La sugestia generosului amic Peter László Herbert (fiu al iluștrilor muzicieni clujeni Francisc László și Ilse Herbert), am avut parte recent de o frumoasă surpriză: concertul UniCante Goes Jazz, prezentat în cadrul Zilelor maghiare ale Clujului ediția 2025.
În sala Auditorium maximum a Colegiului Academic din centrul urbei a evoluat un impozant ansamblu vocal, despre care aflasem de pe internet că fusese înființat în 2009 sub denumirea UniCante, din „inițiativa unor studenți universitari maghiari entuziaști și iubitori de cântat din Cluj-Napoca. Membrii corului includ studenți, doctoranzi, profesori și absolvenți ai facultăților de științe umaniste, arhitectură, educație specială, economie, biologie, chimie, inginerie, IT, medicină, jurnalism, științe politice, teatru, teologie, educație fizică, istoria artei și muzică.” De la data constituirii și până azi, corul și-a menținut profilul juvenil, în care pasiunea pentru cea mai abstractă dintre arte îmbină seriozitatea cu dinamismul, perfecționarea tehnicii vocale cu deschiderea spre varii domenii stilistice, elementele sacrale cu cele mundane ș.a.m.d.
Indubitabil, personalitatea ce a reușit să mențină, să cultive și să dezvolte timp de peste un sfert de secol asemenea premise este dirijorul en titre Miklós Fekete. Circumstanțele imprevizibile ale vieții au făcut ca perioada sa de formare, în cadrul Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj, să coincidă cu anii mei de absență din Cluj (cât timp am îndeplinit funcțiunea de diplomat cultural în Portugalia). Ca atare, surpriza oferită de sus-amintitul concert fu augmentată de descoperirea unui muzician complex, dedicat profesiunii sale – atât ca dirijor cu o gestică expresivă, sobră și totodată vivace, dar și în postură de aranjor al pieselor din repertoriul atent selecționat, sau ca profesor de muzică în cadrul prestigioasei Universități Babeș-Bolyai (cu rădăcini în secolul XVI). Tot lui i se datorează și selecția judicioasă a membrilor corului, pe deplin devotați actului interpretativ. Pentru reprezentația în speță dl. Fekete avu inspirația să apeleze și la un eficient trio instrumental de acompaniament (pian-bas-baterie), condus de pianistul târgumureșean Szabolcs Trozner (absolvent al aceleiași ANMGD și premiat în 2012, la concursul debutanților de la Festivalul din Sibiu, cu formația sa Tonight Jazz Quartet).
Raporturile dintre jazz și arta corală sunt dificil de decelat. În primul rând, datorită influențelor quasi-exclusiviste exercitate de către gospel și negro spirituals asupra respectivului gen în etapa convențional denumită Early Jazz. Dar, indiferent de perioada istorică, a edifica și a ține în viață o construcție uman-muzicală de tip coral constituie o copleșitoare provocare (similară celei reprezentate în plan instrumental prin conceptul de big band). Ca atare, demersul lui Miklós Fekete eludează … concurarea modelelor de inconfundabilă factură afro-americană, și se concentrează asupra elementelor preponderent melodico-armonice, a subtilităților, a cizelării nuanțelor, intensităților, efectelor de natură timbrală etc. Evident, e o abordare de tip european, bazată pe propria expertiză în domeniul muzicii clasice, deși majoritatea pieselor din program au caracter de jazz standards – cum ar fi, Ja-Da, All the Things You Are, Get Out and Get Under the Moon, Here’s That Rainy Day, Autumn Leaves… În universul postmodern, am învățat să coabităm amiabil cu cele mai diversificate propuneri estetice. Importantă însă este capacitatea de a ne menține, și pe cât posibil rafina discernământul, conform aforismului emis de Duke Ellington în 1962: „Nu există decât două tipuri de muzică: cea bună și restul.”
În consens cu asumarea rădăcinilor sale universitare, corul UniCante și-a interpretat recitalul la modul degajat, dezinvolt însă fără stridențe. Momentele de interacțiune cu publicul au decurs fără crispări, având ca punct culminant descinderea cântăreților pe laturile sălii și interpretarea colectivă a cunoscutului șlagăr I Got Rhythm. La aproape un secol după compunerea piesei de către George Gershwin (cu text adecvat conceput de fratele său, Ira), felul cum spectatorii și interpreții fraternizează intonând un standard e un argument forte pentru perenitatea acestui gen muzical. Acela a fost și pasajul în care corul și-a manifestat mai clar potențialul de spontaneitate, ce ar putea fi accentuat în proximele programe. Nu e întâmplător că tocmai aci a excelat Stephanie Semeniuc – juna vocalistă originară din Satu Mare – prin câteva îndrăznețe improvizații personale pe trama armonică gershwiniană (utilizată ulterior și de corifeii stilului bebop Charlie Parker & Dizzy Gillespie, în standard-ul lor Anthropology). De altfel, nu m-a mirat să aflu că printre performanțele realizate de UniCante s-a aflat și primul flashmob înscenat printre concitadinii clujeni, în anul 2013.
Spectacolul propus de UniCante s-a încheiat cu o redare delicată a unui emoționant cântec de leagăn compus de marele simfonist Brahms, probabil ca discret gest de … recunoaștere reciprocă între infinitele avataruri ale muzicii bune. La scurt timp după reconfortantul concert, în revista clujeană Apostrof (nr. 8/2025), am dat peste o declarație perfect adecvată stării mele de spirit. Cu ocazia recentei sale puneri în scenă a operei Turandot de Puccini la amfiteatrul Herodion de lângă Acropolele athenian, eminentul regizor Andrei Șerban afirmă: „Cred în continuare că lumea are nevoie de frumusețe, poesie, vise. În jurul nostru, domină ura, cu ecou în cinism, frică și furie. A oferi oamenilor ceva care atinge emoția pură, fără a servi vreunei agende sau ideologii, este o formă de rezistență în sine.” Reprezentația la care asistasem a corespuns din plin unor asemenea deziderate. La fel și nobilei devize înscrise cu litere aurii deasupra prestigioasei scene Auditorium Magnum, patronate de UBB: Prin cultură la libertate.
