Sari la conținut
Autor: COSTIN POPA
Apărut în nr. 342

„Don Giovanni“ în teatrul premierei absolute

    Emotia a fost coplesitoare când am intrat în „Teatrul lui Mozart“, la Praga, acolo unde s-au reprezentat în prime auditii mondiale „Don Giovanni“ (în 1787, sub bagheta compozitorului) si „La clemenza di Tito“, în 1791. Cu peste doua secole înainte, pasii lui Amadeus înnobilasera locul, mâinile lui condusesera ansamblurile, spiritul lui impregnase spatiul. Încurajat de succesul praghez al operei „Nunta lui Figaro“, ce urmase premierei de la Viena (1786), pentru prima reprezentare a lui „Don Giovanni“, Mozart alesese direct Orasul de Aur si al sau Nostitzsches Nationaltheater, proaspat construit si numit dupa cel caruia îi fusese dedicat, aristocratul František Antonín Conte Nostitz Rieneck. si cu acel prilej, succesul a fost imens. La Praga, „opera operelor“ îsi începuse drumul triumfal, fara sfârsit, prin istorie.
    Actualmente, teatrul pe al carui frontispiciu sta înscrisul „Patriae et Musis“ se cheama Estates Theatre (Stavovské divadlo) si apartine Teatrului National praghez. O sala-bomboniera în stil neoclasic, decorata în aur armonizat cu tentele de vernil ale peretilor, cu cinci rânduri de loji si balcoane, cu acustica suverana. Foyerele nu sunt fastuoase, totul a fost facut pentru bogatia auditorium-ului.
    Ca într-o visare împlinita, m-am bucurat ca spectacolul vazut recent, în stagiunea estivala, a fost chiar „Don Giovanni“, o productie istorica a orasului de sub Hrad. Dragostea semnatarului decorurilor – legendarul scenograf ceh Josef Svoboda –, pentru teatrul premierei absolute si simbolurile sale a fost atât de mare încât l-a duplicat în scena. Astfel, ambientul-bijuterie de la Stavovské divadlo a devenit cel al palatului eroului titular, ca o prelungire, ca o îngemanare intima. Teatru-în-teatru. Conceptul original de regie al lui Václav Kašlík, reînnoit si restudiat prin grija lui Jiri Nekvasil, a propus o montare clasica, în care atitudinile moderne si-au facut loc în joc, în mimica, în gesturi, în miscare scenica (Števo Capko si Mirka Eliášová). Este unul dintre dezideratele spre care trebuie sa tinda orice mizanscena de final de secol XX si debut de secol XXI. Costumele lui Theodor Pišték i s-au integrat admirabil.
    Spectacolul a avut fluenta, cursivitate, tensiune. Este meritul tânarului dirijor Robert Jindra, ai carui tempi le-au indus, chiar daca gravitatea primei secvente, Andante, din Uvertura s-a facut mai putin simtita si lectura nu a fost foarte introspectiva. A recuperat însa rapid imaginea si, în tragicul final al mortii eroului, a restituit integral operei specificul de „dramma giocoso“. Orchestra si Corul (dirijor Pavel Vanek) Teatrului National din Praga au sunat bine si echilibrat.
    Aleš Jenis a fost excelent în rolul Don Giovanni. S-a impus printr-o voce baritonala înalta, cvasi-tenorala, omogena pe ambitus, nu foarte puternica (duelul cu orchestra din dificila scena a mortii eroului a fost pe alocuri pierdut), dar cultivata la extrem. Artistul a cântat atent si rafinat, cu rostiri pline de sens ale recitativelor, cu legato fluid si insinuant (duettino „Là ci darem la mano“ cu Zerlina), cu inflexiuni expresive mânuite impecabil (serenada „Deh vieni alla finestra“). Cele circa doua minute ale celebrei arii a sampaniei, „Finch’han dal vino“, au fost exemplare. O tehnica fabuloasa de respiratie i-a permis derularea frazelor lungi, într-un tempo ametitor, cu adresare spectaculoasa, ca o jerba de artificii. Putini baritoni galonati o interpreteaza astazi într-un asemenea mod.
    Frumoasa Marie Fajtová (Donna Anna) a afisat un glas consistent, bogat învelit în armonice care, prin calitate, culoare si incisivitate, prin derularea cantabila a desenelor muzicale, mi l-a evocat pe cel al Marinei Krilovici. Asa a fost în cele doua arii „Or sai, chi l’onore“ si „Crudele?… Non mi dir, bell’idol mio“, în scene si ansambluri.
    Sarm, mobilitate si expresivitate au fost atributele sopranei Lucie Fišer Silkenová, Zerlina. Pacat ca o neatentie de moment a facut-o sa omita primele doua masuri ale ariei „Vedrai, carino“, intrând abia la urmatoarele „… se sei buonino…“! Prudent s-a aratat tenorul cu timbralitate placuta si frazare limpida, Jaroslav Brezina (Don Ottavio), în aria „Il mio tesoro“ din actul secund, când a abuzat de nuante de mezzoforte, mult prea intimiste. O indispozitie trecatoare ce l-a facut nesigur? Sa fi fost oare motivul pentru care, pur si simplu, în chip nefiresc, a fost eludata aria „Dalla sua pace“ din primul act?!?
    Soprana Jitka Svobodová (Donna Elvira) are un profesionalism evident si o solida experienta de scena, dar a cazut pe alocuri în rutina si manierism de sorginte cvasi-operetistica. Maniera de atac a acutelor a aparut cel putin ciudata, prin portamentele nepotrivite de atac, desi plasamentul vocii a dus-o catre sunete stralucitoare. Cu glas aspru, mai putin dedicat subtilitatilor mozartiene, basul Peter Mikulaš a fost un Leporello stapân pe multitudinea si complexitatea situatiilor în care parteneriatul cu stapânul sau îl duce. Frumos a sunat vocea basului Jirí Híjek, inspiratul interpret al lui Masetto si impresionant a rezonat glasul profund, patrunzator si autoritar al basului „negru“ Miloslav Podskalský (Comandorul), care nu a avut nevoie de amplificare în marile scene din final.
    „Don Giovanni“ în sanctuarul mozartian de la Praga a fost un spectacol care, prin montare si pregarire muzicala, prin vocea interpretului rolului titular – în primul rând – a omagiat cum se cuvine celebritatea astrului salzburghez. Ramân cu aceasta impresie si cu cea a perpetuarii în timp a spiritului donjuanesc întrucât, în viziunea regizorului Václav Kašlík, neînfricatul erou apare în momentul când, la sextetul final, toti se bucura si îsi expun planurile de viitor. Chiar daca Don Giovanni a disparut în tenebre, pentru Donna Anna, Donna Elvira, Don Ottavio, Leporello, Zerlina si Masetto nimic nu va mai fi ca înainte. Gândirea si sufletul lui îi vor urmari. Pe ei si pe noi.