Circulatie, împrumut, asimilare, apropriere – sunt concepte care definesc problematica transferurilor culturale si care ofera grile de lectura interesante unor fenomene aparent frivole din istoria noastra culturala. „Bataia cu flori“ de la Sosea se preteaza unei abordari de acest tip, întrucât implica pe de o parte raportul dintre memorie si obiect al memoriei, iar pe de alta parte discrimineaza între un „înainte“ si un „dupa“. Un „înainte“ marcat simbolic prin evolutie, progres, prosperitate, regalitate si un „dupa“ definit prin distrugere, masificare, teroare, comunism. Jocul dintre cele doua structuri temporale despartite printr-o falie arunca o alta lumina asupra valorizarii de care s-a bucurat dupa 1990 un fenomen desfasurat în România de dinaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial si genereaza întrebari de genul: Cât e inovatie si cât spirit de imitatie? Unde începe si unde se sfârseste mitul?
Suprapunerea mai multor tipuri de texte – memorialistic, fictional, literar în sens larg, dar si vizual sau jurnalistic – ne permite sa patrundem în interiorul unui fenomen monden, aparent frivol, dar cu valoare de efigie. La fel, structurarea demonstratiei pe doua paliere – un eveniment si un spatiu – porneste de la premisa necesitatii unei duble analize: sincronica si diacronica, pe orizontala si pe verticala. Sincronie cu lumea occidentala si diacronie în interiorul aceluiasi spatiu.
Orice fenomen care irumpe la un moment dat într-o societate oarecare cunoaste un interval de gestatie mai mult sau mai putin îndelungat, dar nu apare niciodata din neant. Nici „bataia cu flori“ de la Sosea nu face exceptie de la aceasta regula, astfel ca – din perspectiva antropologiei culturale – mult mai interesanta se dovedeste dinamica procesului, felul în care se compune si recompune un spatiu. Care sunt elementele de ruptura si de fermentatie, ce anume le genereaza sau, dimpotriva, le face sa stagneze?
În momentul când Stefan Luchian imortalizeaza pe pânza o „Bataie cu flori la sosea“, fenomenul era deja cristalizat, înglobat în traditia orasului, considerat ca facând parte din personalitatea acestuia. Din pacate, scriitorul român nu s-a lasat îmbiat de perspectiva introducerii acestui eveniment monden în fictiune. Textele memorialistice, în schimb, ne ofera posibilitatea de a reconstitui din bucati aparitia si formarea spatiului care gazduia evenimentul.
Soseaua – schita privind geneza si cristalizarea unui spatiu
Carui fapt se datoreaza extraordinarul impact peste timp al acestui spatiu? Înainte de Sosea, înteleasa ca metonimie pentru civilizatie, domnea anarhia, dezordinea, deci barbaria. În ale sale „Scrisori catre Vasile Alecsandri“, Ion Ghica zugraveste un tablou dezolant al Bucurestiului din vremea lui Caragea. Insecuritatea generalizata, spaima pentru integritatea propriului trup, nelegiuirile de tot soiul, spolierea contureaza imaginea unei umanitati fara orizont, fara proiect si, deci, fara viitor.
„Unde se pomenea trotuar sau bulevard pe acel timp!“ exclama memorialistul când vorbeste despre Bucurestiul începutului de veac. „Femeile erau încunjurate de toate precautiunile profilactice, ferestrele aveau zabrele ca puscariile; portile se deschideau greu, caci erau înarmate cu broaste tari; iar când o nevasta se ducea la o ruda, la prietena sau la baie, ea era întovarasita de doua-trei jupânese batrâne si credincioase. Fetele erau tinute si mai aspru; de-abia aveau voie sa iasa în gradina, si gradina era încunjurata cu zid nalt sau cu uluci de scânduri de stejar. Nici macar petitorii nu le vedeau pâna nu se ispravea vorba de casatorie, încât ginerele nu era întotdeauna sigur ca a vazut bine fata logodnicei sale.“ O evocare cu iz de „O mie si una de nopti“, dar emblematica pentru vremurile acelea nesigure.
Absenta trotuarului sau a bulevardului, prime semne de civilizatie si de orânduiala explica prin ricoseu frenezia de care se va lasa cuprinsa lumea bucuresteana la sfârsitul aceluiasi veac când plimbarea era nu numai posibila, ci si dezirabila, ba chiar încurajata.
