Interviu cu Raul Kusak
Raul Kusak este un pianist și claviaturist român, cunoscut pentru versatilitatea și profunzimea artistică pe care le aduce în multiple genuri muzicale, de la jazz și blues până la funk, folk și muzică electronică. De-a lungul anilor, Raul a colaborat cu numeroși artiști și trupe consacrate din România, precum Iris, Vama Veche, Ștefan Bănică Jr. sau Ovidiu Lipan Țăndărică, dar și cu figuri importante din blues-ul și jazz-ul contemporan. Proiectele sale personale sunt Urban Unit, BluesCore sau duo-ul acustic cu Vali Răcilă, concretizat în albumul Handmade Blues. Raul Kusak este implicat activ în educație muzicală, prin școala sa de claviatură – Raul Kusak Keyboard School.
În cadrul Open Air Brezoi 2025, Raul Kusak a coordonat, alături de Vali Răcilă, Atelierul de muzică și ritm cu lecții gratuite pentru copiii cu vârste de peste 7 ani.
Suntem la Open Air Brezoi, unde revii aproape în fiecare an. Ce te atrage atât de mult la acest festival?
Festivalul se upgradează din toate punctele de vedere. Și sunt fericit că văd foarte mulți oameni mișto aici: copii, adulți, bunici, care se bucură de muzică. Îmi place tot ce fac în această ediție. Mi-ar plăcea și să robotesc la bucătărie pentru artiști. Mi-ar plăcea să strâng și scule. Mi-ar plăcea să fac orice și totul în acest festival, de la A la Z.
Timp de o săptămână, ai ateliere zilnice cu copii, la care participă și câte 20 persoane deodată. Unii sunt elevi la licee de profil, dar alții nu au atins un instrument până la prima voastră întâlnire. Cum ai reușit să legi cu ei o relație într-un timp scurt și să îi introduci cu răbdare în tainele muzicii necomerciale?
Din experiența mea cu copiii, mi-am dat seama că lucrul cu ei trebuie să fie personalizat. Când lucrez cu grupuri, încerc cumva să integrez personalitatea fiecăruia și să obțin, în același timp, un tot unitar. Iar când lucrez separat, încerc să personalizez povestea cumva pe „ADN-ul” lor muzical. Cred că în pedagogia muzicală e mai mult decât răbdare la mijloc. Încerc să-i caut pe copii, încerc să îi găsesc, să îi cunosc, să mă oglindesc cumva în ei și invers.
La ce te referi când vorbești despre oglindirea dintre adulți și copii?
Așa cum copilul este oglinda părintelui, la fel se întâmplă și cu dascălul. Dascălul este oglinda copilului și invers. Este interesant să te descoperi în primul rând pe tine, ca adult, atunci când lucrezi cu cei mici. Odată ce îi descoperi pe ei, te descoperi și pe tine. E important să păstrezi cele două sensuri. Am multe exemple, nu foarte plăcute, din sistemul de învățământ, unde dascălii nu numai că nu sunt în aceeași echipă cu copiii, ci sunt în echipa adversă. E îngrozitor. Din punctul ăsta de vedere, lucrul cu copiii este la fel ca scena. Atât pe scenă, cât și în fața copilului trebuie să fii extrem de curat și dezgolit. Trebuie să fii pe bune. Nu există altfel. Pe scenă, dacă nu intri gol, dezbrăcat de tot ce te poți dezbrăca din punct de vedere uman, ai pierdut.
„Dezgolirea” aceasta te face vulnerabilizează sau te face mai puternic?
Vulnerabilitatea și puterea sunt în echilibru atât pe scenă, cât și în atelierele cu copii.
Să începem cu pedagogia muzicală. Cum ar trebui să arate un mentor din acest domeniu?
În primul rând, cred că e nevoie de un pic de talent, ca în orice domeniu. Obligatoriu. În al doilea rând, un pedagog trebuie să fie empatic, să încerce și să reușească să-i asculte pe copii sau tineri. Apoi, să ofere, pe cât posibil, răspunsuri. Copiii au întrebări, curiozități, e nevoie să le oferi niște răspunsuri cât mai aproape de întrebările lor, indiferent dacă ele sunt concrete, practice sau simbolice. Uneori e la mijloc și o intuiție a pedagogului față de nevoile copilului.
Deci, un profesor de muzică nu este un muzician ratat?
Good point! Pentru că am sesizat că de orele de Muzică, Desen sau Sport se fuge în școli sau, în cel mai bun caz, se face Matematică în locul lor. O să ajungem toți matematicieni… Profesorul de muzică, în cele mai multe cazuri, e un frustrat. Nu mă refer la liceele sau la școlile de profil, unde poate că lucrurile stau altfel. Pedagogia este una dintre cele mai grele și mai importante arte. Indiferent că e muzicală sau de orice alt fel, pedagogul este extrem de important. El pune bazele poveștilor pe care copiii o să-și clădească viețile. Pedagogia ar trebui să fie și despre învățământ. Despre „să învățăm cum să învățăm”. Mi-aș dori foarte tare să nu facem chiar atât de multă Matematică și Română în școală. Mai există și multe alte materii care te ajută să te dezvolți fantastic. Muzica e una dintre ele.
