Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Întâlniri jazzistice la Zagreb

Întâlniri jazzistice la Zagreb

Toamna anului 2024 mi-a adus o salutară revedere cu minunata capitală a Croației. Configurația geografico-arhitecturală și ponderea culturală specifice Zagrebului justificaseră – la mijlocul anilor 1980 – decizia de înfrățire a acestuia cu urbea mea natală, Clujul. Din păcate, deși premisele colaborării în varii domenii ar fi existat din plin, oficialitățile cu potențial de decizie ale ambelor părți implicate nu s-au preocupat să le fructifice, de-a lungul celor patru decenii scurse de atunci. Cu atât mai binevenită mi s-a părut inițiativa podcast-ului Arhiva de Sunet din București de a-și internaționaliza proiectul Jazz și viață socială în comunism, produs de Centrul Dialectic, printr-o „descindere de lucru” la Zagreb.

Animatorii podcast-ului sunt Paul Breazu, sociolog și jurnalist, Mihai Lukács, regizor de teatru, performer, teoretician și Ionuț Dulămiță, jurnalist, artist vizual, antreprenor. Contribuția Centrului Dialectic e asigurată de Ana Papadima, care și-a demonstrat abilitățile manageriale și sub tutela Academiei de Dans & Performance sau a Centrului Național al Dansului. La sugestia providențială a vechiului meu amic Mircea Valentin Toma, dânșii mi-au oferit șansa de a participa atât la două acțiuni preliminare, desfășurate la Sibiu și Timișoara, cât și în cadrul unui eveniment conex al Festivalului JazzHR, organizat începând din 1991 de către Societatea Compozitorilor Croați (HDS). Sus-amintiții coordonatori și-au propus o comparație a dezvoltărilor jazzistice din România și Croația în epoca socialismului, mizând în special pe legăturile mai apropiate dintre zona Banatului (în speță, Timișoara) și țara vecină din sud-vest (ex-Iugoslavia). La fel cum se întâmplase și la „preliminariile” din Sibiu, în cazul Timișoarei avuseseră loc discuții cu veteranii mișcării jazzistice locale, în frunte cu omniprezentul Johnny Bota, urmate de o serată unde fui invitat să discut cu publicul pe marginea documentarului Creativ. Filmul, realizat de tânăra cineastă Ioana Grigore în 2019, este inspirat din activitatea de pionierat a avangardiștilor jazzului român Harry Tavitian (n. 1952) și Corneliu Stroe (1949-2017), fiind explicit dedicat acestuia din urmă.

Participanții la mini-colocviul de la Zagreb (de la stânga la dreapta): Ionuț Dulămiță, Mihai Lukács, Davor Hrvoj, Virgil Mihaiu, Paul Breazu. Foto de Matej Grgić.

Participarea română la JazzHR a fost intitulată (pre lingua franca a actualității) Sound Archive: Jazz and Social Life in Communism, în consonanță cu scopul declarat al Centrului Dialectic de „a cultiva și promova spiritul libertății prin explorarea imersivă a jazzului.” Deși spațiul unde s-a desfășurat anul acesta festivalul – elegantul Club Kontesa al Teatrului de Comedie din plin centrul capitalei croate –  era mult mai strâmt decât cel al ediției din 2004 (la care avusesem fericirea să fiu invitat de însăși entitatea organizatoare – HDS), totuși publicul avu posibilitatea să vadă câteva din exponatele deja prezentate la Sibiu și Timișoara. Aceastea fură plasate în „antreul” ce precede scara de acces spre clubul din subsol.  De altfel, în chiar caietul program al JazzHR figura lucrarea artistei Oana Maria Pop From East to East: pe un fond bleumarin sugerând harta Europei, o linie purpurie urma traseul dintre Sibiu-Ploiești-Timișoara-Zagreb; sinuozitățile respectivei linii coincideau semnificativ cu forma unui saxofon, unind patru orașe cu conotații jazzistice (în primele două fusese inițiat în 1969 fenomenul festivalier ce avea să conducă la definirea Sibiului drept „capitala jazzului în România”).

