geografica ne-a favorizat.
L.T.: Încotro folclorul românesc?
Grigore Lese: În momentul în care cultura traditionala din comunitatile închise s-a institutionalizat, în mintea oamenilor s-au schimbat perceptiile despre datina, despre obicei, despre rost. Datina supravietuieste prin obicei, prin acel act repetat cu scopul de a conserva si organiza viata sociala în forme mostenite din batrâni. Ea se retraieste prin traditie. Datinile probeaza vârstele neamurilor, înseamna ordine spirituala si cunoastere traitoare. Institutionalizând muzica taranilor, le stricam obiceiurile. Totul se sablonizeaza, devine stereotip, cazând în artizanal. Atât muzica, cât si artefactul îsi pierd functia ritualica si se refunctionalizeaza. Creatiile orale nu necesita scoala, trebuie sa întelegem acest lucru. Folclorul nu evolueaza, se transmite pur si simplu. Este adevarat ca structurile muzicale stravechi, prin influente de tot felul, îmbraca forme noi, de multe ori degenerative. Este firesc sa se întâmple asa. Lumea nu sta pe loc. În schimb, istoria a demonstrat de atâtea ori ca timpul se rostogoleste si câteodata revine la valorile si formele de expresivitate din alte vremuri.
L.T.: În literatura, se vorbeste de o „literatura barbateasca“, literatura strigaturilor si a horelor. Se poate vorbi si de muzica barbateasca a horelor? Este o greseala aceasta perspectiva?
Grigore Lese: Sigur ca exista diferente între ceea ce cânta barbatii si muzica specifica femeilor. În România, la fel ca în mjoritatea culturilor, femeile erau cele care asigurau ritualurile de trecere (nastere, nunta, înmormântare), interventia muzicala a barbatului nefiind obligatorie. Femeia, ca simbol al fertilitatii, a fost asociata dintotdeauna cu riturile de renastere si de reînviere simbolica. Barbatul horeste mai mult pentru sine, în singuratate, pentru a-si vindeca sufletul. Aceste cântari lirice, melismatice, improvizatorice se numesc în zona de unde vin „hori în grumaz“, „hori morosenesti“, „hori adâncate“. Este de fapt vorba despre „doina“, gen muzical pe care, asa cum am mai spus, îl consider matricea muzicala a românilor. Barbatii mai cânta balade, cântece care au marcat anumite evenimente si au ramas în memoria colectiva, cântece de razboi. Tot ei împlinesc ritualul calusului, al colindatului, cânta în instrumente. Pâna nu demult femeile nu cântau la instrumente si nu colindau. Si în muzica, la fel ca si în viata, sunt lucruri femeiesti si lucruri barbatesti, care nu trebuie amestecate.
L.T.: V-am vazut preocupat de destinul tinerilor. Cum sunt studentii dvs.?
Grigore Lese: Tinerii sunt derutati în ziua de azi. Traiesc într-o eroare. Sistemul de învatamânt din România este îndoielnic, s-au cam scapat frâiele. Parerea mea este ca în viitor studentii ar trebui sa îsi aleaga liber profesorii cu care sa studieze, dar, pentru a putea alege, trebuie sa aiba criterii si constiinta. De aceea este importanta educatia primita în familie si în liceu. Generatia de astazi trebuie sa se desprinda de generatia trecuta. Prioritatile sunt altele. Recalificarea, reprofilarea profesionala nu mai trebuie sa fie o problema, o spaima, ci un lucru firesc, o provocare. Ma preocupa, într-adevar, faptul ca nu sunt deblocate mai multe posturi pentru tineri, ca unii dintre cei mai buni aleg sa plece din tara, ca multi ramân si sunt dezamagiti. Din pacate, nu prea facem multe lucruri pentru ei, de 20 de ani stam cu frâna trasa…
L.T.: Ultima oara, v-am vazut pe o scena din Chisinau. Încercati sa va educati publicul uneori si sa-l purtati la pas cu dvs. ca sa împartasiti la final aceeasi bucurie. Este greu sau este natural, firesc?
