| Un material de Cristina Rusiecki |
Greu să-ți faci o idee unitară despre ultima ediție a Festivalului Național de Teatru. Fenomenul este eclectic, fără să accentueze vreo direcție anume. Am să încerc să decupez una, cu toată doza de subiectivism pe care o implică, pe de o parte, alegerile personale, pe de altă parte, accesul la un număr redus de spectacole: cum se vede istoria recentă și cea contemporană în producțiile selectate în FNT?
Pare că a fost nevoie de treizeci de ani pentru ca teatrul să-și aplece atenția, din când în când, asupra ororilor produse în vechiul regim comunist. Două spectacole au investigat subiectul cu limbajul specific al acestei arte. În „Nu regret nimic” de Székely Csaba, regia Zoltán Lendvai, producție a Teatrului de Nord Satu Mare, trupa „Harag György”, personajul principal este un fost securist cu grad înalt care, alături de subordonați, a convins – prin tortură – arestații de justețea ideologiei partidului. Nu se precizează cine sunt aceștia sau ce vină au avut. Nu faptele punctuale îl interesează pe dramaturg, ci relicvele „veșnic tinere și ferice” (iertat fie-mi oximoronul!) ale pilonilor pe care s-a sprijinit sistemul. Un sistem pe care, odată înregimentat, nu poți să-l mai părăsești. Nici măcar în anii de pensie (specială, desigur!). Care se folosește de aceleași instrumente – tortură, diversiune, șantaj, mecanisme perfide – și cu propriii angajați activi sau trecuți în rezervă. Fostul lucrător în Securitate ar putea fi convins să-și tortureze până la exterminare mentorul pe care îl respectă, cu șantajul obișnuit: devoalarea faptelor trecute, procesul și condamnarea, scandalul de presă și ziariștii (angajați sau colaboratori mai noi ai aceleiași instituții), ce încep să sape după informații imediat ce primesc comanda.
Nici vorbă de blam explicit în discursul dramatic. Tonul este obiectiv, autorul construiește o sarabandă de situații, personajele sunt coerente și își asumă rolul în societate. Vină și precepte etice? Exact cum o arată titlul: „Nu regret nimic”. Întâmplarea a făcut ca spectacolul să fie prezentat la o zi după achitarea torționarilor lui Gheorghe Ursu. Un dramaturg atât de talentat ca Székely Csaba știe că un discurs construit pe o singură culoare riscă să nu-și atingă obiectivele. Așa că vechiului torționar îi împrumută o față omenească prin nevoia de a o proteja pe fetița vecinilor, pe care tatăl, bețiv, o bate cu program. Mai mult, dramaturgul are știința rară de a augmenta grozăviile și atrocitățile, strecurând poante și umor de bună calitate. Sobru, spectacolul trupei „Harag György” se bazează exclusiv pe interpretarea actorilor, fără multe artificii. De altfel, acestea nici nu și-ar fi avut locul în textul realist, bine scris, al lui Székely Csaba.
La aceeași perioadă, dar din perspectiva cealaltă, a victimei, s-a referit spectacolul-lectură „Tăcerea e imposibilă!”, pe un scenariu decupat cu rigoare și cu simț al măsurii de Adriana Moca. Actrița a pornit de la cele două jurnale de pușcărie, „Evadarea tăcută” și „Evadarea imposibilă”, ale Lenei Constante, artistă vizuală, scenografă și fondatoare a Teatrului Țăndărică, condamnată la doisprezece ani de închisoare, din care opt i-a petrecut la Izolare. „Regimul comunist a încercat să dizolve fibra interioară de curaj, onestitate și dreptate a românilor. Pentru libertate a suferit doisprezece ani de pușcărie Lena Constante și, la fel ca ea, alte personalități culturale sau oameni obișnuiți, a căror singură vină a fost păstrarea demnității. Lectura din jurnalele închisorilor e un exercițiu necesar de reamintire a atâtor victime inocente ale comunismului. O datorie de onoare întru neuitarea miilor de români care au plătit cu sănătatea, cariera și, de multe ori, cu viața pentru libertate!”, argumentează Adriana Moca.