Dar scopul principal al deplasării noastre l-a reprezentat un mini-colocviu, unde oaspeții români au dialogat cu Davor Hrvoj – personaj-cheie al vieții jazzistice din Croația: fotograf, realizator de emisiuni radio și TV, redactor pentru jazz al excelentei reviste Cantus editată de HDS. De altfel, beneficiasem de ospitalitatea lui Davor și la precedentele mele descinderi în Zagreb (în primii ani ai secolului XXI, când am susținut conferințe la sediul HDS și la Biblioteca Municipală din centrul capitalei). La reușita acelor fascinante experiențe de viață contribuiseră, decisiv, alte două personalități: diplomata de vocație Oana Cristina Popa (originară din Cluj și, pe atunci, ambasadoare a României în Croația) și Antun Tomislav Saban (n. 1971) – muzician poliedric: compozitor de muzică contemporană și jazz, aranjor, dirijor al Big Band-ului Tinerimii Croate, redactor-șef Cantus, director artistic al JazzHR și, începând de la etatea de 29 de ani, lider al Societății Compozitorilor Croați, centrul vital al intensei vieți muzicale a Croației! Din păcate, A.T.S. nu ne-a putut onora cu prezența, fiind plecat la o conferință internațională în Canada; în schimb fiul său Valentin, actualmente student și voluntar la JazzHR,m-a însoțit într-o agreabilă vizită la sediul redacției Cantus și al casei de discuri omonime. Din partea acesteia am primit cadou un prețios triplu album, dedicat operei componistice a lui Miljenko Prohaska (1925-2014), unul dintre corifeii muzicii contemporane de coloratură jazzistică din Croația. De asemenea, pe parcursul festivalului am beneficiat de ospitalitatea distinsei doamne Lana Janjanin, directoarea artistică și prezentatoarea JazzHR, precum și a dinamicului Luka Hrvoj, producătorul evenimentului și, totodată, fiu al jovialului nostru custode.

Evident, vioara întâi a discuțiilor a fost Davor Hrvoj, cunoscător în profunzime al istoriei jazzului croat, precum și autor al câtorva volume de interviuri cu legendari interpreți de jazz (majoritatea prezenți pe scenele ex-iugoslave, și implicit croate, încă din deceniul imediat următor desprinderii regimului lui Tito de sub constrângătoarea tutelă stalinistă). Atât Hrvoj (n. 1960), cât și autorul prezentului text (n. 1951) au trăit nemijlocit perioada scindării Europei în două sisteme social-politice antagonice, simbolizată  prin zidul de la Berlin. Am fost deci amândoi martori ai rezistenței prin cultură, respectiv jazz, față de manifestările socio-politice cu tendințe totalitare. Spre a releva unul dintre procedeele specifice de auto-informare jazzistică ale publicului din țările cu regimuri autocratice (încă din anii conflictului ideologic sovieto-iugoslav), m-am referit la capitolul despre România pe care l-am conceput pentru enciclopedica The History of European Jazz, editată de Francesco Martinelli (Equinox Publishing House, England, 2018). Scriam acolo că „la început, românii își satisfăceau setea de jazz ascultând programele de specialitate oferite de stațiile de radio oficiale din Belgrad, Novi Sad și Zagreb (care puteau fi recepționate, deși sub bruiaj, în zonele vestice ale țării noastre) – ce constituiau în sine un semnal al rebeliunii contra lui Stalin. Pe aparate radio mai performante se puteau prinde și programe de jazz emise de postul RAI din Italia. În 1953, Willis Conover și-a început lăudabila misiune de difuzare a mesajului jazzistic către Est, prin intermediul programelor Voice of America Jazz Our. Acele emisiuni – devorate cu aviditate de ascultători, din Berlin până la Vladivostok – întrețineau speranțe cotidiene întru eliberare, ce avea să survină abia în 1989.”