Soseaua apare gratie generalului Kiseleff – „singurul cadou pe care l-a facut vreodata Rusia României“ spune Paul Morand în cartea lui, „Bucuresti“. Treptat, acest spatiu este presarat cu evenimente si jalonat de locuri care îi întaresc pozitia privilegiata pe care o capata în constiinta contemporanilor, dar si peste timp. Exista doi indicatori majori ai acestui topos: primul e Muzeul de la Sosea, iar al doilea hipodromul de la margine padurii Baneasa. În memoriile sale, Alexandru Tzigara-Samurcas vorbeste despre dificultatile si piedicile nenumarate care i-au fost puse la întemeierea institutiei pe care noi astazi o cunoastem sub numele de Muzeul Taranului Român. (Marturiile sale, extrem de pretioase, merita a fi citite de toti cei care au tendinta de a idealiza epoca respectiva si de a crede ca atacurile sub centura, invidia, rautatea, clevetirea le erau straine celor care traiau la sfârsitul secolului al XIX-lea; dar si pentru mesajul lor luminos, constructiv, facut cu detasarea si întelepciunea celui convins ca orice lucru bine realizat va dainui dincolo de cacofonia realitatii imediate.) Iar daca la capatul dinspre centru se afla un muzeu, la celalalt era un hipodrom. Pilon al vietii mondene, hipodromul era la sfârsitul secolului al XIX-lea apanajul exclusiv al elitei sociale, caci în tribune nu aveau dreptul sa urce decât cei privilegiati. Celorlalti le era rezervat firul ierbii sau peluza, cum am spune noi astazi. Dar ce se întâmpla în interiorul acestui spatiu?
Soseaua prin ochii unui proaspat bacalaureat sau vinul care se transforma în apa
Printre multele atribute ale acestui spatiu exista unul mai putin abordat, acela de rit de trecere. Tzigara-Samurcas presara printre amintirile sale si pe aceea a sarbatoririi bacalaureatului în Litere si Stiinta la „laptaria retrasa de la Sosea a neamtului Wutz, unde în realitate se consum mai mult alcool decât lapte“. Euforia victoriei si presimtirea unei existente noi se cuveneau a fi marcate printr-un chef „neacademic“ repede transformat într-o lectie de viata în care pilda apei care se transforma în vin devine aceea a vinului care se preschimba în apa: „Dupa trecerea miezului noptii, oberchelnerul pretextând oboseala din ajun, se retrase lasându-ne în grija picolului, caruia îi preda seria de sticle ce urmau sa ni se serveasca în ordine de el bine stabilita: continutul de vin fiind scazut succesiv, ultima sticla continând apa chioara cu miros de vin numai“.
Soseaua prin ochii unei
jurnaliste sau de unde si
cum sa îti alegi subiectele
„Luna lui Aprilie evoca vedenia unei luni plina de lumina, reînoirea vietei si a veseliei. D’alungul zidurilor cenusii liliacul arunca pe uliti umbra florilor lui mov si parfumate, iar mirosul lacramioarelor e împrastiat în aer prin razele de soare. Soseaua care nu e înca deplin umbrita cu desimea frunzisului de vara e totusi frumoasa si zgomotoasa caci aleele sunt pline de biciclete, echipagii, pedestrii si de doamne cari se întrec în cochetarie si gratie. E un spectacol de cari nu se satura nici actritele nici spectatricele. Cu aceeasi curiozitate unele, asezate pe banci în lungul aleelor, contempleaza defileul echipagelor si cele-l’alte, mândre de aceasta admiratie, îsi iau parca aere si mai pretentioase. Si într’adevar aceasta e o sarbatoare pentru ochii cochetelor, o reuniune a tutulor modelor nuoi, o selectie de toalete admirabile. Cele mai modeste însa, cel mai adesea nu sunt acolo cu intentia de a copia o toaleta întreaga, ci pentru a gasi un detaliu, o fantezie frumoasa, o noutate care le va permite sa dee vreunei toalete de anul trecut o nota originala.“
Spectacolul strazii este revelator în mai multe privinte. Dispunerea spatiala este realizata în asa fel încât diferentele de statut social sa fie clar delimitate. Opozitia dintre actori si spectatori este marcata nu numai de functia activa a primilor si de cea pasiva a celor din urma, ci îsi gaseste o ilustrare perfecta la nivelul privirii. Privirea încântata, subjugata a celor care privesc de pe margine, stând pe bancile asezate de o parte si de alta a aleilor, genereaza o reactie de mândrie din partea celor care se plimba la sosea – o reactie disproportionata în ochii unui spectator detasat. Numai ca atributul definitoriu al actorilor si spectatorilor deopotriva nu pare a fi detasarea, ci dimpotriva implicarea, trairea emotionala la cote înalte. Este evident ca nu pot trai unii fara ceilalti. Privirea celuilalt defineste si redefineste. În acest sens, defilarea trasurilor cu doamne în toalete elegante la sosea nu este decât o modalitate de distinctie, de delimitare sociala. Pentru o provinciala, contrastul va fi si mai izbitor. „Când o straina, o provinciala vine la Bucuresti, îsi zice : voi vedea ce e moda. (…) Când vedeti defilând trasurile spre sosea, de sigur ziceti, admirând toaleta care vi se pare mai senzationala : aceasta e de sigur cea mai frumoasa. Apoi a doua soseste care întuneca prestigiul celei dintâi, si asa mai departe ; si cu toate aceste admiratiuni riscati ca toate sa se confunde, sa stergeti impresia sigura personala si justa formata atunci când nu aveati prilejul sa vedeti atâtea… nebunii ale luxului“.
