Sarra Tsorakidis este regizoare și scenaristă de film. S-a născut în București, în 1988, într-o familie de români și greci. A absolvit regia de film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică în 2013.
După absolvire, Sarra a regizat două scurt-metraje care au fost foarte bine primite la festivaluri de film internaționale: „Iederă” (2018) – care spune povestea unei tinere femei prinse într-o prietenie toxică ce ajunge să îi distrugă relația amoroasă – și „Kaimos” (2020) – despre o femeie aflată la vârsta mijlocie care se întoarce în România după mulți ani petrecuți în străinătate.
Ink Wash este primul său lungmetraj. Filmul este construit în jurul sindromului inimii frânte și a capacității extraordinare pe care o avem de a ne reveni, chiar și atunci când pare că nu vom reuși niciodată. Personajul principal este Lena, o pictoriță de 40 ani, care se aștepta ca viața ei să arate complet diferit până în acest moment și care încearcă din răsputeri să-și reprime suferința provocată de schimbarea bruscă prin care trece.
În film, Sarra este preocupată de construirea unor personaje feminine puternice și vulnerabile în același timp, deoarece, spune ea: „Mereu am simțit că femeile nu sunt suficient de bine reprezentate în cinematografia românească. Există o abundență de povești construite în jurul bărbaților și a modului lor de a reacționa în anumite situații.”
Trailer: https://youtu.be/XTLGrM809Rs
Ink Wash este lungmetrajul tău de debut. L-am privit ca pe o dramă personală, dar și ca pe o critică colectivă, ca pe un destin individual, dar și ca pe o frescă socială. Dacă discutăm despre intențiile tale, ce mesaj principal vrei să ne transmiți prin intermediul acestui film și din ce perspectivă ne inviți să fim spectatorii lui?
Nu îmi place să mă gândesc la mesaje atunci când fac un film. Cred că cinema-ul ar trebui mai degrabă să pună întrebări decât să dea răspunsuri. Ceea ce mi-am propus a fost să fac portretul unei femei care se trezește din nou singură la o vârstă la care, după normele societății, viața ar fi trebuit să arate altfel. Filmul este mai puțin despre poveste în sens narativ și mai mult despre felul în care Lena încearcă să facă ordine într-un prezent care o depășește. Din experiență, perioada imediată după o despărțire dureroasă vine cu o nevoie intensă de introspecție și cu o liniște care te înghite și te obligă să te cunoști în profunzime. Am vrut să surprind această stare greu de exprimat în cuvinte, dar care are o frumusețe aparte.
De unde a apărut ideea scenariului și cât a durat producția filmului? Povestește-ne despre provocările din timpul filmărilor, dar și despre marile lecții pe care le-ai deprins în urma lor.
Ideea s-a născut din prietenia mea cu Ilinca Hărnuț. Voiam să facem un lungmetraj împreună și am început să scriem intuitiv, pornind de la un personaj cu care ne identificam amândouă. Până să ajungem să filmăm au trecut câțiva ani, dar acest timp ne-a permis să revenim constant asupra scenariului și să-l lăsăm să se transforme odată cu noi și cu felul în care evoluam în viețile noastre personale. De aceea, povestea din film diferă destul de mult față de varianta inițială, care era mult mai clasică în ton. Pe măsură ce acumulam experiențe, simțeam nevoia să regândim reacțiile personajului principal, iar atitudinea Lenei s-a schimbat radical față de primele drafturi.
Pregătirea a durat mult, la fel cum se întâmplă la toate debuturile, în timp ce filmările propriu-zise au fost concentrate și foarte intense. Am avut doar 15 zile de filmare la Herculane, toate influențate de diverși factori pe care nu îi puteam controla, de la vremea imprevizibilă și locațiile greu accesibile până la faptul că hotelul era funcțional și clienții nu aveau niciun motiv să țină cont de programul nostru. A fost foarte stresant, dar am învățat enorm de multe. Cred că lecția cea mai importantă a fost că filmul are propria viață și că trebuie să înveți să te adaptezi permanent.
