RAzvan Popovici in dialog cu CAtAlin Sturza
Intre 1 si 13 noiembrie se desfasoara, la Bucuresti, editia a patra a festivalului de muzica de camera SoNoRo, un proiect artistic ce imbina o anumita filosofie asupra muzicii clasice cu arta vizuala si experimentul. In centrul festivalului se afla ansamblul Raro, condus de violistul Razvan Popovici – directorul artistic SoNoRo.
Festivalul include o expozitie de fotografie, o proiectie video a VJ-ului Andu Dumitrescu, un film in premiera, in parteneriat cu TIFF. Dincolo de salile de concerte din Bucuresti, „SoNoRo on Tour“ presupune o serie de concerte la Tokyo, Viena, Londra si New York, care vor aduce, printre altele, si un plus de prestigiu României.
Vor fi interpretate partituri din clasici — Mozart, Beethoven, Brahms, Ceaikovski, dar si creatii ale unor compozitori contemporani, precum Osvaldo Golijov. Doua concerte sunt programate, in cadrul festivalului, la Cluj si la Iasi.
„Spatiile de concert din Bucuresti sunt spectaculoase si se umplu de obicei de oameni tineri“
Catalin Sturza: De unde a pornit ideea de a organiza un festival de muzica de camera la Bucuresti?
Razvan Popovici: Festivalul a pornit de la dorinta mea de a crea ceva la Bucuresti unde, in acea vreme, pe lânga Festivalul George Enescu nu exista nimic; a fost asadar o initiativa de gen. Mai departe, a ramas singurul festival de muzica de camera din Bucuresti. Aceasta a fost prima idee, de a normaliza – chiar daca e un cuvânt asa de des folosit – situatia. Intr-un oras precum Bucurestiul, un astfel de festival era nu imperios necesar – era, dupa parerea mea, vital!
Ct. S.: E potrivit Bucurestiul pentru un festival de muzica de camera? – ma gândesc la doua aspecte aici, la spatiile de concert si la public.
R. P.: Spatiile sunt fantastice! Prin asta am punctat oricum la muzicienii care au venit. Toate locatiile – pornind cu Ateneu, care e senzational, continuând cu Muzeul Enescu, proiectat pentru Hauskonzert, pentru muzica de camera, apoi cu Sala de Marmura a Palatului Cercului Militar National, plus altele mai mici – sunt foarte potrivite. Din acest punct de vedere, stam foarte bine, locatiile sunt frumoase, sunt spectaculoase si se umplu, de obicei, cu oameni tineri – ceea ce in alte tari din Estul Europeni nici nu se intâmpla.
Ct. S.: Exista asadar un public, in Bucuresti, pentru muzica de camera?
R. P.: Absolut! Prin seria de experimente urbane pornite la Clubul Embryo acum 4 ani si continuata, in fiecare an, la Palatul Bragadiru, care e locul unde noi experimentam, in cadrul acestui festival, s-a creat, pe lânga publicul meloman normal, o intreaga categorie de public nou.
Ct. S.: Se potrivesc, intr-un festival de muzica clasica, elemente experimentale? Nu sunt acestea aspecte contradictorii?
R. P.: Traind in secolul XXI, de ce sa nu experimentam? Majoritatea concertelor sunt strict cu repertoriu de muzica clasica, insa ceea ce s-a intâmplat la Bragadiru sau in Clubul Embryo arata ca putem experimenta. Daca avem VJ-i extraordinari si DJ-i extraordinari, de ce sa nu incercam, un pic, sa cautam? De fapt, aceste experimente sunt cautari artistice.
Ct. S.: Cât de departe poate merge experimentul?
R. P.: Pâna in punctul in care acesta ar putea afecta partitura muzicala. Interpretarea muzicala ramâne cea mai importanta.
Ct. S.: Am vazut in program un VJ, Andu Dumitrescu. Ce va face el in cadrul festivalului?