Un spectacol mai mult decât emoționant, conceput și interpretat de actriță cu dese schimbări de registru și cu o paletă largă de tonuri, de voci, de atitudini. Victima sa este blândă și solară, fără urmă de autocompătimire, fără urmă de intenții vindicative și, mai ales, fără urmă de patetism. Dimpotrivă, actrița reușește să surprindă viața, solidaritatea, infimele bucurii, micile ancore de care se agață deținuta pentru a supraviețui în detenție, unde personalul din penitenciar este străin de orice fărâmă de umanitate. Paradigmatică pentru tratamentul suferit este scena în care călăii, văzând că deținuta de la Izolare s-a împrietenit, în lipsa oricărui alt suflet, cu… două păsărele, că le hrănește din puțina pâine primită, se grăbesc să le omoare, ca să-i reteze și această legătură afectivă. Actrița Adriana Moca și-a dedicat spectacolul-lectură mai ales generațiilor născute după 1989, mai puțin familiarizate cu ororile unui regim dictatorial.
Ce se întâmplă cu lumea acestora povestesc alte două spectacole, revizitări ale textelor shakespeareane. „Richard al III-lea”, prezentat în două versiuni, una românească, producție „Bulandra”, și alta maghiară, de la Teatrul „Radnóti Miklós” din Budapesta, ambele semnate de Andrei Șerban, demonstrează că orice regim discreționar aruncă în aer, mai întâi, sistemul etic. Prin nuanțele dâmbovițene ale clasei politice, ca și prin atenția membrilor săi, plasată exclusiv în jocuri de culise, realitatea românească este lesne de recunoscut în actualizarea operată de Andrei Șerban. Cu o energie fabuloasă, cu o expresivitate pe măsura talentului său, incandescent de la început până la sfârșit, Marius Manole, în „Richard III”, își etalează spectrul larg de calități. Merita actorul cu vârf și îndesat să se întâlnească cu acest rol care să-i arate adevărata valoare. Memorabilă rămâne și interpretarea lui Cornel Scripcaru ce acoperă trei personaje în trei registre diferite, inclusiv cel al autorului. Dacă în „Prințul Eduard” este răsfățat și inocent, victimă a tăvălugului ce mătură toate viețile în cursa pentru putere a estropiatului, în „Regina Margaret” își rostește liniștit, solemn, aproape de implozie, imprecația-incantație. Blestemele sale aproape șoptite au forță șamanică.
În „Neguțătorul din Veneția” de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca, actualizarea lui Tompa Gábor este și mai nemiloasă. Într-un decor modern, cu clădiri din sticlă și afișaje de bursă (scenografia Dragoș Buhagiar), evoluează o lume rece, mercantilă, de un cinism absolut, interesată doar de bani și distracție, în care erotismul explicit forțează adesea limita vulgarității. Paradoxal, într-o asemenea societate, cel mai uman personaj, respectiv unul capabil încă de emoții, chiar dacă distructive, se dovedește Shylock (Bogdán Zsolt). Iar femeia (Andrea Vindis și Éva Imre cu interpretări remarcabile), oricât de inteligentă și devotată s-ar dovedi, rămâne veșnic perdantă în lumea bărbaților.
O radiografie a societății actuale face și „Jurnal de România. Timișoara” de la Teatrul German de Stat. Cu o tehnică deja statornicită în ultimele sale producții, regizoarea Carmen Lidia Vidu recompune identitatea unui oraș prin mărturiile-monolog ale actrițelor dintr-un teatru de stat. Ca întotdeauna, Carmen Vidu optează pentru o interpretare sobră, fără alte artificii decât tușele date de new media, folosite cu din ce în ce mai multă economie de la spectacol la spectacol. În structura mozaicată, proiecțiile au mai ales scopul de a furniza informații și de a întări aspectul documentar, iar tonurile întrețes subliminal atmosfera. Nici în cazul „Jurnalului…”, analiza nu poate exclude observațiile de gen. Absența tatălui, mai bine spus, lipsa lui de implicare în educarea copiilor, etilismul, prezent aproape în toate familiile „povestite”, lasă urme adânci, fracturând evoluția emoțională a fiicelor. Sinceritatea mărturiilor lor este zdrobitoare.
Poate că o mențiune ar trebui făcută și în legătură cu afișul acestei ediții FNT. Prima senzație a fost de reclamă (cinică) la un spital de ftizie. Oricât de intelectual-reflexivă ar fi figura din el, nu cred să fi văzut un afiș care să te îndepărteze mai mult de bucuria teatrului. Pentru că, deși are menirea să provoace dezbatere și reflecție, teatrul înseamnă și bucurie, energie, savoare, umor de bună calitate și excelente performanțe actoricești, așa cum a demonstrat (pentru a câta oară?!) spectacolul Adei Milea, „Chiritza în concert”, de la Teatrul Național din Cluj. Slavă Domnului că minunea din rolul principal, Anca Hanu, nu a avut nicio legătură cu aspectul maladiv al afișului!
Citește articolul integral