Indubitabil, în acele decenii versiunea „socialismului cu față umană” implementat în Iugoslavia crease un decalaj (variabil de la țară la țară) între oportunitățile de manifestare liberă ale muzicienilor de jazz din jumătatea estică a Europei. Totuși, în scurta perioadă de liberalizare a regimului unipartid din România –  1964-1971 – ai noștri „creatorii de artă și cultură” profitaseră  pe cât posibil, spre a reface conexiunile întrerupte de stalinism cu esteticile de ultimă oră ale civilizației de tip occidental. Din punct de vedere jazzistic, un moment de inflexiune pentru recunoașterea mondială a aportului țărilor situate în spatele „Cortinei de Fier” fu inițiat de însuși Bosko Petrovic (1935-2011), figură-tutelară a jazzului croat. La începutul anilor 1970, el reuși dificila performanță de a înființa un ansamblu alcătuit din reprezentanți de vârf ai statelor central-est-europene. Astfel, timp de vreo trei ani prin această formație s-au perindat muzicieni de talia unor Zbigniew Seifert, Jan Ptaszyn Wroblewski & Mihal Urbaniak (Polonia), Ernst-Ludwig Petrowsky (RDG), Jiri Stivin (Cehoslovacia), Dan Mândrilă (România), Simeon Shterev & Georgi Manchev (Bulgaria), Csaba Deseo & Aladar Pege (Ungaria), sau compatrioții lui Petrovic – Miljenko Prohaska, Orzen Depolo, Pop Asanovic, Ratko Divjak ș.a. Sub denumirea Bosko Petrovic’s Nonconvertible All Stars, trupa a evoluat cu succes la Praga, Montreux, Ljubljana, Budapesta și Zagreb. Dar apogeul avea să fie atins prin evoluția din deschiderea puternicului JazzFest din Berlin, ediția 1971, coordonat de cel mai influent jazzolog european al momentului, Joachim Ernst Berendt. Din fericire – deși în 7 iulie 1971 dictatorul scorniceștean virase de la „pretiniia” cu Tito și Dubcek înspre odiosul model nord-coreean (ce impunea brusca înghețare a relațiilor interumane-artistice-transfrontaliere) – totuși, briantul saxofonist Dan Mândrilă mai avu posibilitatea de a ne reprezenta cu onoare țara pe scena prestigioasei Filarmonici berlineze, la concertul din 4 nov. 1971. Așa se face că istoricul album From East with Love, înregistrat la acea dată și editat de MPS/Saba în 1973, poartă înscrisă pe copertă următoarea componență: Bosko Petrovic/vibrafon, marimba; Simeon Shterev/flaut; Michal Urbaniak/vioară electrică; Salko Mujicic/flaut, piculină;  Dan Mândrilă/sax tenor; Ozren Depolo/clarinet-bas, sax alto; Miljenko Prohaska/bas electric; Aladar Pege/bas; Pop Asanovic/orgă; Ratko Divjak/baterie. I-am mulțumit în gând lui Dan Mândrilă, recunoscut pe atunci ca unul din principalii saxofoniști europeni, pentru demonstrația sa implicită că jazzul nostru se menținuse la respectabile standarde estetice și că România nu era integralmente o enclavă izolaționist-retardată, după cum aspira să o preschimbe dictatorul de serviciu.

În calitate de co-autor al unui volum biografic despre Bosko Petrovic (sugestiv intitulat Viața ca jam session), Davor Hrvoj a evocat diverse peripeții legate de respectivul ansamblu. Muzicienii se plângeau că oficialitățile, de care depindea obținerea pașaportului, invocau obiecții legate de însăși denumirea formației. Termenul nonconvertible era considerat de acestea a fi cel puțin peiorativ, dacă nu de-a dreptul insultant, la adresa realităților din țările „lagărului socialist”. Celor doi jazziști bulgari li se ceruse să se retragă din ansamblu, dacă acesta nu își modifica titulatura. Totuși, Bosko Petrovic, venind dintr-o țară unde, în genere, spiritul sagace și ironic se putea exprima public, refuza să-și abandoneze ideea: în fond, era indeniabil că moneda națională a fiecăreia dintre patriile celor implicați în proiect era neconvertibilă, în contrast cu valutele occidentale.