R. P.: Andu Dumitrescu este foarte cunoscut, el a lucrat cu Andrei Serban, a lucrat pentru „Pescarusul“ lui Purcarete. El va face o proiectie la palatul Bragadiru care se va potrivi cu Prokofiev si cu Osvaldo Golijov. Proiectia lui se va desfasura pe fundal, in timp ce noi vom cânta in fata. Va fi si un show de lumini, insa cea mai importanta va fi proiectia video.
„Artistii care vin aici gasesc un public care vibreaza, ceea ce e extrem de important“
Ct. S.: La Catedrala Sfântul Iosif ati proiectat un concert unde poate veni oricine, un concert cu intrare libera. Incercati sa-i atrageti, in acest fel, pe bucuresteni spre muzica de camera?
R. P.: Da, intrarea este libera. Va trebui sa aducem scaune pentru ca, inca de pe acum, sala se pare ca va fi plina. Vom suplimenta locurile, pentru ca anul trecut 100 de oameni au stat in picioare. Publicul, fara indoiala, exista. Acesta e un lucru frumos: artistii, când vin aici, vad ca au unde cauta si gasesc un public care vibreaza. E ceva extrem de important.
Ct. S.: Nu numai Bucurestiul este implicat in acest festival, ati programat concerte la Cluj si la Iasi. Nu e un efort foarte mare sa organizezi simultan, in mai multe orase, evenimente in cadrul aceluiasi festival, in 13 zile?
R. P.: Fiind un tur de forta, ce mai inseamna doua orase in plus? (Râde). Este un efort, sigur, insa am reusit sa atragem sustinere din diverse parti, atât la Cluj, cât si la Iasi, in special in privinta oranizarii. La Iasi este o galerie de arta care ne acorda sprijinul, la Cluj este aceeasi companie care organizeaza si TIFF-ul.
Ct. S.: Aveti un film in parteneriat cu TIFF-ul in program. Cum se incadreaza o proiectie de film intr-un festival de muzica clasica?
R. P.: Este un film documentar despre acordorul principal de la Steinway-Haus din Viena care, in acelasi timp, este si cel mai bun acordor de la Konzerthaus, film care cred ca se potriveste foarte bine cu tema festivalului. Documentarul arata, in plus, ce inseamna sa tinzi spre perfectiune si spre un profesionalism care lipseste cam des din peisajul nostru local.
Ct. S.: Aceste combinatii, de clasic si experimental, conduc spre o filosofie a Festivalului Sonoro? Cum se pozitioneaza el in raport cu Festivalul „Enescu“ sau cu alte evenimente similare?
R. P.: Este un festival foarte tânar, cel pe care il organizam noi, ajuns abia la a patra editie. Cred ca un festival incepe sa prinda cheag mai intâi dupa a cincea editie, apoi dupa a zecea. Este, cu siguranta, un festival care isi permite sa caute si sa experimenteze, si un eveniment dinamic, pentru ca oamenii care au grija de el sunt foarte tineri si vin din diverse „industrii creative“.
Eu ma ocup, dincolo de asta, de intregul festival, in special de partea artistica, insa si de cea care tine de organizare. Sunt si director general, si director artistic. Doi in unul, ca la shampon, nu? „Wash and go“! (Râde). E, de asemenea, un festival care se sprijina pe o viziune coerenta. Artistii vin, studiaza o zi sau doua si cânta impreuna. Noi ne stim din toata lumea, e adevarat, insa multe dintre piese se cânta aici pentru prima data, programul aici se lucreaza, asadar festivalul este creat in mod special pentru aici.
Nu se intâmpla ca la Festivalul „Enescu“, unde vin London Symphony Orchestra, Cvartetul Emerson, Trio Beaux Arts si asa mai departe. Pur si simplu, sunt multi solisti si muzicieni de camera care se intâlnesc aici.
Ct. S.: Si cânta pentru prima data impreuna?
R. P.: Unii pentru prima data, altii repeta cântatul impreuna. Interpretii de muzica de camera din Europa in general se cunosc intre ei, e un fel de „jet set“, un fel de societate a muzicii de camera in Europa…
„Prin elementul creativ
cred ca am reusit, foarte mult, sa atragem publicul“
Ct. S.: Care sunt ambitiile festivalului? Unde vreti sa ajungeti peste inca patru ani?