Straina benefica. Regina Maria – fashion-icon
Desi pe atunci nu era decât o simpla principesa mostenitoare, regina Maria se dovedeste nu numai o fina observatoare a timpului sau, surprinzând prin detalii revelatoare locuri si oameni, simpli sau deja atinsi de aripa nemuririi, ci se transforma pe nesimtite într-un adevarat model pentru românce. Pana febrila si nervoasa a lui Caragiale ne-a lasat probabil una dintre cele mai succinte si mai percutante imagini ale acesteia, imagine pe care autorul „Momentelor si schitelor“ o pune în gura moftangioaicei – personaj generic, reprezentare a exasperarii (placute, extrem de placute) a autorului. Cronicarul monden care era Caragiale, la curent cu tot ce se petrece în jurul sau si dedulcit la placerile conversatiei, consemneaza:
„Fiecare moftangioaica spune bucuros din fir în par toata conversatia pe care a avut-o cu printesa mostenitoare „aproape o jumatate de ceas“ la balul din urma de la Cotroceni. Câte moftangioaice au fost la bal – ca nu lipseste una! – vezi dumneata câte jumatati de ceasuri a tinut acel bal minunat.
O moftangioaica gatita si împopotonata de sapte ori mai scump decât s-ar putea explica prin mijloacele consoartelui d-sale, daca o întrebi ce parere are despre printesa:
– Fie, mon cher; nu zic! e tânara; frumusica, si vous voulez; da… prea e luxoasa!“.
Portretul realizat de Caragiale si pus în gura moftangioaicei este contrapunctat de acela realizat de Paul Morand: „Adolescenta, a crescut în bungalow-uri engleze ca în palate; regina, a trait în palate ca într-o vila de la tara. A format o generatie; toti barbatii au fost îndragostiti de ea si mai sunt înca; toata societatea din Bucuresti s-a îmbracat, a trait, a râs si a povestit ca suverana ei. Ea a deschis ferestrele, ferestrele duble, si româncele au respirat. S-a sustras etichetei de curte germana impusa de batrânul rege si a instaurat dictatura animalelor si a florilor“.
Ambele priviri sunt exterioare numai ca în primul caz avem de-a face cu o impresie la cald, chintesenta a opiniei publice în vreme ce a doua are avantajul timpului, un timp care se scurge în favoarea celei care se transforma dintr-o simpla principesa mostenitoare, o biata copila într-o femeie matura, hotarâta, constienta de puterea pe care o are ca regina. Adepta a principiului „Mai bine mor în picioare decât sa traiesc în genunchi“, este printre putinele persoane care se opun parasirii Bucurestiului si fugii rusinoase la Iasi în timpul razboiului. Constienta ca nimeni nu te respecta daca parasesti câmpul de lupta si ca razboiul – dincolo de atrocitatile pe care le aduce – are meritul de a scoate la iveala caracterul oamenilor, forta lor, regina Maria reprezinta alaturi de Maria Rosetti tipul strainei benefice, reliefând felul în care românii se raporteaza la alteritate. Nu este oare semnificativ faptul ca – dintre toate figurile feminine demne de admiratie care au traversat secolul al XIX-lea românesc – istoria le considera printre cele mai emblematice tocmai pe aceste doua englezoaice? Oricum am privi lucrurile, românii erau atunci – la fel ca astazi, de altfel, – foarte sensibili la modelul strain. Iar spiritul de imitatie, atât de vizibil în toate compartimentele vietii, nu devine cu adevarat spirit de emulatie, impuls spre schimbare si evolutie decât în clipa când este diseminat de un strain, de cel care dispune de acel savoir faire atât de necesar într-o tara care încearca sa se nasca. Strainul benefic aparut la momentul potrivit. Maria Rosetti reprezentata de Rosenthal sau principesa Maria fotografiata în costum national românesc confera demnitate unor vesminte si, deci, unui spatiu.
