Muzeul Memoriei a publicat un minidoc care rezumă filmări de amator, realizate cu o cameră VHS, în România comunistă a anului 1989. Video-ul este un document cutremurător, o mărturie secretă despre teroarea de stat de dinaintea Revoluției din 1989, despre lipsurile materiale deosebit de grave, comparabile doar cu perioadele de război, și despre dezumanizarea profundă la care erau supuși cetățenii români. Aceste imagini devin astăzi aproape la fel de relevante ca în epoca în care au fost realizate, în condițiile în care un sondaj recent a relevat că aproape două treimi din populație exprimă nostalgii comuniste sau privesc cu simpatie anii totalitarismului comunist.
Imagini în premieră după 35 de ani
Videoclipul „România în ’89: O poveste personală, despre frica și speranța dinaintea Revoluției”, disponibil pe canalul YouTube Asociația Punctart / Muzeul Memoriei, este mai mult decât o simplă înregistrare; este o mărturie profundă și dureroasă a realităților României înainte de căderea regimului comunist în 1989. Acest mini-documentar, parte din cercetarea „Adolescent în comunism: finalul anilor ‘80 și Revoluția” a Muzeului Memoriei, nu a mai fost prezentat până acum în țară și oferă o imagine concretă a vieții cotidiene din România comunistă, chiar înainte de Revoluție. Este o fereastră către o perioadă și un regim care continuă să provoace discuții și percepții diverse în societatea românească.
Creat Ilegal, cu riscuri colosale
Documentarul folosește imagini produse de amatori, pe casetă VHS, și ar fi fost considerat ilegal și subversiv de către regimul Ceaușescu. Materialul video este rezultatul curajului lui Alex Petre, care a filmat „cu o cameră ascunsă frânturi din Bucureștiul anului 1989”, la încurajările jurnalistului britanic Peter Bass. Pe lângă aceste imagini, documentarul include și părți dintr-un interviu secret, realizat de același jurnalist, în care Alex Petre și Tania Mag vorbesc deschis despre realitățile cotidiene ale acelor vremuri.
Într-un context în care „este un infern, nu poți să faci nimic, nu poți să vorbești cu nimeni”, și unde „nu există loc care să nu fie spionat cineva”, crearea și diseminarea unei mărturii atât de sincere despre condițiile de trai și despre natura opresivă a regimului atrăgeau consecințe devastatoare. Cei doi vorbeau deschis deschis despre un regim condus de un „tiran, un analfabet, un agramat” care își pusese familia în posturi cheie din armată și știință. Caseta a ajuns „cu greu în afara țării” și a fost difuzată parțial la televiziunea britanică pe 25 decembrie 1989. Însă, difuzarea ei a avut consecințe profunde pentru Alex și Tania. Conform informațiilor oferite de Muzeul Memoriei, cei doi au fost persecutați pentru mărturiile lor, iar câteva luni mai târziu, ceea ce înseamnă după Revoluția din Decembrie, au fost nevoiți să părăsească țara, cu ajutorul lui Peter Bass, și să plece în Marea Britanie.
O mărturie crucială într-un context în care memoria se estompează
Semnificația acestui videoclip crește odată cu trecerea timpului, mai ales într-un moment în care memoria publică despre acea perioadă a început să se estompeze. Mărturiile cutremurătoare ale lui Alex Petre și ale Taniei Mag sunt o reamintire dură a „infernului” trăit sub regimul Ceaușescu. Ei descriu în detaliu lipsurile acute de alimente, explicând cum carnea era raționată la un singur kilogram pe lună de persoană, alături de cantități infime de unt, brânză și ouă, obligând părinții să „își rupă de la gură”, să se înfometeze pentru a asigura copiilor cantitatea minimă de calorii necesară. Dincolo de hrană, medicamentele esențiale erau aproape imposibil de găsit, de la antivirale și antitermice pentru copii, până la simple picături nazale; chiar și „serul fiziologic se dă pe rețetă și se găsește foarte greu”.
Viața de zi cu zi acasă era la fel de dificilă din cauza unei infrastructuri profund deficitare. Multe cartiere nu aveau gaze, iar acolo unde existau, „presiunea era atât de mică încât cu greu se aprindea cel mult un ochi al aragazului”. Fierberea unei oale de mâncare necesita „ore întregi” și forța „mamele să stea noaptea dacă vor să facă de mâncare familiei întregi”.
Impactul social și psihologic era devastator. Stresul continuu, conform mărturiei video, făcea ca „părinții să își bată copiii absolut de pomană, fără să merite”. Ce e totuși de reținut este gradul ridicat de violență domestică pe care regimul comunist îl tolera cu maximă îngăduință și pe care, probabil, îl considera parte a regimului de teroare orizontală prin care ținea „reeducarea permanentă” a populației și descurajarea oricărei critici active.
Probabil cele mai tulburătoare sunt mărturiile legate de corpul și drepturile femeilor. Regimul le obliga pe femei să „nască cinci copii”, în timp ce orice mijloc de contracepție era „interzis” în țară. Această politică brutală a condus la tentative disperate de avorturi provocate prin „metode manuale și inumane”, adesea cu rezultate tragice. Femeile ajungeau „în spital în stare foarte gravă, cu hemoragii puternice” și erau lăsate să aștepte „ore întregi, chiar și o noapte, chiar și o zi și o noapte” pentru avizul procuratorului – care era necesar înaintea intervenției chirurgicale, într-un mediu spitalicesc cu o igienă îngrozitoare, descris în interviu în detalii absolut șocante.
Riscul totalitarismului: o avertizare pentru viitor
Foarte interesant în documentar este aprecierea prezentă încă din filmarea din 1989 că această situație a fost creată treptat, prin degradarea continuă și ireversibilă a modului de viață.
Vorbitorul din video subliniază că „nimeni n-a putut să creadă că în România se poate ajunge la așa o înapoiere, atât din punct de vedere cultural cât și punct de vedere economic”, referindu-se la starea țării sub regimul Ceaușescu. Această mărturie servește ca o puternică avertizare împotriva riscurilor totalitarismului. Pericolul nu constă doar în privarea de libertăți individuale, ci și în degradarea condițiilor de viață, în distrugerea legăturilor sociale și în instaurarea unei frici paralizante. Filmul este un apel la conștientizare și la acțiune, o dorință profundă ca România să poată „să ne unim să facem ceva să o reparăm să devină iarăși România cea frumoasă, bogată și minunată”.
Muzeul Memoriei, un proiect al ONG-ului cultural Punctart, a fost conceput ca o capsulă digitală a istoriei colective, având și un rol educațional și cultural. Acesta promovează patrimoniul național prin analizarea unor momente istorice marcante și utilizarea noilor tehnologii ca limbaj comun cu publicul tânăr. Muzeul Memoriei aduce astfel în prezent documente esențiale pentru înțelegerea trecutului și pentru prevenirea repetării unor episoade întunecate ale istoriei.
Pingback: Cum interpretează sociologii, artiștii și politicienii sondajul despre nostalgiile comuniste – Blogul revistei Cultura