R. P.: As vrea sa ne privim in oglinda si sa putem spune ca festivalul este alaturi de cele mai bune evenimente de gen din Europa. Potential exista, prin elementul creativ cred ca am reusit, iarasi, foarte mult sa atragem publicul – prin grafica, prin prezentare, asadar printr-o carte de vizita adecvata. Sunt câteva festivaluri cu care as vrea sa ne comparam, in câtiva ani. Acum e foarte important ca urmeaza editia a cincea, si apoi vom privi mai departe, peste alti cinci ani – acesta e calculul cel mai potrivit, discutând practic. Cred ca e un lucru frumos faptul ca „Sonoro“ a crescut de la 2-3 zile, in primul an, la aproape doua saptamâni, in 2009.
Ct. S.: Pe lânga dimensiunea internationala, de atragere a artistilor si chiar a publicului din Europa, festivalul „Sonoro“ are si dimensiunea „migratiei“, spre Austria, spre Statele Unite ale Americii, spre Japonia, prin diverse concerte-satelit. Fac aceste concerte parte propriu-zis din festival, sunt ele elemente anexe ale festivalului?
R. P.: Denumirea este „Sonoro on Tour“. Un lucru frumos este acela ca ansamblul meu – pe care l-am denumit „Ansamblul Raro“ –, compus din muzicieni din Bucuresti, Londra, Viena si Munchen, are o activitate concertistica specifica, fiind, poate, singurul ansamblu din lume care a inceput sa initieze festivaluri proprii. S-a dezvoltat, in acest fel, o intreaga retea in jurul lumii, si unul dintre aceste evenimente e aici, la Bucuresti – am creat in jurul ansamblului Raro, care e ansamblul „in residence“ al festivalului, toate evenimentele si, practic, toti artistii invitati care vin sunt ca un fel de „sateliti“ in jurul ansamblului. Raro se va afla in permanenta aici, iar restul artistilor vin si pleaca. Ansamblul este si puternic implicat in proiectul educativ „Interferente“.
Mai intâi am facut „Sonoro on Tour“, in România. Au fost Sibiul acum doi ani, Timisoara si Cluj anul trecut, a mai fost Craiova, din cauza workshop-ului de la Cetate. Acum am spus ca, daca tot este asa frumos la Bucuresti, si avem ce povesti si arata, sa cream acest turuneu Sonoro si Ansamblul Raro on Tour in 2009-2010. Interesante sunt indeosebi cele doua sali extraordinare de la Londra, Whitmore Hall, si mai ales Carnegie Hall din New York.
Ct. S.: Bursierii Sonoro sunt liceeni care vor sa urmeze o cariera muzicala?
R. P.: Sunt si liceeni si studenti, sunt oameni foarte tineri.
Ct. S.: Au o seara a lor, rezervata in festival?
R. P.: Pâna acum au avut o seara in care cântau cu noi. Anul acesta am vrut sa dau mai multa greutate si importanta proiectului, asa ca vor fi doua seri dedicate lor. Pe lânga cea de-a treia seara, „Sonoro Interferente“, jumatate de concert, jumatate de film, care include proiectia documentarului „Pianomania“.
Ct. S.: Pe lânga membrii ansamblului Raro – Diana Ketler, Mihaela Ursuleasa, Alexander Sitkovetsky, Razvan Popovici, David Cohen, Bernhard Naoki Hedenborg – cât de complicat a fost sa-i convingeti pe artisti precum Chen Chalvei, Jürg Dähler, Giles Apap sa participe la festival?
R. P.: Multi sunt prieteni foarte buni. Acesta e un lucru pozitiv, atunci când esti muzician si organizezi un astfel de festival nu trebuie sa apelezi la agentii. Dai doar un telefon si spui: „Buna, Mihaela, hai!“. Daca un artist are contactele respective se poate discuta in alti termeni.