Grigore Lese: Când ma duc la Chisinau, merg ca la mine acasa, cu toate ca anumite conjuncturi istorice ne-au înstrainat pe unii de altii. Dar este foarte important ca din toata aceasta nefericire s-a nascut o muzica ce ne-a unit. Ne înnobileaza în fiecare zi si ne apropie. Din pacate, s-a creat o industrie a unirii. Toata lumea cânta, vorbeste, scrie, dramatizeaza. Multi se declara lideri, eroi, patrioti si de fapt nu sunt decât niste oameni de manevra, cu alte interese si alte scopuri. Am fost de putine ori la Chisinau, însa de fiecare data prezint în spectacolele mele povestea noastra despre înstrainare, dor, dragoste, refugiere… Nu mi-a placut sa ma prezint în spectacole megalomane, cu steaguri si exteriorizari zgomotoase, nefiresti. Sunt adeptul unui patriotism intim, nedeclamat. Publicul de la Chisinau, ca si cel de la noi de altfel, a fost obisnuit cu spectacole de divertisment. De aceea simt nevoia sa comunic cu oamenii si dincolo de cântec.
L.T.: Faptul ca uneori va educati publicul poate fi interpretat ca ostentativ. Simtiti ca riscant acest demers?
Grigore Lese: Sunt spectacole la care nu scot nicio vorba si sunt spectacole-lectie în care explic unele lucruri legate de repertoriu, genuri muzicale, maniera de interpretare. Fiecare dintre ele sunt bine primite si nu vad nimic riscant în a ma adresa publicului. Mi s-a mai spus ca tonul meu este usor ostentativ. Îmi respect si îmi iubesc publicul, nu cred ca încape aici nicio îndoiala. Eu asa vorbesc, cu îndârjire, cu patima, cu tot sufletul. Asta-s eu.
L.T.: La Televiziune, emisiunea dvs. face istorie. Ce înseamna pentru dumneavoastra televiziunea?
Grigore Lese: Pentru mine a fost o provocare, pentru oamenii pe care i-am descoperit a fost o sansa. Ieri am vazut coperta ultimului meu CD, editat de casa de discuri A&A Records. Se numeste Muzici stravechi – Grigore Lese si aromânii din Cogealac. Pe acesti batrâni i-am cunoscut în vara anului 2007, în timpul filmarilor pentru emisiunea „La portile ceriului“, iar doua luni mai târziu i-am invitat sa cânte alaturi de mine într-una din serile TVR Cultural din Festivalul Enescu. Acum vocile lor vor putea fi pentru prima data ascultate pe un CD. Televiziunea a însemnat si înseamna enorm pentru mine, este sansa pe care o am de a demonstra – dincolo de vocea si de spectacolele mele – ca muzica traditionala nu are nimic de-a face cu muzica populara.
L.T.: Spuneti undeva ca omul se poate salva doar prin arta si prin credinta. Unde este pentru dvs., domnule Grigore Lese, Dumnezeu? Cum îl ascultati si cum va asculta?
Grigore Lese: Este în inima mea si de câte ori horesc îl invoc si îi simt prezenta. Îmi da forta si ma apara. Se întâmpla asta pentru ca ceea ce fac, fac cu toata fiinta mea, traiesc numai prin muzica si pentru muzica. În plan personal, probabil sunt printre putinii oameni care au înlocuit o patima distructiva, cu una înaltatoare si ziditoare. De ani buni am o facut o adevarata dependenta de carte, de lectura. Nu pot trai fara carti, nu trece nicio zi fara sa citesc, fara sa ma trezesc si fara sa adorm cu o carte în mâna. Mi-am ascultat harul, l-am ascultat si îl ascult pe Dumnezeu, cel care l-a sadit în mine, iar El, simt ca e lânga mine …