La prima întâlnire, a durat 45 de minute să setați sonorizarea, rolurile în echipă, cadrul tehnic și niciunul dintre copii nu a dat semne de nerăbdare. În plus, copiii lucrează împreună cu tine câte 2 ore zilnic, timp în care joaca, familia și rețelele sociale au putut să aștepte. În ce condiții muzica devine ofertantă pentru cei mici și le acaparează atenția?
Da, copiii au fost foarte concentrați, foarte ok. Sunt extrem de curioși. Pentru ei, orice vorbă, intenție, gând sau faptă sunt King Kong, totul este supradimensionat. Toți copii au o relație cu muzica. Absolut toți, indiferent ce fel de copii sunt și ce fel de muzică ascultă. Și când zic muzică, încadrez aici și manelele, trap-ul, rock-ul, muzica metal, dead metal etc. Copiii adoră muzica. Ziceam mai devreme că fiecare copil e oglinda părintelui. Dacă părintele ascultă Megadeth, sunt șanse mari ca și copilul să asculte Megadeth. Sau nu. Dar, în principiu, educația vine mult de acasă.
Iar la acest atelier de la Brezoi, grupul este eterogen. Copiii sunt diferiți, sunt mulți și trebuie să îi ții cumva în priză, să le dovedești că toți sunt importanți, ei fiind la vârsta la care au nevoie de confirmări. Încerc cumva să reduc dezechilibrul dintre cel care deja știe cele patru acorduri la chitară și unul care nu a văzut chitara niciodată. Unii pot mai repede, alții mai greu, încerc cumva să mă adaptez la posibilitățile fiecăruia și bineînțeles să-i încurajez să furăm meserie unul de la altul sau să ne punem reciproc întrebări.
Deci nu există muzică care „strică” copiii?
Există părinți care „strică” copiii (râde). Nu există muzică care să strice copilul, există contexte sociale, acțiuni sau situații, dar muzica în sine, indiferent cum sună ea, nu are ce să strice. Cine gândește așa, mai bine se gândește că ceva era deja „stricat” acolo. Muzica poate să aibă mesaje cu care ești sau nu de acord, dar rămâne, într-un final, doar muzică.
Ce urmează să aibă loc la finalul acestor ateliere?
Copiii vor deschide ultima sau penultima seară a festivalului, cântând direct pe scena mare de la Brezoi. Sigur că noi, adulții, vrem să dăm un sens și o finalitate lucrurilor, dar recitalul copiilor nu e neapărat cel mai important. Dincolo de finalul regizat de organizatori, care este, să zicem, un „premiu” pentru copii, se întâmplă ceva și mai fain la sfârșitul săptămânii. Ceva ce mi s-a întâmplat și mie cândva. Sunt anumite momente în viață, mai ales în adolescență și preadolescență, care sunt de cotitură. Acele momente în care te hotărăști că vrei să faci ceva anume. Muzică, dans, pictură sau altceva. De cele mai multe ori se întâmplă pentru că ți-a plăcut ceva, la dascăl, la atelier, o atitudine, un ton al vocii, un detaliu care să însemne începutul unei povești. Pentru unii e doar o poveste de o săptămână, alții vor cânta cele patru acorduri pe care le-au învățat aici pe o plajă din Vama Veche, alții își vor da seama că o carieră în muzică nu e pentru ei, iar alții vor vrea să devină artiști. La vârstele pe care le au acum copiii (n.e. 7-16 ani), lucrurile nu sunt clare și e foarte bine așa. Experiențe ca acest atelier îți pot schimba viața.
Haide să ajungem și la copilăria ta din Zalău. Tu prin ce „cotitură” ai ajuns să vrei să fii muzician?
Am avut trei momente de cotitură, care se leagă de trei persoane. Primul moment și cel mai important a fost creat de mama mea, care cânta romanțe la pian. Mama fiind nemțoaică, continua tradiția de a cânta acasă ca parte din cultura generală a familiei. Ea m-a dat la lecții de pian, la o babă unguroaică evreică, care făcuse Conservatorul la Budapesta. Această doamnă și-a dat seama că îmi place să mă joc la pian mai mult decât unui copil normal și, ca premiu, la finalul orei, mă lăsa să improvizez. Chiar improviza și ea odată cu mine, ceea ce îmi dădea senzația că acele 5 minute sunt ale mele și că muzica aia îmi aparține. Cele 5 minute au fost pentru mine cheia celorlalte 50. Mă duceam apoi acasă și improvizam, pentru că aveam pian. De multe ori, seara, deschideam geamurile, stingeam becurile din casă și cântam. M-am jucat la pian de la șase ani, dar abia prin clasa a V-a am început să improvizez mai serios și să conștientizez asta.