Iar acum sosesc foarte multe cereri, din toata Europa, catre mine, ca director artistic al festivalului, propuneri ale unor ansambluri care vor sa cânte. Insa aici sunt destul de strict, pentru ca trebuie sa fie artisti care vibreaza la aceasta filosofie interpretativa, care isi trag seva din traditia interpretativa a secolului XIX, de fapt. Iar muzica de camera este exact pentru ceea ce a fost conceputa – ea nu a fost gândita, ca sa fim onesti, pentru a fi cântata la Carnegie Hall. Si uneori sunt concerte mult mai satifacatoare pentru 30 de oameni intr-un palat din Italia, intr-un castel din Franta, in Austria, in Germania, oriunde se intâmpla astfel de evenimente. Pe o raza de 50 de kilometri, in aceste tari sunt câte doua-trei festivaluri de muzica de camera, in aceste tari.
Aici, in Bucuresti, e frumos ca exista foarte multa sustinere din partea mass-media, din partea oamenilor creativi, si poti crea ceva chiar cu impact national. Mult mai mare decât unul dintre cele 700 de festivaluri mici, concepute relativ similar, in zone, sa spunem, limitate geografic, dar deosebit de intense datorita concentrarii locale.
„A fost un moment când
am vrut sa ma las de cântat“
Ct. S.: De ce si-ar bate capul un muzician cu conducerea, cu organizarea unui festival, cu toate aceste detalii care manânca, banuiesc, o gramada de timp?
R. P.: Dupa ce am organizat mai multe evenimente in Germania, am vazut ca oamenii… te pot motiva. Anumiti oameni te pot motiva sa te implici intr-o astfel de initiativa. Intre timp, mi-am dat seama ca a devenit, cumva, o responsabilitate, fata de mine, dar si fata de cei din jur. Daca un muzician e in capul unei astfel de initiative, din punct de vedere artistic, cred eu ca iese cel mai bine. Totdeauna m-am straduit sa creez niste constelatii artistice cât mai aproape de ideal – locatia, muzicienii, cine cânta cu cine si ce repretoriu. Din acest punct de vedere, clar, e un avantaj pentru un muzician!
Daca as fi fost pianist sau violonist, poate nu as fi reusit, pe de alta parte, sa organizez un astfel de festival. Acolo chiar trebuie sa stai si sa studiezi non-stop…
Ct. S.: A contat si instrumentul pe care cântati?
R. P.: Instrumentul, care e si un mijloc de comunicare. Lucrul la care ma pricep, altfel, cel mai bine e sa vorbesc cu oamenii (Râde). Viola este un instrument intermediar, intre corzi, violoncel, intr-un cvartet si intr-un ansamblu mai mare. Intr-un cvartet de coarde, de exemplu. Când cânti cu vioara intâi, cu a doua, cu un violoncel trebuie sa fii foarte atent si sa poti sa preiei pulsul, pentru a-l da mai departe. Din aceasta cauza… s-a intâmplat sa aterizez pe domenii asemanatoare.
Am foarte multi prieteni muzicieni care nu ar fi in stare, pe de alta parte, sa se implice intr-o asemenea intreprindere. Cândva mi-am pus intrebarea… A fost un moment când am vrut sa ma las de cântat. Am prieteni care sunt total autisti. Ei se exprima numai pe scena. Credeam ca asa trebuie sa fie un muzician, asa ca am spus ca gresesc, ca abordez gresit aceasta meserie. E normal sa ai dubii, toti avem momente de ezitare, uneori mai mari, uneori mai mici. M-am intrebat, atunci: daca te poti articula in aceasta viata asa de bine, de ce sa mai ai nevoie de muzica?
Apoi mi-am dat seama ca pe scena se exprima alte idei si sentimente si am altceva de spus decât asa – intr-un interviu sau intr-o intâlnire cu un CEO.
Ct. S.: In ce masura v-au sprijinit institutiile statului, precum Ministerul Culturii, in aceasta initiativa? S-au aratat deschisi, dornici sa se implice?
R. P.: Da, au fost foarte deschisi. Deocamdata ne-au sprijinit cu 10 la suta, fonduri de la Guvern, Primarie si asa mai departe. Ne-am concentrat, totusi, asupra mediului privat, care s-a lasat captivat, vibreaza, spre norocul nostru. Este frumos ca asa se poate face un lucru profesionist.