Ink Wash – imagini de la filmări
Filmul propune constant alternanța dintre planul general și cel apropiat. Ca spectator, de multe ori ai impresia că ești când foarte departe de personaje, când sufocant de aproape. Care este efectul pe care v-ați propus să îl obțineți prin această succesiune?
Această alternanță are legătură cu felul în care Lena se raportează la lume. Uneori pare că se dizolvă în spațiu și că întreaga ei existență este nesemnificativă în marele plan al naturii, alteori emoțiile ei sunt atât de puternice încât devin copleșitoare și fac ca prezența ei să fie imposibil de ignorat. Am vrut ca spectatorul să simtă tensiunea dintre distanța pe care Lena o creează față de ceilalți și apropierea față de sine care apare atunci când cedează controlul.
Probabil că natura ar putea fi menționată ca unul dintre „personajele” principale ale lungmetrajului. Cum completează ea acțiunea filmului?
Pe de-o parte, natura spune ceea ce Lena nu poate sau nu vrea să exteriorizeze. Ritmul lent al mediului înconjurător îi oferă intimitatea necesară să se reconecteze cu ea însăși și susține vizual vindecarea după despărțirea dureroasă, proces care necesită timp și răbdare. Pe de altă parte, natura are rolul de martor, prin ea trecând nenumărați alți oameni, cu nenumărate alte probleme. Toate elementele din planul doi care sunt sugerate în film: defrișările, corupția, incorectitudinea politică și discriminarea sunt observate din perspectiva acestei naturi omniprezente și imparțiale.
Este Lena mai apropiată de natură decât de oameni?
Natura nu are așteptări de la ea, nu o judecă și nu o forțează să vorbească. În schimb, cu oamenii lucrurile sunt mereu mai complicate. Relațiile interumane vin întotdeauna cu o doză de performativitate, chiar și atunci când intențiile sunt bune. Lena se simte mai confortabilă în preajma naturii pentru că acolo nu i se cere nimic.
Singura relație autentică pe care protagonista pare să o aibă pe parcursul filmului este cea cu imigrantul sirian, Rafeeq, alături de care alege să lucreze. Lena fiind și ea o viitoare emigrantă, pe cale să se reconvertească profesional din cauza lipsei banilor. Explică-ne care este asemănarea dintre o artistă între două vârste, dintr-o lume mic-burgheză, și un tânăr sirian în România, al cărui talent este inhibat de perspectivele zilei de mâine?
Paralela dintre ei nu este una declarată, dar este importantă pentru mine. Amândoi sunt oameni aflați în perioade de tranziție, care simt că sunt forțați să își reconstruiască viața în direcții diferite față de ce și-ar fi dorit. Rafeeq încearcă să rămână întreg într-o lume care nu-l vede, iar Lena trece printr-un proces similar, doar că la o altă scară. Îi apropie sentimentul de dezrădăcinare, el în sens literal, ea în sens emoțional și profesional.
Tu însăți provii dintr-o familie de emigranți. În ce măsură te identifici cu mentalitatea celor care trec granițe și unde te poziționezi între cultura românească, cea grecească și limbajul internațional al cinema-ului?
Da, sunt nepoata unor greci care au fost evacuați din țara lor când erau copii și asta îți schimbă felul de a privi lumea. Te obișnuiești cu ideea că identitatea nu e fixă, că faci parte simultan din mai multe locuri și din niciunul pe deplin. Mi-a fost mai greu în copilărie, când tot ce îmi doream era să fiu la fel ca toți ceilalți, dar treptat am învățat să îmbrățișez multiculturalitatea familiei mele și să fiu mândră de trecutul nostru. Mă poziționez undeva la intersecția dintre culturile română și greacă și cred că de aceea mă atrage să fac film și în Grecia. În momentul de față lucrez la un scenariu a cărui acțiune se petrece în totalitate acolo.