De la Davor, am aflat că regizorul de sunet al colocviului nostru și al întregului festival era Mario Mavrin, fost bas-ghitarist al sus-menționatului ansamblu internațional. În prealabil, distinsul domn Mavrin (pe care avui plăcerea să-l cunosc cu această ocazie) fusese cel mai tânăr component al altui apreciat grup condus de Bosko: BP Convention. Tot pe filiera Hrvoj-Mavrin, am vizitat locul unde funcționase reputatul BP Club de jazz, fondat de Bosko Petrovic în 1988. După decesul lui B.P., spațiul aflat la subsol a rămas intact, însă destinul său e incert. O altă coincidență fastă mi s-a părut poziționarea Clubului între sediul HDS și restaurantul Vinodol, unde în toamna 2023 îi înmânasem lui Antun Tomislav Saban volumul Jazz contextele mele, în care inclusesem și un capitol dedicat jazzului croat. Având în minte admirabilul muzeu din centrul metropolei Baku dedicat pianistului/compozitorului Vagif Mustafazade, părinte al așa-numitului mugam-jazz de expresie azeră, mi s-ar părea rezonabil ca fostul sediul al BP Clubului să poată adăposti eventual o instituție memorială similară, dedicată lui Petrovic și – în sens mai larg – jazzului croat.

Încă un moment cu încărcătură emoțională fu reîntâlnirea cu Vid Jeraj, amic de confiență și personaj cultural cu pronunțate tendințe avangardiste. Împreună cu el traversasem în deceniile post-1990 câteva intempestive dar intense experiențe cultural-jazzistice, în improbabile asocieri de locații: Cluj, Zagreb, Podgorica (Muntenegru), Lisabona (Portugalia), Rijeka și Delnice (ambele în Croația)… M-a bucurat venirea sa cu avionul de la Viena (unde locuiește de vreun deceniu) în urbea natală Zagreb, cu scopul declarat de a participa la colocviu. Din păcate, perturbările quasi-banalizate ale voiajurilor aeriene l-au obligat să ajungă la sala unde se țineau discuțiile abia când acestea erau pe terminate. Totuși, colegii Paul, Mihai, Ana și Ionuț au realizat imediat cu cine aveau de a face și au stabilit relații cordiale cu dânsul. Spre a compensa cât de cât absența motivată a  prestigiosului Antun Tomislav Saban de la acea întrunire, am prezentat audienței imaginea sa și eseul aferent din volumul Jazz contextele mele. Matej Grgić, fotograful oficial al JazzHR, a fost pe fază și astfel, în instantaneul surprins de el, Tomislav apare „în efigie” chiar între Davor Hrvoj și subsemnatul. O simbolică reuniune sub semnul unei perene amiciții.

Cât privește partea propriu-zis muzicală a Festivalului JazzHR, impresia cea mai puternică mi-a lăsat-o gala de deschidere, consacrată integral unui concert dat de Orchestra Macedoneană Națională de Jazz din Skopje. Această solidă instituție muzicală e continuatoarea unuia dintre big band-urile ce funcționaseră începând de la finele anilor 1950 în capitalele ex-republicilor iugoslave, inițial ca orchestre ale Radioteleviziunilor de Stat din respectivele entități federale. În cazul Republicii iugoslave a Macedoniei, ansamblul a fost fondat la începutul anilor 1960 de către Dragan Gjakonovski, considerat părintele jazzului în țara din inima Balcanilor. Mi-a făcut mare plăcere să-l reîntâlnesc pe fiul acestuia, Martin Gjakonovski, în postură de redutabil contrabasist al OMNJ (îl știam din colaborările sale cu Nicolas Simion, reedsman-ul nostru de talie mondială). Încă o dată, m-a surprins plăcut recunoașterea manifestată de super-talentatul baterist Viktor Filipovski față de modul cum susținusem un atelier de Estetica Jazzului în cadrul Lunii aprecierii jazzului în Muntenegru, într-o ediție din urmă cu vreun deceniu, la care participase în calitate de student. Dar marea revelație fu însăși muzica, impecabil articulată de cei peste 20 de interpreți, reprezentând elita jazzului macedonean actual, în alianță cu câțiva valoroși comilitoni din Slovenia, Serbia și Croația. Repertoriul cuprindea quasi-integral piese originale, beneficiind de prestanța dirijorală a lui Dzijan Emin – un muzician ce îmbină creativitatea cu rigoarea, versatilitatea cu precizia, talentul de compozitor cu cel de poliinstrumentist. El și-a orientat big band-ul spre orizonturi stilistice diversificate, plecând de la asimilarea esteticilor clasicizate (de filiație ellingtoniană), dar ranforsându-le și prin infuzii din sfera postmodernității. Rezultatele sunt eclatante. Dar nu surprinzătoare, din moment ce – chestionat de respectabilul cotidian muntenegrean Vijesti, despre cum vede rolul muzicii în societatea contemporană – Emin răspunde astfel: „Filosofii Greciei antice considerau că muzica e o lege morală. Ea dă viață universului, aripi minții, zbor imaginației, farmec și bucurie vieții. Muzica e o parte a educației existențiale. Cel mai puternic instrument pentru civilizarea sufletului.”

