Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Nicoleta Lefter:„Când sunt actriță nu pot să gândesc ca un regizor, iar când sunt regizoare nu pot explica actorilor ce au de făcut dacă nu execut eu mai întâi”

Nicoleta Lefter:„Când sunt actriță nu pot să gândesc ca un regizor, iar când sunt regizoare nu pot explica actorilor ce au de făcut dacă nu execut eu mai întâi”

Spectacolul „Harta lui Elian” este o producție a Teatrului GONG Sibiu, care a avut premiera în 2024. El „reprezintă un apel emoționant la rolul fundamental pe care teatrul în poate juca în sensibilizarea cu privire la dislexie și în cultivarea empatiei față de persoanele care se confruntă cu astfel de provocări” (Angela Ioan, actriță și președintele Asociației București pentru Copii Dislexici).

Nicoleta Lefter

Cum ai ajuns să regizezi primul spectacol din România concentrat în jurul poveștii unui personaj dislexic?

Teatrul Gong din Sibiu împreună cu managerul, Adrian Tibu, mi-au propus să fac un spectacol pe tema dislexiei, e a treia colaborare a mea cu ei. Teatrul are o trupa de actori foarte bună și concentrată, e o mare bucurie pentru mine de fiecare dată să revin și să lucrez cu ei. Am contactat-o pe Angela Ioan, ea fiind foarte în temă pe acest subiect și împreună cu ea am scris un text pornind de la experiența personală a Ioanei, fiica Angelei, dar și din poveștile altor copii cu dislexie cu care a lucrat Angela. Tot ea mi-a pus în brațe și un vraf de cărți care m-au ajutat la documentarea mea pentru construcția spectacolului Harta lui Elian.

Așa cum spuneai, ai colaborat cu Angela Ioan, actriță și mamă a unui copil dislexic. Descrie, te rog, procesul de scriere a textului și etapele de lucru prin care ați trecut în cadrul acestui proiect?

Spectacolul însuși a fost construit în etape, am adunat material, am început să schițăm niște scene, am ales un personaj despre care să vorbim, apoi am ales și niște situații clare, mediul în care evoluează personajul central, după care am construit celelalte personaje-cheie care să îl susțină pe Elian în traseul lui. După această etapă am organizat castingul pentru actori, după care, cu actorii respectivi în cap, am început să scriem. Angela scria o scenă, eu o scenă, după care ne confruntam textele și luam din fiecare ce e mai bun, mai veridic pentru personajul nostru. Pot să spun că am colaborat perfect, practic am scris la patru mâini. A urmat prima întâlnire cu actorii unde am făcut o lectură a textului, a urmat iar o altă etapă de lucru pe text în funcție de ce primeam de la actori în repetiții, astfel, când am trecut la scenă, deja aveam varianta finală a textului.

Ai întâlnit copii dislexici?

Da, în perioada repetițiilor am avut-o la scena pe Ioana, care e dislexică. M-a ajutat enorm prezența ei pe parcursul repetițiilor. Nu doar că aveam posibilitatea să o observ și să mă inspir din ea pentru spectacol, dar mi-a fost mult mai simplu și în comunicarea cu actorii, atunci când trebuia să le explic despre modul diferit de funcționare a unui copil dislexic sau despre tulburările specifice de învățare. Tulburarea specifică de învățare TSI la copii cu dislexie nu e o boală, nu este o deficiență, ci o modalitate specială de prelucrare a informației, datorită dezvoltării și funcționării diferite a sistemului nervos central.

Cum crezi că pot adulții din jurul lor (părinți, profesori, alte persoane de suport) să identifice dislexia și să îi ajute mai mult pe acești copii?

Diagnosticul de dislexie, discalculie sau disortografie se pune în clasele a II-a sau a III-a, așa că părinții și învățătorii ar trebui să fie primii care să observe aceste dificultăți ale copilului și să vină în întâmpinarea lui cu alte metode de a lucra. Un copil dislexic asociază cuvintele cu imagini, așa le poate memora mai ușor. Există metode de învățare în acest sens, tocmai de aceea noi, în spectacol, am folosit multă animație. Tulburarea de învățare poate apărea la orice nivel de inteligență normală, chiar și la un nivel de inteligență superioară. Nu se explică prin lipsa exersării sau lipsa de motivație, neatenție sau alți factori emoționali, ea nu depinde nici de naționalitate sau de nivelul cultural al familiei din care provine copilul, nici măcar nu se transmite din generație în generație.

