Romancierul N. Breban a publicat recent o carte de reflectii asupra istoriei noastre si a personajelor care au ilustrat-o intr-un chip sau altul in epoca moderna, de la regii nostri la Ceausescu („Istoria dramatica a prezentului. Eventurierii politicii românesti, Editura Muzeul Literaturii Românesti, 2010). O carte de reflectii politice si morale in stil brebanian, adica o carte in care autorul/ naratorul nu se uita pe el, oricare ar fi obiectul reflectiei. Vorbind de istoria românilor si de psihologia lor, Nicolae Breban se implica, se confeseaza, aduce mereu vorba de literatura, citeaza prietenii si-si vitupereaza adversarii. Stil simpatic orgolios, stil, in fond, specific unui creator care vede totdeauna lumea si o judeca prin si cu subiectivismele, imaginatia, modelele sale de existenta. Autorul „Buneivestiri“ face acest lucru in chip programatic, pe fata, si chiar cu oarecare ostentatie, pentru a-si irita probabil adversarii care-l hartuiesc, reprosându-i mereu orgoliul si patosul subiectivitatii. O face, imi vine sa cred, si cu oarecare umor intelectual, dar si cu credinta nestramutata ca scriitorul are dreptul de a nu fi modest si ca, in fond, modestia nu este arma spiritului creator.
Reflectiile de acum vin dupa altele („Confesiuni violente“, „Stricte amintiri“, „Sensul vietii – Memorii“, vol. I-IV, „Profetii despre prezent. Elogiul mortii“, „Spiritul românesc in fata unei dictaturi“, „Vinovati fara vina“, „Tradarea criticii“ etc.): o intreaga literatura eseistica, ampla si ambitioasa, care curge paralel cu epica propriu-zisa, si ea bogata, ampla, dominatoare. N. Breban este un scriitor „cu oasele tari“, cum spunea un alt prozator ca trebuie sa fie un scriitor autentic, scrie mult, vrea sa-si duca opera la capat, nu se multumeste cu schite, povestiri, nuvele, compune romane vaste, arborescente, analitice si eseistice, spre surpriza criticilor de intâmpinare care abia mai prididesc sa-l citeze si sa-l comenteze. Sunându-l la telefon mai zilele trecute si intrebându-l, cum fac de obicei când apuc sa vorbesc cu un scriitor din generatia mea, ce face si ce scrie, Nicolae Breban mi-a raspuns numaidecât: Ce sa fac?, tocmai am terminat un nou roman… Imi place, trebuie sa marturisesc, acest mod de a fi scriitor, il admir chiar pentru ca scriitorul român scrie, de regula, la tinerete, si apoi vorbeste mult, se baga in politica sau asteapta linistit roadele gloriei sale fara sa-si dea seama ca gloria in literatura trece repede si ca legea mutatiei valorilor estetice, de care vorbeste E. Lovinescu, nu-i o vorba in vânt…
Voiam sa spun ca literatura eseistica a lui N. Breban este bogata si va trebui citita intr-o zi cu creionul in mâna pentru a vedea mai bine volumul ideilor si substanta confesiunilor sale, violente sau calme, melancolizante, afectuoase când e vorba, de pilda, de Nichita Stanescu sau alti prieteni si comilitoni. Cartea de acum are, imi vine sa cred, ambitii mai mari si, de aceea, plaja subiectelor abordate este mai larga. Vorbeste despre identitatea româneasca, de „un hibris colectiv“ (hibrisul românesc, se intelege), de legionarism si de stalinism, de post-stalinism si de dictaturile românesti, iar, la urma de tot, de specificul national. Un subcapitol se cheama, ironic desigur, „nevoia de dictatura“, ceea ce, imi inchipui, da frisoane celui care nu are curiozitatea sa-l citeasca atent pentru a vedea ca autorul nu asteapta nici o dictatura, doar statutul culturii in regimul dictatorial…
Acesta-i câmpul tematic in care se misca spiritul reflexiv al prozatorului Nicolae Breban. Un spirit, sa mai spun o data, incitant, autoritar, de putine ori conciliant si relativizant când este vorba de literatura. Autorul are modele sigure (Dostoievski, Thomas Mann, Nietzsche), iar dintre români, Liviu Rebreanu… Poate si Hortensia Papadat Bengescu si, in genere, analistii, proustienii din deceniile interbelice. Pe Marin Preda si Petru Dumitriu, prozatorii exponentiali ai generatiei anterioare, ii pretuieste cu masura, fragmentar, neiertându-le compromisurile cu realismul socialist si eclipsele estetice… Nu literatura este insa obiectul principal in „Istoria dramatica a prezentului“, ci, cum spune si titlul (putin cam prea senzational dupa gustul meu), istoria româneasca si psihologia, identitatea, „bolile“ românitatii (bolile de suprafata si bolile de profunzime)… Reflectiile sale sunt insotite de o prefata („Seductiile anamnezei“) semnata de Ovidiu Pecican, concisa, exacta, prietenoasa, usor sceptica atunci când este vorba de interpretarea unor fenomene politice complexe, cum ar fi extremismele de dreapta…
