Am vazut ce mare importanta are o virgula în text, fie el chiar poetic. Din necesitati de gramatica, pentru a se întelege mai simplu textul eminescian, multi editori pun virgule în plus. Alteori, însa, sunt scoase virgulele eminesciene. Despre virgula si despre punctuatie în general, înca din 1828, Ion Heliade-Radulescu spune în „Gramatica româneasca“: „Da, fieste ce limba îsi are ortografia sa si aceea a statutu mai norocita care s-a impus la mai putine reguli. Punctuatia numai a statut si este tot aceea la toate limbile, pentru ca oamenii tot într-un fel se gândesc si miscarile si opririle lor în vorbire sunt tot acelea. Cel mai delicat si cu gândire lucru în ortografie si care face cinste duhului omenesc este punctuatia: ea desparte si face clare judecatile noastre, arata sirul si relatia lor si ne face sa întelegem si sa ne facem întelesi în scrierile noastre; si ea singura împlineste sfârsitul pentru care s-au aflat regulile ortografiei, mai vârtos în limbile cele vii. Toate celelalte nu sunt decât o pedanterie si o lipsa (=necesitate) în gândul si duhul omenesc“.
Nu exista, asadar, punctuatie româneasca, germana, frantuzeasca, englezeasca etc.: domeniul tine de antropologie, este în firea omului generic sa strige si sa puna virgula la vocativ, semnul mirarii la imperativ etc. Desigur, însa, limbile si-au construit, cu timpul, reguli proprii de a punctua. Nu exista un stil de punctuatie nemtesc, dar sunt câteva reguli care se aplica în scrierea limbii germane altfel decât în româneste, de pilda. Cine zice ca Eminescu – si mai ales, Titu Maiorescu – punctueaza ca în germana, se însala ori de câte ori vrea sa evite discutia directa asupra virgulei. În nici o limba nu se pune virgula între subiect si predicat, astfel ca asemenea virgule, când le întâlnim în poezia lui Eminescu, nu tin de întelegerea textului conform altui spirit decât cel al limbii române.
Iata, de pilda, drumul lui Hyperion, în „Luceafarul“, redat de punctuatia maioresciana pastrata în toate editiile: „Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer si stele – / Parea un fulger ne-ntrerupt/ Ratacitor prin ele“. Imaginile sunt, aici, parca desenate simetric: ceruri paralele, unul dedesubt, altul deasupra, Hyperion urcând prin ele undeva, sus, catre centrul universului, în cautarea Tatalui. Iata, însa, textul tiparit în „Almanahul România Juna“ (aprilie 1883): „Un cer de stele de desupt/ De asupra-i cer de stele – / Parea un fulger ne’ntrerupt…“ În august 1883, „Convorbiri literare“ reiau întocmai, cu o singura diferenta: „Deasupra“ în loc de „De asupra“. În punctuatia maioresciana, „i“ din „deasupra-i“ este pronume: „deasupra sa/ lui“, pentru ca virgula a întrerupt relatia subiect-predicat. În punctuatia „Almanahului“ si a „Convorbirilor“, însa, acelasi „i“ înseamna „este“: deasupra este cer de stele. În context se vorbeste despre viteza: „Si cai de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe“. Sensul din „Almanah“ – „Convorbiri“ este limpede: cerul de dedesubt este, devine, cer deasupra; cu mare viteza cerurile se succed deasupra. Urmeaza ca Hyperion zboara… în jos, nu catre centrul universului, ci catre margine. Noi am spune „cerul de dedesubt“, adaugând prepozitia „de“ pentru a marca originea. Eminescu are: „Un cer de stele de desupt“, pastrat cu sfintenie de toti editorii pâna la Perpessicius (1939). În editia a doua a sa, din 1964, Perpessicius face unele concesii noilor norme ale limbii: scrie cu „î“ si „sunt“, etc. Aici el leaga: „dedesupt“ ca sa se pastreze sensul, ca în „De din vale de Rovine“. Limba româna are, în privinta lui „de“, „capriciile“ ei: îl vrea repetat. La mine în sat sunt doua biserici, una la deal si una la vale. Toata lumea zice: biserica „de de la deal“ si biserica „de de la vale“ (oarecum legat: „de delavale“, „de deladeal“, în rostire accentuându-se al doilea „de“, încât devine „de dâladeal“, „de dâlavala“). Nu biserica „de la vale“, cum ar fi „din vale“, pentru ca nici nu e vorba de deal-vale ca forme de relief: e un drum aproape drept. „De la“ are sens de orientare: „din spre“. Dictionarele nu au simtul limbii vii când propun (iar editorii accepta) „dedesupt“ într-un singur cuvânt, facând adjectiv („cer dedesupt“) dintr-un adverb atât de mobil. Virgula maioresciana mai c-o întelegi, dar aceasta adjectivare de lexicon te pune pe gânduri.