Harta lui Elian

E a treia colaborare cu Teatrul GONG din Sibiu, într-un proiect care se preocupă de probleme de integrare și adaptare în societate ale copiilor, respectiv adolescenților. Ce importanță artistică și personală au pentru tine categoriile vulnerabile?

Sunt proiecte pe care le fac din dorința mea de a veni în folosul comunității. Atunci când dau peste lucruri despre care nu știu nimic și as vrea sa aflu mai mult, să proiectez un spectacol îmi dă acest prilej de a mă documenta și de a expune pe scenă, într-un mod creativ și artistic, o problemă a unei comunități, a unei categorii de oameni. Nu pornesc de la ideea de a face spectacole sociale, ci construiesc spectacole puternice vizual, poetice, fără să vreau să fac vreo campanie de conștientizare a unei probleme. E o responsabilitate pe care mi-o asum și cred că trebuie să fie comună.

Este nevoie ca teatrul să genereze producții care să abordeze teme sociale și educaționale de acest gen? De ce?

Da, e necesar ca teatrul să genereze producții cu subiecte vulnerabile, așa ne putem câștiga un public mai numeros și din orice categorie. Teatrul e pentru toată lumea, el și arta, în general, trebuie să fie accesibile tuturor. Teatrul poate să fie despre orice, dar în primul rând despre societate. La teatru folosim cuvinte ,imagini ne jucăm cu emoții, iar mesajul ajunge mult mai repede la spectator, prin atenția lui. Iar dacă se întâmplă și un katarsis acolo, el devine cu adevărat educativ.

Harta lui Elian atrage în public mai multe categorii de public: copii, tineri, adulți. Care este feedback-ul fiecăreia dintre ele, în urma vizionării spectacolului?

Da, Harta lui Elian se adresează copiilor și adolescenților, dar și adulților. Din păcate, nu știu să fac spectacole pentru o anumită categorie de public și nici nu cred că cei mici trebuie tratați ca niște copii, adultul ca pe un adult și adolescentul ca pe o specie diferită. Cred mai degrabă că există un limbaj comun pentru toate cele trei categoriile de vârstă, iar feedback-ul a fost foarte bun de la majoritatea spectatorilor, fără să îi tratez diferit. Am acceptat entuziasmul și bucuria copiilor când îl descoperă pe scenă pe robotul Elian, zâmbetul sau râsul înfundat al adolescentului dislexic când se descoperă pe sine în unele situații trăite la scoală cu anumiți profesori sau colegi răutăcioși şi, evident, am observat emoția reală a adultului care se identifică cu mama disperată din spectacol, cea care caută soluții pentru copilul ei și încearcă să țină fruntea sus, să fie demnă, să nu se lase, să lupte și apoi, abia într-un final, să devină victorioasă.

La finalul reprezentației din FNT, mulți profesori au luat cuvântul pentru a sublinia cât de important este ca proiectul vostru să ajungă și în unitățile de învățământ. Unii chiar v-au invitat și au insistat că acest spectacol va avea un impact major asupra copiilor cu care lucrează. Intenționați să integrați acest spectacol într-un program de conștientizare a problematicii copiilor dislexici în rândul elevilor?

Logistic e puțin cam complicat să îl jucăm în scoli, ține de o mulțime de factori. Nu știu dacă e posibilă această mișcare, dar până una, alta spectacolul are reprezentații la Sibiu și am primit o invitație să îl jucăm în decembrie la Timișoara în cadrul Festivalului European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Românești. Îi mulțumesc mult Oanei Borș pentru această invitație.

Ești actriță și regizoare. Cum se completează aceste două roluri în viața ta? Ce plusuri îți aduce fiecare și cum de identifici cu ele?

Când sunt actriță nu pot să gândesc ca un regizor, iar când sunt regizoare nu pot explica actorilor ce au de făcut dacă nu execut eu mai întâi, ca să testez că funcționează ce urmează să le cer. Deci, concluzia e că atunci când regizez mă ajută foarte tare faptul că sunt actriță, că nu cer chestii absurde, că am grijă cum comunic cu un actor sau cu o actriță în așa fel încât mesajul să nu fie eronat. Am grijă să nu jignesc sau să nu umilesc pe cineva, sunt foarte atentă la această relație actor-regizor pentru că, dacă nu e sinceră, dacă nu e construită pe un fond de respect și de dragoste față de ceea ce faci, ea nu poate funcționa.

Interviu de Corina Taraș-Lungu

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.