Orchestra Macedoneană Națională de Jazz. Foto de Maja Argakijeva

Atrag atenția că actualmente în Macedonia de Nord (țară mai mică decât Rep. Moldova și cu o populație de sub două milioane) funcționează două instituții de învățământ superior dedicate jazzului (la Skopje și la Stip), un festival de jazz de anvergură mondială în capitală (competent condus de Oliver Belopeta) și alte câteva mai restrânse dar vivace, la Bitola, Stip, Tetovo, Kumanovo, Ohrid, precum și o serie de cluburi de specialitate. Exemplar mi se pare gestul forurilor competente de a atribui ansamblului fondat în 2016 (pe care l-am aplaudat la Clubul Kontesa din Zagreb) statutul de instituție de stat. Titulatura de Orchestră Macedoneană Națională de Jazz preia, în condițiile unei țări candidate la accesul în UE, ilustrul model L’Orchestre national de jazz inițiat în Franța anului 1986 de către ministrul culturii de atunci, Jaques Lang.

Celelalte recitaluri din program  au evidențiat câteva interesante propuneri autohtone: Trio-ul trompetistului Valdemar Kusan, conceptualmente foarte modern, dar cu o aderență la public oarecum incertă, divaghează pe teme originale cu caracter meditativ. Absența basului propriu-zis din formație e suplinită prin utilizarea unui mic instrument electronic de tip „basset” (amintind de procedurile faimosului avangardist ruso-israelian Vyacheslav Ganelin); în cazul de față, pianistul Rok Zalokar face față cu succes misiunii de a mânui simultan ambele claviaturi.

O energie aparte caracterizează evoluția saxofonistului Denis Razz, originar din importanta urbe portuară Rijeka. Admirator declarat al lui Charlie Parker, Razz compune și interpretează teme angulare, emițând jerbe sclipitoare fie pe sax alto, fie pe cel sopran, într-o variantă personalizată de hard-bop, căreia i se asociază și flugelhornistul Robert Mikuljan.

(De la stânga la dreapta:) Teo Martinovic, Zvonimir Sestak, Maja Grgic și Krunoslav Levacic.
Foto de Matej Grgić

La fel ca mulți dintre colegii ei de profesiune, vocalista NIM (pseudonim pentru Maja Grgic) s-a format inițial la renumita Facultate de Jazz a Universității de Muzică din Graz. În perioada recentă, ea s-a orientat spre un repertoriu preponderent nostalgico-liric, interpretat cu apreciabilă sensibilitate, și care este compus majoritar în colaborare cu actualii parteneri de cvartet: pianistul Teo Martinovic, cu aptitudini de-a dreptul chopiniene în controlul nuanțelor până la pianissimo, contrabasistul Zvonimir Sestak și imbatabilul baterist Krunoslav Levacic (pe care îl cunoscusem, la fel ca pe antemenționatul Gjakonovski, pe când făcea parte dintr-o formație condusă de compatriotul nostru Nicolas Simion). Excluzând din principiu orice tentație de exhibiționism, Levacic a impresionat – ca întotdeauna – prin capacitatea sa de a crea spontan universuri ritmico-percusive inventive, revigorante, pigmentate cu doze homeopatice de humor propriu.

Multitudinea plăcutelor întâmplări din cele 3-4 zile petrecute la Zagreb atestă intensitatea vitală a acestui focar de civilizație, ce știe să-și respecte propria demnitate.

Antun Tomislav Saban (în stânga), lider al Societății Compozitorilor Croați, recepționând volumul „Jazz contextele mele” din partea autorului, Virgil Mihaiu.
Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.