Ceea ce o apropie pe moftangioaica lui Caragiale de scriitorul francez Paul Morand este admiratia. Neconditionata la acesta din urma si camuflata sub forma invidiei la prima, ea nu e mai putin constructiva. Daca ne limitam strict la domeniul vestimentar, beneficiile si impactul pozitiv asupra mentalitatii româncelor este imens, chiar daca nu capata substanta decât dupa razboi. Pentru ca, în fond, ce admira moftangioaica de la sfârsitul secolului al XIX-lea nu erau vesmintele, ci alcatuirea de carne si sânge pe care o alcatuia purtatoarea acestora, vitalitatea, determinarea si curajul ei.
Bataia cu flori.
O forma de transfer cultural
Bataia cu flori nu este permisa oricui. Miza comerciala a acestui eveniment contine in nuce structura unei societati extrem de stratificate. Ceea ce pare la prima vedere o celebrare a vietii si a exuberantei nu e de fapt decât o forma de negociere subtila între protagonistii aflati în aceeasi clasa sociala. Lupta orgoliilor, a vanitatilor trece din arena vietii în aceea a simbolisticii florale. În acest sens, nu atât strania alaturare a conceptelor „bataie“ si „flori“ este semnificativa, cât dimensiunea cantitativa. Altfel spus, câstiga cel care are arsenalul cel mai mare, de preferat inepuizabil, de flori. „Mitralierea“ cu flori este avatarul ultim, extrem al laudei de sine. Pentru ca, nu-i asa, florile trebuie cumparate (scopul e nobil: strângerea de fonduri), iar pretul unui buchet e piperat. Dincolo de nostalgia pe care un asemenea eveniment o produce peste timp, suntem tentati sa vedem în „bataile cu flori“ de altadata o forma de recunoastere pe care membrii paturii sociale celei mai înstarite si-o acordau unii altora. În lipsa clasamentelor si a statisticilor care vor împânzi sfârsitul secolului XX, oamenii bogati de acum o suta de ani gaseau în acest fel de evenimente aparent inocente o modalitate de a fi împreuna unii cu altii, de a vedea cine si-a pierdut locul, cine a intrat în arena, cine e demn de invidie sau de dispret.
Cum s-a realizat acest transfer cultural? „Bataia cu flori“ nu apare din senin, ci reprezinta culmea, apogeul unei transformari sociale si mentale care a cunoscut mai multe valuri, poticniri si oprelisti. Daca trecem de pojghita conflictelor inerente oricarei societati, putem lesne constata ca au existat doua procese desfasurate concomitent, strâns legate de evolutia tehnicii. Ambele marcheaza o alta raportare la spatiu si la timp. Primul este aparitia cailor ferate, iar al doilea – derivat din primul – circulatia si difuzarea mult mai rapida a presei straine în paralel cu emergenta si expansiunea celei autohtone. Oamenii puteau strabate distante lungi la preturi acceptabile, dupa cum aflam de la unul dintre beneficiarii serviciilor oferite de C.F.R – Alexandru Tzigara Smurcas – caruia îi datoram o fisa cât se poate de exacta a mersului trenurilor în tara si strainatate, ca si a tarifelor practicate: „De la Bucuresti se calatorea la Predeal cu 13,50 lei cl. I si 9,65 a II-a; la Vârciorova 30 si 20; Ungheni 37 lei si 27 lei; la Sinaia 11,75 lei si 8,20 lei; Bucuresti – Viena 56 lei cl. I si 41 lei cl. II; la Berlin 133 lei si 96 lei; Colonia 165 lei si 123 lei; Dresda 113 lei si 81 lei; Geneva 188 lei si 136 lei; Paris 236 lei si 173 lei; Roma, prin Budapesta, 100 lei si 73 lei, dar sub regimul tarifului pe zona; în Austro-Ungaria, se calatorea în cl. II de la Predeal la granita germana Oderberg, ocolindu-se însa Budapesta, cu numai 24 lei“. Calatoria în spatiu este probabil forma cea mai radicala de întâlnire cu alteritatea. Din fericire, generatia de la sfârsitul secolului al XIX-lea nu era nevoita sa treaca prin socurile adaptarii la un alt cod civilizational precum se întâmplase cu generatia pasoptista. Datele problemei erau cu totul altele, prin urmare si mizele erau mai personale, daca nu chiar individualiste. Oamenii calatoreau si pentru propria lor placere, nu numai pentru a-si desavârsi educatia. Cei inteligenti însa stiau sa traga folos de pe urma tuturor acestor explorari ale celuilalt si majoritatea încercau sa aduca din lumea occidentala idei, modele culturale pe care reuseau, indiferent de piedicile care li se puneau, sa le introduca în societatea româneasca. Întemeietorul Muzeului Taranului Român a fost unul dintre cei care au exploatat cu iscusinta si întelepciune sansa de a calatori.
