Între Vis şi Viu
Mă uit adesea în urmă. Viaţa mea a început la 17 ani, odată cu admiterea la Facultate. Până atunci am fost prizonieră, apăsată, ameninţată de şcoala care era îndoctrinată şi de o viaţă pe care nu o înţelegeam. Simţeam efortul uriaş al părinţilor mei ca să ascundă de mine greutăţile traiului de zi cu zi. Am crescut într-o stare de muţenie şi cu dorinţa de a nu le face alor mei viaţa mai grea decât era deja.
Odată cu intrarea la Facultatea de Engleză, mi-am câştigat curajul de a imagina drumuri. Ele nu duceau nicăieri, şi acest lucru eu îl ştiam. Voiam să scriu, dar publicarea — pentru mine — era un tărâm al ceţii. Întâi, pentru că aveam enorm de învăţat. Mai apoi, pentru că, vreme de patruzeci de ani, neîncrederii în mine însămi i s-au adăugat interdicţiile: nu oricine avea dreptul să publice şi mai ales nu aceia care nu ar fi acceptat pactul cu diavolul pentru nimic în lume.
S-a întâmplat, însă, că am avut marea şansă a prieteniei. Am trăit bucuria încrederii. Am trăit, e drept, şi momentul negru când, de pildă, un prieten îţi destăinuia: „Am vrut să-ţi explic motivul îndepărtării noastre. Cutare [un nume oarecare] mi-a repetat de câte ori ne vedeam că mă torni săptămânal la securitate.”
Când a venit vremea, am cerut şi eu să-mi văd dosarul de la Securitate… Ştiu sigur că el există, bănuiesc şi ce nume aş putea afla în paginile lui, dar mi-a fost refuzat accesul de mai multe ori. Sub pretext că nu am avut niciunul. Am uitat, am iertat. Iertarea creştină este miraculoasă.
Acum, atât de curând după Înviere, am primit O candelă în noapte, o carte despre bucuria iertării şi care începe cu titlul „Gândeşte-mă, Tu, Doamne…” Poeta semnează astfel: „eu, rătăcita, / Mă-nalţ din praf”— „Căci țărână ești…”, zice Biblia. Cartea se încheie cu câteva pagini albe, „pentru însemnări”. Şi, într-adevăr, versurile din acest volum al Monicăi Pillat însămânţează gânduri. Foarte multe gânduri, pe care simţi că trebuie să le rânduieşti în vorbe, acum, negreşit, imediat.
Fiecare poem comunică, în primul rând, „dorul Cuvântului care odată, / Le curpindea în El pe toate”. Fiecare sunet este un cod. Când era copil, povesteşte poeta, simţea de cu zori că în ziua aceea avea să scrie un poem, pentru că auzea multe sunete armonioase. Înţelegem astfel că avem de-a face cu un poet pentru care literatura este o lege a firii şi nu un artefact. Poeta nu se regăseşte printre „pierduţii / Ce-şi lasă-n spunere nimicul”. Poemul este mai mult decât cuvinte potrivite: el este o tăcere, o rugăciune şi o iertare. Prin poem, mi-a spus Monica odată, „pot să văd dincolo”.
Starea de spirit a acestui volum este, de fapt, „rugăciunea”. Cuvintele poetei ne duc în vis, dar şi în veghe: două miracole de care Monica este legată din fragedă copilărie, prin instinctul ei poetic, prin profunzimea ei, comunicată cu o fragilitate care ne acoperă văzul pentru a ne întoarce vederea înăuntrul fiinţei — acolo unde îl găsim pe Dumnezeu şi nu ne este frică de ce va urma. Poemul ne învaţă exact acest lucru: „Cum faci din frică lumânare.”
Într-un mod numai al ei, poeta preschimbă frica în putere. „Mi-e întuneric, Doamne, şi sunt singur”, spune Omul. Vocea divină îi dă curaj: „Bate — mi-ai spus — şi ţi se va deschide.” Dar omul vede numai un drum lung, doar „larguri” şi uşi deschise, „date de perete”. Se teme că nu are unde să bată — nu are, poate, cine să-l audă. Şi totuşi… „cineva îmi ciocăne în suflet”. Poeta vede un „dangăt de lumină”: „în larma lumii, / Aud chemarea unei linişti”.
Sensibilitatea poetei captează unde de divinitate. Fiecare poem este o incursiune în curaj şi bucurie. Singura unealtă poetică este o claritate care nu poate da greş: totul este pe înţeles, dar, în acleaşi timp, oricât de clare ar fi cuvintele, înţelesul poemului este copleşitor, greu îndrăznim să ne apropiem de el. Este prea frumos ca să fie al nostru, aici, în viaţă: trebuie să ştim să privim poemele Monicăi Pillat cu ochii sufletului. Poemul acela care vede „dangătul” de lumină ne duce mai departe pe cale: tot citind, poem după poem, cuvântul urcă într-o tăcere Dumnezeiască. Credinţa adevărată nu se spune: ea se tace.
