Nu despre artist am căderea să vorbesc, ci mai degrabă, dintr-o perspectivă subiectivă, coaptă în vreo douăzeci de ani, despre însoțitorul lui de drum, criticul.
La început, totul este efervescență și înfrigurare. Susții artiștii tineri și contestați. Mori de ciudă când criticii consacrați îi ignoră sau îi nedreptățesc. Așa că le îmbrățișezi cauza. Vrei să vezi aproape tot ce se poate ca să ai o vedere de ansamblu. Și, acum douăzeci de ani, se putea. Ba chiar regizorii la ale căror spectacole nu ajungeai îți fluturau un „nu e meseria ta să vezi tot?”. Ești convins că datoria ta e nu-ți scape nimic din ceea ce merită. Între timp, lucrurile s-au schimbat zdrobitor. Și dacă ai sta numai prin gări și prin aeroporturi, tot nu ai apuca să cuprinzi decât o parte infimă. Treptat, multe dintre cauzele pentru care ai militat, recunoașterea teatrului independent, pătrunderea în teatrele de stat a programelor dedicate tinerilor, sunt deja bunuri consfințite. Bineînțeles, lucrurile nu s-au schimbat pentru că n-ai mai contenit tu să atragi atenția, ci pentru că așa era mersul lor firesc. Dar, retroactiv, poți să-ți spui că măcar ai pus umărul de partea cui merita. Ai apărat cauza bună. Și ai o satisfacție…
La început, vrei să dai cu nasul prin toate experimentele. Te încântă toate. Când colegii de la Revista „Cultura” se distrau o dată împărțindu-și în glumă ministerele, tu ți-ai alocat Ministerul Experimentului în Teatru. Cu precizarea fermă, „nu al teatrului, ci al experimentului în teatru”! E adevărat că nu totdeauna ai limbajul necesar să explici aceste experimente. Și te simți neputincios. Ceva îți scapă. Însă înveți din mers. Încurajezi, din principiu, toate formele noi. Toate încercările. Dar păstrezi un respect evlavios și pentru artiștii consacrați. Cei pe care tu îi consideri valoroși. Până la urmă, ei te-au făcut să te îndrăgostești în asemenea hal de teatru. Îi iubești fără limite, ca pe enititățile superioare ale unei lumi eterate. Când pătrunzi în ea, știi că te umpli din cap până-n picioare de o plăcere cum numai acolo găsești. Te împrietenești cu actorii și cu regizorii. Râzi în hohote cu ei. Viața este atât de diversă și de frumoasă! Descoperi atâtea nuanțe alături de ei. Ei știu să spună poveștile cele mai interesante. Ei găsesc detaliile care dintr-odată dau culoare oricărei istorii. Ei găsesc o inflexiune sau fac o pauză care umple de semnificație sau de o stare anume ceea ce spun. Cu ei mergi la petrecerile cele mai reușite. Ei cântă și dansează cel mai bine. Ei au tot timpul o istorie interesantă de zis care luminează o parte din lume.
Vezi în continuare tot. Ești hulpav. Și scrii. Te documentezi. Apoi scormonești cu ghearele în tine. Te ajută să-ți clarifici instrumentele pe care le folosește teatrul. Piesele bune te ajută să-ți dai seama cum funcționează societatea și mai ales individul. Și, deloc în ultimul rând, te ajută să-ți dai răspunsurile care te definesc pe tine. O enigmă mare cât lumea. Sau, mai bine zis, cât lumea ta. La teatru ești viu, ai energie, ai entuziasm, ai putere. Trăiești și simți. Scrii, de fiecare dată, cât poți tu de bine. După fiecare paragraf, te trec munți de îndoială: ba că n-ai spus tot ce era de spus, ba că n-ai găsit cele mai bune cuvinte ca să acopere nămeții de senzații și de reflecții care au curs în tine la spectacol și după. Nu ar fi fost mai bine altfel? Ai reușit sau nu, lumea continuă să te invite. Și vezi. Și vezi. Și vezi spectacole pe bandă rulantă. Înghiți tone de teatru. Ai rămas cu reflexul că trebuie să vezi cât mai mult. E datoria ta să fii la curent. Te interesează cum fac teatru cei mai tineri. Dar nici pe cei deja cunoscuți nu vrei să-i scapi. Încet-încet, ajungi să sesizezi mai degrabă asemănările decât ceea ce îi diferențiază. Uneori te gândești „ce actori buni, parcă meritau mai mult!”. Răspunsurile pe care le căutai înainte cu îndârjire la teatru le-ai cam găsit. Ai deja un parcurs în spate. Nimic nu mai are forța revelației de la început. Plus că ce puteai tu să spui ai cam spus. Constați că ai început să te repeți. Vine un moment când, din întâmplare, îți dai seama de câte mii de ori în viața ta ai scris cuvântul „personaj”. Ajunge! Ți-aduci aminte câte cărți citeai pe vremuri, când nu vedeai numai teatru. Și te-apucă un dor… Începi să iei în considerare să-ți schimbi meseria.
Și atunci se întâmplă să vezi un spectacol. Cu aceeași plăcere ca în copilărie, când toate senzațiile erau proaspete. Te emoționezi, te gândești, dezbați. Sfera aceea din tine numită teatru se luminează iar. Și totul redevine viu. Șiretlicul a ținut din nou. Pentru cât timp de data aceasta? n
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022
- „Trei surori” în plină „operaţiune militară specială” - 2 noiembrie 2022