Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Literatura ca arhivă vie a lumii

Literatura ca arhivă vie a lumii

„Sorin Stoica ar fi devenit, dacă destinul i-ar fi permis, unul dintre cei mai puternici prozatori, de o frapantă unicitate…”

De un incontestabil talent narativ, cu o puternică forță creatoare şi de o frapantă originalitate, beneficiind de cronici laudative încă de la prima carte, Sorin Stoica ar trebui să fie cunoscut publicului larg şi tradus în vederea promovării în spațiul cultural european. Neșansa lui a fost o viaţă foarte scurtă – doar 27 de ani – , de aceea este nevoie de o repunere în scenă a operei sale, destul de diversă, dar dovedind o dimensiune comună, profundă, un interes constant al autorului ei: dorinţa de a rescrie lumea dinlăuntrul ei, realitatea în ceea ce are ea autentic, incomod şi unic. Autenticitatea, un anume tip de realism, autoficţiunea, amprenta unei perspective antropologice şi reflexiv-estetice, vocația de povestaș şi de comentator al lumii – iată câteva dintre trăsăturile care fac din proza lui Sorin Stoica o verigă puternică a literaturii române postdecembriste. Debutând în anii 2000, Sorin Stoica impune o stilistică proprie şi o viziune curajoasă asupra literaturii, care nu seamănă cu nimic din ceea ce se scrisese înainte, chiar dacă el se declară, de exemplu, un cititor impresionat de proza lui Mircea Nedelciu. Precipitată, auditivă, cu inserturi comice, capabilă să dezgolească realitatea de orice ipocrizie, construind „euri” narative autentice sau legitimate, interesată de periferii, de lumea rurală a anilor 1990, de cartierul bucureștean sufocat de propria mediocritate, de oraşul de provincie cu figurile lui, atmosfera de spital sau mica lume a scolii, „ascultând” fascinat oamenii simpli, literatura lui Sorin Stoica dezvăluie o conştiinţă rarisimă a scrisului şi o căutare nevrotică a sensului lumii.
Aparent literatură „naivă”, proza lui îşi extrage originalitatea tocmai din înrădăcinarea în atitudinea de o rarisimă franchețe faţă de creaţie şi în capacitatea de a înregistra cu uimire existența. Sorin Stoica scrie pentru că are nevoie să rescrie lumea pentru uzul propriu în primul rând, trebuie să îi găsească un sens, să îi confere, prin narare, o semnificaţie. Fascinat de real şi mai cu seamă de „oamenii vii”, din straturile sociale „profunde”, tânărul devine întâi un povestitor ale acestei lumi, un arheolog şi un antropolog care scrie. Lumea există cu adevărat abia când este povestită, când este fixată în cadrul unei narațiuni, pare să spună autorul.
În prima sa carte, „Povestiri cu înjurături” (2000), autorul construieşte figuri narative care au ca primă caracteristică plăcerea de a vorbi şi de a istorisi secvențe disparate de viaţă, aparţinând unei umanități periferice, ocazionale. „Orice înjurătură condensează o poveste”, se afirmă în motoul cărții, în sensul în care creează o breșă în opacitatea lumii, dezvăluind intruziunea unei voci. Crezul artistic al lui Sorin Stoica este afirmat așadar din primele pagini: „Înjurătura e o formă de artă extremă, violentă. În Balcani, cu toții avem o sensibilitate violentă.” Dincolo de generalizarea pentru spațiul cultural balcanic – până la urmă, s-ar putea spune la fel şi că în Statele Unite ale Americii cu toții avem o sensibilitate violentă… –, rămâne ideea că un anume tip de expresie brută, primitivă, „naivă” prin bruscheţea şi sinceritatea ei, condensează un act original, creator, ordonator. Implicit, această ontologie sui generis a operei are la bază asamblarea, prin polifonie, a unei arhive vorbite, vii, a existenţei. Prima povestire din volumul de debut, „O zi din viaţa lui Nae Stabiliment” este alcătuită din aluviuni fragmentare, discursuri care se alătură şi concurează, pare un „vârtej logoreic”: într-o călătorie cu trenul se aud toate conversațiile din jur, concomitent, pe diferite teme şi în limbajul colocvial, colorat, autentic, rupt de orice premeditare sau construcţie, așa cum se regăsește în cea mai „pură” formă de manifestare a sa. Polifonia, oralitatea şi poveștile în fragment creează un puternic efect de autenticitate realistă şi în același timp, prin disparitatea istoriilor şi prin neasumarea discursului narativ, un efect de stranietate. Jocul cu tehnicile narative şi ipostazele auctoriale, de esenţă (post)modernă, susţine caracterul reflexiv al prozei lui Sorin Stoica. Însă această reflexivitate se face într-un mod ludic, aparent neserios, interogativ, de autor care descoperă în timp ce scrie statutul şi trăsăturile acestui act, mirându-se şi împărtășind simultan cititorilor îndoielile sale.
Unul dintre autorii la care se poate raporta proza lui Sorin Stoica este scriitorul rus Daniil Harms. Opera acestuia aparţine avangardei ruse de la începutul secolului XX, înscriindu-se în tendinţa de subversiune la adresa literaturii „canonice”. Le sunt comune mai multe aspecte, precum epicul fragmentar, întâmplările obișnuite din viaţă, „cazurile” şi „portretele” unor inși anodini şi stranii în același timp, absurdul camuflat în banal, spectacolul unei existențe căreia i se caută sensul. Una dintre trăsăturile prozei lui Harms a fost considerată tocmai „neliteraritatea” sa; de asemenea, parodiază diverse formule narative, devoalează absurdul situațiilor aparent obișnuite şi măștile narative. S-ar putea însă ca proza avangardistului rus şi mai ales tipul de antiliteratură pe care îl practică şi opoziţia la tot ceea ce însemna scriitură omologată, acceptată, „canonică” într-o anumită epocă – acest tip de opţiune creatoare aşadar s-ar putea să fi influenţat anumiţi scriitori optzecişti, precum Mircea Nedelciu, unul dintre modelele declarate ale lui Sorin Stoica. Harms porneşte de la „Fapte diverse”, dar împinse spre absurd şi spre grotesc, într-un discurs narativ care jonglează cu ironia şi mecanica repetiţiei.
În contextul generaţiei de scriitori de după 2000, Sorin Stoica ar fi devenit, dacă destinul i-ar fi permis, unul dintre cei mai puternici prozatori, de o frapantă unicitate, având, ca şi Ioana Bradea cu romanul „Băgău”, inclusiv curajul asumării unui nou limbaj literar şi al unei umanităţi contemporane în care se simte pulsul vieţii.

Dorica Boltașu este doctor în Filologie și
a absolvit un master în Teoria Literaturii.
Este publicist și profesor de Limba şi Literatura română
la Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu“ din Bucureşti.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.