Poeta se simte a fi un ne-început şi o ne-sfârşire:
„Gândul la Tine m-a făcut
Să mă visez fără-nceput,
Să nu mai am niciun liman,
Ca picătura în ocean.”
Această limpezime, această simplitate amuţesc cititorul. Monica se topeşte în Divin, comunică cu Nerostitul prin ne-rostire. Scrisul este alcătuit din cuvinte „zburând în stoluri”. Vorbele încep să se alinieze în „muzica” pe care, încă de copil, Monica o simţea înainte de a scrie. O armonie prin care se vesteşte o taină de ne-exprimat. Poemul este o tăcere între veghe şi vis. Cuvintele sunt sus, foarte sus, „Pe cerurile de hârtie”.
Poeta aşteaptă starea de graţie, când „am să mă rup de toate, / Lăsându-mă în urmă”. Fără spaime, fără tristeţe. Dorul de „tot ce mi s-a dus / Pe fumul timpului în sus” pare să o tragă—forţă misterioasă, care există, cu siguranţă. Nu la vedere, nu pentru minte, nu ca poveste. Povestea este tragică—tată, bunic, bunică se sting în terminţele comuniste sau în urma lor—însă iubirea părinţilor pâlpâie şi ocroteşte puiul de om ca o candelă în noapte… Ceea ce ajunge la cititor este, spune poeta, „scoica sufletului meu”. Un suflet schingiuit, bântuit, dar niciodată înfrânt. Realul nu are nicio putere asupra uriaşei forţe care este „Bunul Dumnezeu” şi care
„Mă-nvaţă cum, din ce-am pierdut,
Să-mi fac sălaş în nevăzut,
Ca să mă ţină-n preajma Sa,
Până ce jalea m-o lăsa…”
Nu pot uita clipa când Monica mi-a povestit cum s-a stins mama ei. În scurta clipă dintre două drumuri, când Monica era în taxi, îndreptându-se înapoi către spital. A aşteptat clipa când copilul ei nu era lângă ea, ca să nu o marcheze, ca să nu o înspăimânte. Am trăit, la rândul meu, aceeaşi experienţă. Mama Monicăi ştia că fetiţa ei este puternică, şi o învăţase că în rugăciune stă această putere a sa. Vorbim aici despre puterea de a trăi, dar şi despre acceptarea gândului că nu vei mai fi, pe care le împleteşte acest volum, această lumină, această candelă în noapte.
Volumul Monicăi Pillat este cu atât mai puternic cu cât el nu ignoră neputinţa, fricile fiinţei vii:
„Pe când scriam, tocul m-a dus,
Pe foaia goală, la Iisus.
‘Mi-e frică, Doamne, şi mi-e rău,
Caietul se deschide-n hău…”
Cuvântul are o aură de spaimă sfâşietoare: „La început a fost Cuvântul / Ce aştepta încă nespus, / Într-o tăcere ca mormântul / În care-a fost adus Iisus.” Intensitatea poemului vine tocmai din neputinţa autoarei de a se trăda prin cuvânt, din refuzul de a născoci cuvinte potrivite şi atât. Poemul are un văl, o ceaţă, ceva ce acoperă jalea clipei. Aflăm din versurile lui că da, clipele fug, dar ne-spusul rămâne cu noi. Ne rugăm, tăcem şi iertăm.
Poeta ne descrie calea cu blândeţe, cu bunătatea unui duhovnic care aduce pace sufletului muritor:
„Nepregătită sunt
Pentru minune,
Mă chemi afară,
Dar nu pot să ies — “
Ea se simte a fi „copacul desfrunzit, / Înfipt în cer, ca un cuţit.” Cititorule, mai spune volumul, „Mai stai cu mine un minut, / Petrece-mă până la poartă / Şi nu te-ntoarce până când / Din ochii tăi nu mă voi şterge.” Drumul este neştiut. Drumul este imposibil de ignorat. Drumul ESTE: „Trebuie să plec.” Şi, în acelaşi timp, înaintarea aceasta către nicăieri, către necunoscut, calea pe care poeta vrea şi nu vrea să pună piciorul, va „îmblânzi nemărginirea”.
Este, în aceste versuri limpezi ca aerul luminat, o profunzime pe care o simţim până-n adâncul fiinţei. Majoritatea cititorilor acestui volum, poate, nu ştiu cine este autoarea lui, ce a trăit ea, ce a rănit-o, ori a făcut-o fericită. Rar, foarte rar, avem câte o schiţă de autoportret:
„Ochii mei au privirea tatei
Şi când zâmbesc, mijeşte mama,
Îngândurarea-i a bunicii.”