Adevarul este ca nu trebuie sa cautam in reflectiile lui N. Breban o conceptie bine ordonata si un adevar acceptat de toti, atunci când e vorba de psihologia unei natii si de identitatea unei culturi sau de actorii politicii noastre din ultima suta de ani. Tema este veche in cultura, de la romantici pâna azi nu facem, in fond, decât sa ne cautam specificul si sa facem inventarul complexelor noastre. N. Breban vine, dar, dupa o lunga traditie care incepe cu Maiorescu si Eminescu, continua cu
G. Ibraileanu si, in genere, cu scriitorii de la „Viata Româneasca“ (printre ei Ralea, care vorbeste despre „spiritul nostru tranzactional“), Draghicescu (care face la inceputul secolului al XX-lea un studiu documentat despre stilul nostru de a fi si, mai ales, despre neseriozitatea noastra in istorie), in fine, subiectul este reluat din alta perspectiva (filosofia fiintei) de criterionisti si, cum se stie, de G. Calinescu in capitolul final din „Istoria“ sa din 1941, capitol care stârneste si azi reactii de tot felul. Autorul se refera mai putin la acesti inaintasi (cu exceptia lui G. Calinescu), modelele sale marturisite, când este vorba sa defineasca „eroii“ istoriei, sunt Carlyle si Unamuno…
Despre identitatea noastra, N. Breban crede ca se bazeaza pe „frica“ si ca, in istoria noastra, actioneaza – ca o replica la acest sentiment dominant – „paranoia puterii“, reactia noastra la „socuri mediocre“ si o anumita „sangvinitate“ care, zice el, ne-ar caracteriza pe noi, blajinii, omenosii, mioriticii români… Are dovezi la indemâna: miscarea legionara, sirul de dictaturi (Carol al II-lea, Antonescu, Dej, Ceausescu), lipsa noastra de coeziune (Unirea s-a facut târziu, avertizeaza el in mai multe rânduri, de o suta de ani de când sunt impreuna transilvanenii nu se inteleg inca deplin cu „regatenii“), in fine, hybrisul nostru colectiv (adica „boala care-i cuprinde pe toti, apti de nemaipomenite eforturi si acte de vitejie, de renuntare la minimele mari probleme de protectie“) ne creeaza mari probleme in istorie, ne scutura din când in când ca o boala perfida si ne face, astfel, foarte vulnerabili…
Ce-ar mai fi cu noi, românii? Ar fi multe, dupa N. Breban, cum ar fi crizele noastre protagoniste sau mioritismul nostru pe care, in chip hotarât, il repudiaza, ca si Cioran… De ce? Iata de ce: „Si in textele mele mai târzii am pus in discutie, cum o faceam si in tinerete cu prietenii mei «munteni», aceasta balada, stilizata de rafinatul boier si poet Alecsandri, si-mi manifestam refuzul fata de ridicarea ei pe un fel de «loc de cult», printre alte productii populare. Tendinta si pasiunea chiar a unor comentatori pentru acest cult al victimizarii, al fatalismului celui mai naiv si orb, cult ce vrea sa fie mai mult decât o omagiere a metaforei poetice si sfârseste intr-un fel de profetie – ca sa nu zic indemn! – asupra naturii si norocului nostru omenesc. Al Românilor. Mai mult: un baci, un pastor moldovean, este victima altor doi care vin din provincii invecinate, haini si lacomi, daca nu asasini, unul ungurean, deci ardelean, si celalalt vrâncean, semn al unei agresive disparitati intre provincii etc.“
Nu vreau sa intru in polemica, aici, cu autorul romanului „In absenta stapânilor“ (mare roman, cartea lui, dupa mine, cea mai buna), despre „Miorita“ si spiritul mioritic care ne-ar condamna la inertie in istorie, dupa Cioran. Observ, totusi, ca acutul si de multe ori incomodul N. Breban accepta usor aceasta interpretare, dupa mine, inadecvata, complet straina de realitatea estetica a baladei. Este, parca, o molima in mentalitatea inteligentei de azi, aceea de a traduce simbolurile unei balade in limbajul moralei practice. Gasesc aceasta idee, intre altele, si in memoriile negationiste si egocentrice ale lui Adrian Marino…