Scurtmetrajele tale au în centru femei care trec prin tot felul de tensiuni. Ink Wash nu se abate de la această tendință. Povestește-ne de unde își trag seva aceste personaje feminine cărora le acorzi spațiu central în producțiile tale?
Mă preocupă foarte mult feminitatea realistă, nu cea filtrată prin așteptări patriarhale sau stereotipuri. Personajele mele feminine sunt inspirate din viețile femeilor pe care le cunosc, din prieteniile mele, dar și din propriile mele frici, întrebări și momente de blocaj. Sunt femei care încearcă să fie puternice într-o societate care le cere adesea să fie invizibile, să nu deranjeze, chiar și atunci când totul se destramă în jurul lor. Îmi place că Lena se opune acestor așteptări într-un mod discret, pentru ea însăși, fără să caute validare și fără să dea nicio explicație.
Dacă privim la producția autohtonă din ultimele decenii, cu siguranță că observăm o disproporție între numărul bărbaților și cel al femeilor, atunci când ne referim la regia de film. Dincolo de faptul că ultimii ani ne-au adus sporadic și numele câtorva femei care s-au remarcat în domeniu, tu cum îți explici acest bilanț?
Mă bucură faptul ca suntem din ce în ce mai multe regizoare, însă disproporția există în continuare. Asta pentru că femeile au fost mult timp educate să ocupe cât mai puțin spațiu, iar regia presupune exact opusul, adică să-ți asumi o viziune, să fii vocală, să conduci o echipă. Prejudecățile sunt tot acolo, poate mai puțin evidente, dar suficient de prezente încât să-ți afecteze încrederea. Uneori e de ajuns ca cineva să-ți pună la îndoială autoritatea ca să simți că pierzi teren, iar în cazul femeilor acest lucru se întâmplă foarte des. Chiar dacă momentele izolate par irelevante, într-un mediu stresant cum este o filmare, suma lor te epuizează și îți fură din energia de care ai nevoie pentru a duce totul la capăt.
Ce ar fi fost bine să fie altfel și care sunt compromisurile pe care crezi că trebuie să le facă o femeie în industrie?
Mi-ar plăcea ca femeile să nu fie nevoite să demonstreze mereu că merită să fie acolo. Încă există momente în care te simți judecată înainte de a fi ascultată, ceea ce adaugă un stres inutil într-un context care este deja tensionat. În mod ideal, compromisurile n-ar trebui să existe, dar realitatea îți cere uneori să faci alegeri strategice. Trebuie să fii fermă fără să fii considerată dificilă și să-ți păstrezi integritatea într-un mediu în care ar fi mai simplu să te conformezi. Toate acestea creează un zgomot constant în capul tău, în timp ce tu încerci să te concentrezi la cadru. E obositor, dar vine și cu niște avantaje. Dacă reușești să depășești primii ani de lucru în aceste condiții, devii mult mai rezilientă și mai atentă la cei din jurul tău. Nu cred că am cunoscut încă vreo regizoare sociopată. Regizori, în schimb, da.
Cum ți se pare că a fost primit, până acum, lungmetrajul tău de debut de către colegii de breaslă? Dar de către public?
Reacțiile sunt în general pozitive, atât în țară, cât și în străinătate. Sunt fericită când spectatorii se lasă purtați de film și îl trăiesc așa cum a fost gândit, ca pe o meditație. În același timp, știu că acest tip de cinema mai lent, care nu urmează o structură narativă clasică, nu este receptat la fel de toată lumea. E un risc pe care mi l-am asumat de la început, dar mă bucur să văd că filmul stârnește discuții.
- „Vârstnicii sunt acum cea mai vulnerabilă categorie socială a României” - 12 februarie 2026
- Ce fel de teatru va fi Grivița 53: interviu cu Chris Simion-Mercurian - 8 februarie 2026
- Interviu cu Sarra Tsorakidis, regizoarea „Ink Wash” - 18 decembrie 2025