Viaţa fizică traversează suferinţa, tristeţea, frica, moartea. Viaţa, însă este şi fericirea trecerii: „Nicicând n-am fost atât de-aproape…” Dar până la imensa bucurie a visului, poemul trece prin suferinţele viului:
„Fioros de bun, amar de blând
E-acest sfârşit care durează,
Când mintea-n somn rămâne trează
Şi-ajunge dincolo de gând.
Durerea prin zidirea spartă
Sapă în mine un abis,
Uitându-mă sub cer deschis,
Fără perete, fără poartă.”
Viaţa câştigă prin ezitarea poetei de a părăsi prezentul. Este oare trecerea, viitorul de după viaţă, bucuria credinţei, atât de puternică încât poemul să facă pasul?
„Degeaba plec, degeaba vin,
Se zbate-n mine un străin
Pe care nu ştiu cui să-l las.
[…]
Numai o uşă mi-a rămas,
La care nu-ndrăznesc să bat,
De teamă că voi fi salvat.”
Duplicitate atât de omenească trece de la înstrăinarea de sine la dragostea de viaţă. Foarte interesantă muzica lirismului din acest volum. Uneori rimă perfectă, alteori frânturi de rimă, şi — în poemele cele mai frumoase — un vals de sunete pe care ritmul le ţine bine legate, în vreme ce sensul le risipeşte până când nu mai ştim: citim? gonim pe urma vântului? plutim pe o muzică pe care o ascultăm pentru prima oară?
Volumul acesta este „o trecere prin lume”. Un vers zice, „Să nu te uiţi cu dor în urmă / La ce răsare şi se curmă…” Este atâta dragoste de viaţă în cartea despre o candelă în noapte a Monicăi Pillat. Pot spune acest lucru fără teama ca greşesc, pentru că am citit şi celelate volume ale ei. Ne duc paginile prin tristeţi sfâşietoare, vieţi spulberate, singurătăţi ucigătoare — dar… Toate durerile lumii se ridică şi plutesc atunci când poezia începe să cânte. Toate cărţile acestei poete au o doză uriaşă de lirism. Monica Pillat este în primul rând o poetă a Iubirii — de Dumnezeu, de aproape, de toţi ai ei, dar şi de toţi cei înecaţi în suferinţă, în jale, în deznădejde.
Ne vorbeşte poeta într-un vers despre „golul cu care am venit pe lume”. Ne vorbeşte, apoi, despre spaima care o trăgea „tot mai cumplit în întuneric”. Citesc şi mă gândesc. Atunci când versul spune „Îmi reapari deşi eşti dus, /[…]Acum când eşti fără să fii”, eu simt fără nicio îndoială că mai trebuie să spună ceva autoarea, că poemul nu se poate opri aici. Şi nu mă înşel. Poemul se încheie cu bucuria regăsirii supreme:
„Te-aştept, dar eşti aşa de-alături,
Că nu mai ştiu să mă separ,
Fie şi numai o secundă,
De tine, fără să dispar.”
Nu pot să nu mă gândesc la Biblie. Îmi aduc aminte de cursul nostru de literatură universală din anul I, când abia o cunoscusem pe Monica. A intrat Zoe Buşulenga în sală şi, primul lucru, a fost să ne anunţe: „Cine nu a citi Biblia, să o citească. Acum.” O citisem, desigur, dar recitirea ei a fost miraculoasă. Acum, după mai bine e o jumătate de veac, ne apropie din nou ecoul Bibliei: „Şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor şi moartea nu va mai fi încă…” [Apocalipsa 21:4, Biblia lui Şerban Cantacuzino] Poeta scrie exact aşa într-un vers: „Îmi bate-n uşă nevăzutul / Şi, când deschid, mă ia în braţe / Iubirea celor de demult.”
Dumnezeu este chemat de poeme cu încredere în bucuria vieţii: „Doamne […]/ Te chem să-mi fii aproape, / Când eu îmi sunt departe / Şi uit că nu sunt singur.” Definiţia cea mai bună a versurilor Monicăi Pillat de la această vârstă, este aceasta: „Mă simt de parc-aş învia, / Deşi nu ştiu să fi murit.” Această linişte, pace a sufletului, spusă atât de limpede, preschimbă chiar cele mai triste şi apăsătoare rânduri în bucurie. Fie că este vorba despre viaţă, ori despre vis.
Simţirea dublă — bucuria viului, bucuria visului — este mesajul esenţial în toate scrierile Monicăi Pillat. Este aici o zbatere dublă, iar bucuria viului este, de fapt, vulnerabilitatea versurilor. În această peregrinare, aşteptare şi ezitare, Monica Pillat îşi construieşte un vis de veghe, o manieră poetică frumoasă, puternică, vie.
17 mai 2024
- Poema română: Immersive Experience. Proiect pilot pentru o nouă componentă a Festivalului Enescu - 22 august 2024
- Exportul și importul de bunuri culturale în România - 11 august 2024
- Concursul Enescu se va deschide cu o premieră mondială - 30 iulie 2024