Al treilea moment a fost când am ajuns la Casa Pionierilor, unde l-am cunoscut pe domnul Ioan Mureșan. Perioada aceea a fost pentru mine definitorie. Nu avea nici 40 de ani atunci și îmi dau seama acum câte lucruri și-a asumat. Mergeam la Năvodari, stăteam câte două luni acolo, luam masa la cantină și împărțeam între noi conserve. Am învățat să ne bucurăm de toate lucrurile care sunt pe lângă muzică, pentru că muzica, în sine, e o bucățică dintr-un pachet mai mare. În clasa a XI-a am luat hotărârea că vreau să fac muzică, după liceu am stat doi ani pe tușă, ca să mă pregătesc pentru a intra la Conservator. Apoi, odată intrat, a trebuit să muncesc să îi prind din urmă pe cei care făceau deja de 12 ani pian. A fost îngrozitor de greu, dar aceia rămân cei mai frumoși 5 ani din viața mea. Să ajungi să faci ce îți place este cumva cheia poveștii.
Pari foarte versatil din punct de vedere artistic. Ai avut multe colaborări de-a lungul timpului, cu artiști de muzică pop-rock, jazz, blues. Ești în căutarea unui stil propriu?
Îi invidiez pe cei care merg pe o linie. Mie mi-au plăcut mai multe registre și mi-am completat activitatea cu mai multe sertare. Mi-a plăcut să îi fac lui Vasile Șeicaru, acum 35 de ani, un disc, mi-a plăcut să lucrez cu Hrușcă, cu Alifantis, cu Paula Seling, cu Ștefan Bănică Jr., așa cum mi-a plăcut să lucrez cu Vama Veche, cu Direcția 5. Mi-a plăcut să fiu producător muzical la Vocea României. Ador să cânt în cluburile de 40-50 de persoane. Ador să cânt și pentru 5.000 de oameni la Sala Palatului, dar acolo sunt sideman. Nu o să am niciodată povestea în care eu singur cu pianul să cânt la Sala Palatului (râde).
Nu am un scop. Nu mă gândesc unde vreau să cânt. Mă bucur de prezent foarte tare și mă gândesc întotdeauna la un viitor mai apropiat, nu îmi fac planuri pe termen lung. Încerc să mă bucur de muzică, iar, în același timp, să bucur și pe alții cu muzica mea.
Care e rolul improvizației în muzică?
Nu știu dacă e un rol, ci, mai degrabă, un efect. Improvizația destupă multe supape pe care le avem cu toții, în mai mică sau în mai mare măsură, închise. Ne dă o satisfacție extrem de mare în sensul de libertate. Ne ajută să ne ducem unde vrem noi, mental, sentimental, aproape fizic, să ne transpunem. O improvizație îți ajută capul, îți ajută sufletul, tot corpul și mentalul. N-avem limite improvizând.
Cred că pentru spectator este cumva același lucru. Scopul oricărui muzician sau al unui artist care urcă pe scenă este să transmită către public un tip de emoție sau o poveste. Pentru fiecare, muzica sună altfel. Cuvintele îți trasează cumva direcții, dar muzica instrumentală îți creează libertatea mentală în care, prin imaginație, ai parte de experiențe.
Ce tineri artiști români ai momentului te impresionează?
Din zona de jazz vin tineri care rup. Am văzut proiecte și ansambluri de tineri absolvenți de Conservator care sunt minunate. În general, cred că studenții de acum sunt mult mai informați și mult mai puși pe treabă. Mă impresionează Răzvan Florescu și pianistul Andrei Petrache. Sunt muzicieni inteligenți. Mă bucur pentru The Green Union Experience (n.e. câștigătorii concursului de la Brezoi, ediția 2025), i-am remarcat acum doi ani. Sunt foarte buni acei băieți.
Avem super muzicieni în România, comparabili oricând cu cei internaționali, doar că, din păcate, țara asta încă este închisă. Artiștii sunt pe cont propriu, cei mai buni abia câștigă câteva sute de euro pe un concert, de unde să mai plătească și agenți care să îi ajute să răzbată în industria internațională?!
Ce urmează pentru tine în lunile următoare?
Trebuie să mă duc în țară să cânt mult. Asta mi-aș dori acum să fac. Pregătesc și un disc pe care vreau să îl lansez, se va numi „Dansuri aproape românești”. Nu știu când va apărea, deocamdată caut pe cineva cu care să îl produc. Va fi despre cântecele rusești, evreiești, ungurești, din Orient, care au influențat zona noastră mioritică și care au generat un mix muzical natural, inconștient.
- Despre cercetare, finanțare și pseudoștiință - 9 septembrie 2025
- Open Air – festivalul care amplifică nopțile la Brezoi - 9 august 2025
- NAC – o rețea unică de artiști și oameni de știință - 28 iunie 2025