Este neîndoielnic ca acest salt civilizational avea drept fundament o prosperitate vizibila pe toate palierele sociale. Daca mai era nevoie de o dovada în acest sens, trebuie sa spunem ca jurnalele de moda din preajma lui 1900 numarau printre cititorii lor fideli numerosi exponenti ai spatiului rural. În lipsa unor date statistice si a unor studii sociologice în acest domeniu, am realizat noi însine un sondaj pe rubricile de „Corespondenta“ ale revistelor de moda si nu mica ne-a fost surprinderea sa constatam ca raportul dintre cei care apartineau spatiului rural si cei care proveneau din spatiul urban nu era chiar atât de disproportionat. O alta constatare frapanta este ca raportul dintre barbatii si femeile care scriau jurnalelor de moda era echilibrat, ba chiar ca uneori barbatii erau mai numerosi decât femeile. Nu e cazul sa tragem concluzii pripite. Totusi, aceste elemente sunt indiciile clare ale unei evolutii civilizationale în cercuri concentrice. O revista exista atâta vreme cât este citita de cei pentru care este scrisa, iar pentru a fi citita trebuie sa ajunga în mâinile acestora. Prin urmare, avem dintr-un foc doua informatii extrem de pretioase despre presa vremii: o buna difuzare si o rata de alfabetizare în crestere.
De la înfiintarea Bancii Nationale în 1880 si, în anul urmator, proclamarea României drept regat, tara cunoaste o evolutie benefica vizibila în valoarea pe care o capata – la numai un deceniu de la înfiintare – moneda nationala. Sa îi dam din nou cuvântul lui Tzigara-Samurcas: „Valoarea monedelor din acea vreme era: francul francez, italian, belgian si elvetian egal cu leul nostru, iar la 20 lei aur se avea o prima, care în Italia era pâna la 4 lire; 20 M. R. aur – 24,70 lei; lira sterlina – 25 lei; lira turca – 22 lei; imperial rus – 20,60 lei“.
Întrebarea legitima care se pune este de ce a disparut cu desavârsire acest fenomen. Raspunsul trebuie cautat nu în perioada comunista, ci în schimbarea polilor de putere în interiorul civilizatiei occidentale. La sfârsitul secolului al XIX-lea, Franta dadea în continuare ora exacta, cu precadere în ceea ce numim domeniul aparentelor. „Bataia cu flori“ era, asadar, un eveniment importat, tipul de imitatie realizata cu ochii închisi, o forma de sincronizare, de încercare a periferiei de a fi în pas cu centrul. Ca este asa o demonstreaza faptul ca dupa 1989 am preluat din lumea occidentala alte sarbatori, ca Valentine’s Day sau Halloween, venite de data aceasta din partea anglo-saxona a Occidentului, cea care domina pe plan mondial în clipa de fata. Cândva, jurnalele de moda de la 1900 consemnau sintagma: „Sa vorbim chiffons!“ ca formula de salut între mondenele bucurestene. Astazi, una din cele mai vechi reviste de moda franceze – „Elle“ – îsi intitula recent un articol „Parlons… fashion!“, semn ca o mare cultura europeana recunoaste, cu zâmbetul pe buze sau scrâsnind din dinti, întâietatea si hegemonia celei anglo-saxone.
Autor: NICOLETA NEAGOEApărut în nr. 375