Revin la axul central al acestei originale, dense, provocatoare, ambitioase, nu stiu cum s-o numesc mai bine, carti de reflectii… Daca identitatea noastra este bazata pe frica si resemnare, inseamna atunci ca noi am boicotat istoria (cum zice Blaga), ca nu avem istorie sau ca istoria ne-o fac altii?! N. Breban nu-i de acord cu acest punct de vedere – si bine face, sunt de acord cu razvratirea lui plina de orgoliu: avem istorie, argumenteaza el, dovada ca existam. Ce-i de facut, totusi, pentru a scapa de inertiile, de complexele, de „socurile mediocre“ si de sangvinitatile, crizele noastre periodice si ineficace in istorie? Suntem pierduti? Solutia este cultura, raspunde prozatorul care, de ar crede altfel, ar insemna ca accepta automat ideea perisabilitatii literaturii. Raspuns bun, inteligent, in consens cu gânditorii români anteriori, convinsi, ca T. Maiorescu, E. Lovinescu si G. Calinescu, ca românii, asa defazati in istorie cum zic multi ca sunt au creat, totusi, o cultura originala si ea exprima nu numai negativitatile psihologiei noastre, dar si fondul spiritualitatii noastre: „in cultura – scrie eseistul spre finalul studiului sau, dând frazelor o nota profetica – si in literatura in primul rând – forma expresa si articulata a geniului si constiintei nationale! – se joaca soarta acestui popor, o spunem fara fals orgoliu. Si cu toata raspunderea, cu intreg creditul pe care mi-1 dau deceniile pe care le-am dedicat, eu si unii prieteni si colegi, acestei arte si acestei limbi. Nu ne vom pleca in nici un fel mercantilismului trivial consumist si nici nu vom astepta „vremuri mai bune“, asa cum nici sub cele doua dictaturi, dusmane, in esenta, literaturii si traditiei acestui popor, „nu am asteptat“ sa fim „eliberati de americani sau de altii“, care, evident, se plimbau cu sefii comunisti si benchetuiau prin diverse vile; creând si publicând, cu eforturi si sacrificii inimaginabile, nu in ultimul rând morale, renuntând adesea la ceea ce se cheama fericire sau un la „trai decent“, „apti“ de a infrunta ridicolul si singuratatea cea mai sumbra, pierderea prietenilor, compromiterea si terfelirea tineretii, pentru a publica unul sau doua volume, care, e drept, urmau sa anime si sa entuziasmeze zeci si sute de mii de oameni; aproape sau la fel de speriati si de furiosi ca noi; pe… cine?! Cine ar putea sa spuna? Ce divinitate sau ce putere pamânteasca, ce „ratiune“ sau „orgoliu“ al vreunui stat sau imperiu putea fi vinovat, ce zeu sau ce absenta magnifica, cea a norocului unei semintii, putea fi invocata, putea fi vinovata?!“
Numai cultura, carevasazica, ne poate lecui de aceasta „nesiguranta identitara“ si numai ea poate innobila istoria noastra de care, s-a putut constata, prozatorul maramuresean nu-i multumit… Face si alte profetii, atunci când in capitolul final vorbeste despre specificul national, dar despre toate acestea vom putea discuta cu alt prilej. Este o tema pe care noi, românii, o aducem mereu in discutie fie pentru a o sataniza, fie pentru a o apara. Observ ca N. Breban n-o respinge, de plano, cum fac globalistii, nici „n-o sminteste“ cu un discurs encomiastic, cum fac localistii. El procedeaza corect, asa cum procedeaza orice intelectual lucid si responsabil, adica analizeaza un concept (un concept esential) si incearca sa-i vada viitorul… Este trist, si are de ce, când se gândeste la lumea politica de azi si la retorica resentimentului si a razbunarii care domina lumea intelectuala… Sa mai spun ca are si in acest caz dreptate, ca dupa douazeci de ani de libertate intelectualii români, cu precadere scriitorii (ei care s-au tinut bine sub regimul totalitar), se detesta cu o grea sinceritate? Imi amintesc de o propozitie din Eminescu (il reproduc din memorie): „nu esti liber, daca nu esti drept“. Se poate spune si invers: „nu esti drept, daca nu esti liber“. Liber, in cazul oamenilor de litere, de prejudecati, de complexe si idiosincrazii, de esecurile si vexatiunile pe care ti le-a provocat istoria si pe care spiritul nu poate sa le stapâneasca.
Autor: EUGEN SIMIONApărut în nr. 315