Libertatea latinA
În proza, si mai ales în teatru, accentele rostirii sunt marcate grafic de catre autori. Caragiale, în editiile sale, (adica: în publicarea de catre el însusi a textului), are astfel: „Mmitocane!“, „Ppastramagiule!“ (Zita, în „O noapte furtunoasa“), „Auzi, mmizerabilul! Sa ‘ndrazneasca sa-mi tie drumul!“ Personajul este furios (sau mimeaza), pronunta consoanele duble la îneceputul cuvântului exact cum se întâmpla în vorbirea obisnuita. „Sa ‘ndrazneasca“, scris cu apostrof larg, se citeste silabic, raspicat si are sensul: „numai sa îndrazneasca el, ca…“ A se compara cu interogatia interioara, care s-ar scrie „sa’ndrazneasca el?!“ (apostrof strâns – sens: „oare îndrazneste el?!“). Toate aceste forme dispar în editiile actuale, care au simplu: „Mitocanulul! Pastramagiul! Sa-ndrazneasca sa-mi tie drumul!“. Ipistatul, în „D’ale Carnavalului“: „Vorrrba!… Ce cauti noaptea în pravaliile negustorilor?“ Aici editiile actuale pastreaza identic. Unde si unde, asadar, strabat notatiile lui Conu’ Iancu. Alt exemplu (Farfuridi citeste foaia volanta care anunta candidatura lui Catavencu): „…în împrejurimile prin care trece tara, judetul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un barbat independent ca amicul nostru d. Ca-ta-ven-cu“. Autorul subliniaza si scrie despartit în silabe, ca indicatie de rostire a replicii apasat si sacadat pentru ca Farfuridi este indignat, emotionat, surprins etc. Nu se pastreaza scrisul lui Caragiale.
Iata replici din Ion Creanga: „Dupa ce hoata de vulpe a aruncat o multime de pesti pe jos, biniiisor! Sare si ea din car“. Autorul face interjectie din adverb, ceea ce încurca gramatica si editiile nu primesc. Eminescu are, în „Pajul Cupidon“: „De lumina ca talharii/ Se fereste binesor“. Editiile (toate cele 15 pe care le-am consultat) reiau „ca tâlharii … binisor“. Pajul Cupidon nu este, însa, un „tâlhar“, adica nu tâlhareste. În Moldova se zice, cam în saga, „talhariule!“ pentru tânarul caruia începe a-i mirosi a catrinta, cum gloseaza I. Creanga. Trebuie pastrat în poezia lui Eminescu. Despre „binesor“, vedem tot din exemplul lui Creanga, cu „biniiisor!“, ca este o rostire afectata, imitativa (eventual, cu un gest din mâna sugerând ferirea, strecurarea)
Gramaticalizarea excesiva a unui text, fie el de Eminescu, de Creanga ori de Caragiale, risca sa-l scoata din zona vie a vorbirii, îl osifica, îl face bun de pus la muzeu. De mai bine de 60 de ani, din perioada interbelica, acest rationalism pozitivist domina editiile noastre din clasici. Corect, gramatical, clar, limpede, pe înteles: aceste imperative ale spiritului didactic-didacticist s-au impus în texte. Iata-l pe Creanga, în povesti: „Maaa duc în toata lumea! – Ei, ce vesti ne mai aduci de la târg? – Ia, nu prea buna! Bietii boisorii mei s’aaau dus ca pe gura lupului; Mai am numai trei zile de trait, si te-aaai dus, Ivane, de pe fata pamântului“. Caragiale, strigatele lui Catavencu agresat de Tipatescu: „Ajutoor! Sariiti! Ma omoara vampiirul! Prefectul asasiin! Ajutor!“
Am citat din editiile vechi, pentru ca cele curente aduc textul la norme. Regularizarea textului, supunerea lui stricta la normele dictionarului, ale gramaticii, toate acestea au avut si alte efecte. Într-adevar, luati un roman actual ori un volum de versuri: nu veti observa nici macar intentia autorilor de a sublinia grafic vreun cuvânt, lungind o vocala, dublând o consoana, împartind un cuvânt în silabe pentru a indica citirea sacadata etc. Literatura româna s-a gramatizat ea însasi suta la suta, cuvintele cad în carti direct din dictionarul ortografic, ortoepic si cum i-o mai fi zicând, scriitorii au devenit cei mai docili emuli ai lingvistilor si gramaticilor…
Personal, am scapat de griji, ca sa zic asa, de când presa a devenit libera: trebuind sa-si gaseasca ea însasi cititori (pentru ca abonamentele nu se mai fac prin serviciu), si-i cauta în modul cel mai firesc: vorbindu-le, pe limba lor – nu pe limba ei. Mai ales televizorul si radioul, de când s-au umplut de limba vorbita libera, sunt îndreptare naturale ale… îndreptarelor oficiale.
Raspunsul la dilema „galaxia Guttenberg sau galaxia Marconi“ vine si de la libertatile pe care le acordam scrisului. O scriere terna, uscata, exacta are darul sa standardizeze lectura, si deci, gândirea. Asta duce literatura în general catre ratiune, o scoate din raza de atractie a inimii. Suntem latini prin optiunea noastra perpetua pentru latinitate; aceasta sablonizare a scrisului nu tine, însa, de libertatea latina, de fantezia latina, de inventivitatea continua a latinului. As zice ca i se da literei o importanta prea mare, o individualizare, o independenta/ autonomie ca si când tasta masinii de scris ori a claviaturii actuale pentru calculator ar fi totul. Dar cuvântul nu înseamna o însiruire ordonata de litere, iar literatura este formata din cuvinte, este, de fapt, cuvântatura („cuvintelnic“, cum foarte expresiv spunea Andrei Cornea). Sa dai o libertate atât de mare literelor – si sa strunesti cuvântul în reguli peste reguli si norme idem – poate asta e sanatos, e normal, drept, corect – dar frumos nu este.
Autor: N. GEORGESCUApărut în nr. 299