Radu Muntean este unul dintre exponenții de bază ai noului val românesc. A captat atenția încă de la primul său lung metraj, „Furia” (2002), film premiat de Uniunea Cineaștilor din România, însă următorul său film, „Hârtia va fi albastră” (2006), avea să fie cel care îi aducea recunoașterea generală. A confirmat noul statut apoi cu „Boogie” (2008), „Marți după Crăciun” (2010) și „Un etaj mai jos” (2015), fiecare primind progresiv mai multă expunere internațională. Anul acesta, ultima sa peliculă, „Întregalde”, a bifat mai toate festivalurile românești și o bună parte din cele internaționale, având lansarea națională la Cluj, la TIFF, apoi premiera mondială la festivalul de la Cannes, unde a rulat în secțiunea „Quinzaine des Réalisateurs” și luna aceasta pe cea nord americană în cadrul NYFF, poate cel mai important festival de film din Statele Unite.
La al șaselea lung metraj în aceeași formulă, putem vorbi de acum despre o echipă consacrată de scenariști: Alexandru Baciu, Radu Muntean și Răzvan Rădulescu. Actorii sunt, în schimb, majoritatea la prima colaborare cu aceștia, povestea de pe buzele tuturor fiind cea a „actorului” principal, Luca Sabin, un bătrân de 79 de ani care nu văzuse în viața lui o cameră de filmat până atunci. Radu a fost cel care l-a „descoperit” în Râmeț, într-una din incursiunile în zona Întregalde, și care a văzut în el completarea perfectă a viziunii sale artistice: „Mi-era clar încă de la început că n-are cum să fie actor, îmi doream ca personajul ăsta să fie autentic fără drept de apel.”
O operă de artă nu are, prin definiție, sau nu trebuie sa aibă, valoare universală. Arta e intens personală, o experiență intimă pentru cel care o face, și incitantă pentru cel care o primește. Incitantă tocmai pentru că legătura dintre artist și publicul său este una imperfectă, facilitată de idiosincraziile pe care cei doi le împărtășesc dar obstrucționată de diferențele dintre ei. Explorarea unor perspective noi dar compatibile cu propriul sistem filosofic este cea care ne face să relaționăm cu o operă de artă și să considerăm că este satisfăcătoare, că ne hrănește spiritul prin ceea ce ne oferă. Filmul lui Radu Muntean este o ilustrare excelentă a principiului. Stilul său cinematografic nu are cum să îi mulțumească pe toți, dar îmi place să cred (sau sper) că nici nu își propune. Personal, găsesc suficiente neajunsuri la „Întregalde”, nu în ultimul rând densitatea scăzută a conținutului raportat la timp. Cadrele prelungite în care o mașină ambalează motorul încercând să iasă din nămol sau decorul montan apusean care ne impresionează plăcut dar lent or avea o valoare artistică (care pe mine recunosc că mă eludează), dar răpesc din timpul care ar fi putut fi mai bine utilizat pentru a conferi profunzime personajelor. Dar este doar optica mea, intrinsec personală.
Apreciez însă filmul ca pe o încercare de a forța, fără să rupă, limitele noului cinema românesc. Îmi place genul acesta de demersuri, care lărgesc un cadru și ajută, ba chiar încurajează, asumarea de noi libertăți. Și chiar așa insuficient conturate, personajele sunt perfect credibile, relevante, și cu o dinamică a relaționării între ele care încapsulează suficient de multe aspecte ale uneia dintre temele explorate de film: înțelegerea realității este eminamente subiectivă. Oricât ar încerca să conviețuiască, toți trăiesc până la urmă în propriile lor lumi. Lumi cu informații pe care unii le oferă, alții le ratează vorbind la telefon, pe care unii le interpretează ca îndemnuri la prudență în timp ce alții ca motivări pentru explorare, pe care demența senilă le-a alterat în moduri unice la unii, pe care viața în contact social cvasi-permanent le-a aliniat la un fel de conștiință colectivă la alții, sau de care toți suntem privați prin simpla lipsă de contact cu o altă lume din alt spațiu și alt timp. Și când înțelegerea realității celui de lângă este imposibilă, cât mai valorează compasiunea? Ce semnificație mai are ajutorul? Este justificată o acțiune de intenția bună care a generat-o, sau este mai relevant în evaluarea acesteia efectul perceput de „beneficiarul” ei? Radu Muntean și-a pus, într-o formă sau alta, acest gen de întrebări. Într-un interviu pentru HotNews, el declară: „Mi-am dorit să fac un film despre resursele, limitele și diferitele perspective ale generozității.” Regizorul, prin interviurile sale, clarifică tema centrală a filmului – altruismul; natură, motivații, modalități de manifestare și înțelegere.
Celălalt leitmotiv pare a fi autenticitatea. La baza filmului stau experiențe personale ale lui Radu Muntean: „În 2012, am participat, împreună cu Alex Baciu și Răzvan Rădulescu, la prima expediție umanitară, chiar în comuna Întregalde […] Apoi, cred că cinci ani mai târziu, după o a doua expediție, am revenit […]. În timpul acestei expediții, Răzvan și Alex au rămas împotmoliți într-un jeep, într-o zonă izolată, și am reușit să-i recuperăm abia pe la 2 noaptea.” Conectarea actorilor la personaj este și ea facilitată de numele alese. Astfel, Maria este jucată de Maria Popistașu, Ilinca de Ilona Brezoianu și Alex Bogdan este Dan. Chiar și scurta incursiune actoricească a regizorului este în rolul coordonatorului Radu. Și chiar dacă nu există nicio similaritate de nume între personajul cel mai remarcabil, bătrânul senil Aron Kente, și interpretul acestuia, Luca Sabin, legătura este cea mai puternică acolo. Nici pe departe un actor, bătrânul este un locuitor al unui sat din zona Întregalde. Mai mult, având aceeași meserie ca Aron, țăranul a contribuit semnificativ și la dialog, o bună parte din replici fiind bazate pe poveștile sale, sau chiar improvizate de el. Legătura aceasta între cele două lumi („reală” și cinematografică), deși una subtilă, conferă un caracter aparte unui film care poate nu avea nevoie de aceasta pentru a „funcționa”, dar în mod cert beneficiază de pe urma ei.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.