PREMIILE DE EXCELENȚĂ
Ramona Mitrică – „Interviu cu un prieten străin”
Vreau ca acest interviu să spună o poveste despre tine, Mike Phillips. Cine ești? Cum s-a născut interesul tău pentru România? Cum se leagă aceste două lucruri?
Partea a 3-a
Care este experiența ta cu România și arta românească și în ce fel te-a afectat? Cum ți-a influențat perspectiva de critic și de autor?
Mike Phillips: „Suntem o insulă a latinității într-o mare slavă”. Prima dată când am auzit această expresie mă plimbam prin Muzeul Militar din București, îndrumat de un oficial guvernamental. Păream a fi singurii vizitatori din acel loc căruia imaginile și tablourile îi confereau un aspect sinistru, aproape fantomatic. Această întâmplare a avut loc acum mai bine de douăzeci de ani, așa că amintirea mea despre eveniment e mai mult o impresie puternică. Părăsind clădirea aceea am simțit că am ieșit dintr-un tunel întunecat la lumină. Pe de altă parte, această versiune naționalistă a identității începuse să-mi intensifice curiozitatea cu privire la acel loc și la oamenii săi. Să nu mă înțelegeți greșit. Când am auzit acest lucru pentru prima dată, reacția mea a fost de amuzament, urmată de un fel de compătimire. Tocmai trecusem pe lângă mai multe tablouri reprezentând un câmp de luptă sau altul, o istorie însângerată și agonizantă a războaielor și a măcelului defensiv. În aceste condiții, un anume fel de pasiune naționalistă părea să fie atât sursa necesară, cât și o consecință inevitabilă.
În același timp, îmi petrecusem cea mai mare parte a vieții ascultând versiuni nebunești și distorsionate ale istoriei, concepute pentru a incita și exploata distincții etnice minore. Propria mea istorie, istoria familiei și a prietenilor mei a fost presărată cu o mulțime de nedreptăți, opresiuni și cruzime. Am înțeles prea bine impulsul de autoapărare din spatele acelei afirmații. Dar, pentru a participa la cultura propriei mele lumi, am fost obligat să las toate acestea în urmă. Presupunea ceva mai mult decât simpla respingere a ideologiei naționalismului. Adevărul era că nu mă gândeam la mine ca la produsul unei singure linii neîntrerupte. Printre strămoșii mei și în familia mea apropiată erau africani, europeni, indieni și chinezi. Tatăl străbunicii mele fugise peste graniță de sclavia din Brazilia. Mama străbunicii mele sosise din Barbados în gospodăria unei familii creole. Sora bunicii mele se mutase la New York, în 1923, unde a locuit până la sfârșitul vieții. Dacă e să aparținem unui loc anume, acesta ar trebui să fie oriunde în lume am alege noi, deci lumea mea ideală ar fi una în care să poți face acea alegere, indiferent de cum și unde te-ai născut.
În comparație, aveam puțină simpatie sau chiar deloc pentru un sistem de credințe în care reședința tradițională a strămoșilor cuiva, într-un anumit loc, ar putea servi ca garant al identității acestuia. Cu toate acestea, exista un element îngrijorător de complacere în presupunerea românilor că tot ceea ce le stă în fața ochilor le aparținea cumva. Era o fină diferență. Mă gândeam la mine ca „aparținând” Londrei. Străzile și clădirile ei îmi erau familiare, fără niciun efort, întărite de numeroase amintiri, dar nu le-am gândit niciodată ca „aparținându-mi”, ca fiind ale mele. Presupun că este vorba despre conceptul larg de „proprietate”. În tradiția mea culturală, ideea „deținerii” lucrurilor era coruptă moral, o noțiune împotriva căreia am luptat aproape instinctiv. Dincolo de asta, ideea „deținerii” unei culturi nu avea sens pentru noi, chiar și numai pentru faptul că cultura „noastră” s-a format din valuri și valuri de credințe variate, uneori contradictorii, pe care am învățat să le asimilăm identității noastre. Prin contrast, descriindu-te ca „o insulă a latinității într-o mare slavă” îmi părea mai puțin ca o descriere a identității și mai mult ca o invitație la luptă.
Ne îndreptam spre festivalul de teatru de la Sibiu. Pe atunci festivalul avea cinci sau șase ani de existență și, din câte auzisem, era opera unui mic teatru provincial, din Transilvania. Mi se părea o idee extrem de interesantă. Fiecare român pe care-l cunoscusem până atunci vorbise despre rădăcinile sale țărănești, despre plante și flori din copilărie, despre gospodării în care bunicii aveau grijă de oi sau bivolițe. Bănuiam că un orășel din Transilvania mă va apropia mai mult de rădăcinile culturii lor.
Îmi dau seama acum cât de ridicole erau așteptările mele. De fapt, festivalul era un extraordinar amestec de variate elemente. Așteptam cu nerăbdare să întâlnesc sufletul țării în Transilvania. În schimb, întâlneam grupuri de scriitori și artiști din toată lumea, inspirați cu toții, se pare, mai degrabă de imagini decât de cuvinte. De exemplu, una dintre piesele pe care mi le amintesc din primii ani petrecuți la festival a fost „Macbeth”-ul lui Shakespeare, într-o versiune japoneză. Spectacolul a avut loc într-un castel din apropiere, la care am ajuns urcând o lungă și sinuoasă scară de piatră. Urcam cu toții într-un lung șir indian și, când am ajuns în vârf, mă clătinam aproape fără suflu. Ușile uriașe erau deschise și ne-am așezat în sală, rânduri-rânduri, unii în fața celorlalți.
Era o ocazie specială. Directorul festivalului, Constantin Chiriac, făcea lobby pe lângă Uniunea Europeană de ani de zile și anul acela trimiseseră un reprezentant, un italian mic de statură, vesel, care se așezase chiar vis-à-vis de mine, flancat fiind de Chiriac și de primarul Klaus Iohannis. Apoi am așteptat și am tot așteptat. Nu m-am simțit atât de deranjat pe cât aș fi putut, pentru că participarea la aceste spectacole importante a fost întotdeauna o aventură.
Cu câțiva ani înainte mă dusesem să văd „Rusalka” în Parcul Astra de lângă Sibiu. Era frig și ploua. Publicul, așezat într-un semicerc pe malul lacului, tremura și se acoperise cu pături. Distribuția era plasată pe o platformă ce plutea pe lac. Pe măsură ce spectacolul progresa, apa a început să crească, aproape înecându-i pe actorii principali care se luptau la propriu, intrând și ieșind din apa în creștere. În ceea ce-i privea pe cei din cor, mi s-a rupt inima pentru ei, pentru că stăteau în picioare acolo de vreo câteva ore bune și, continuând să cânte, bătuți de ploaia rece, evident înghețați și în agonie. În cele din urmă, au abandonat spectacolul, pentru că distribuția trecea prin momentele cele mai crunte. Publicul trecea și el prin momente grele, dar eu eram bine. Un prieten mă înfășurase în geaca lui de piele și mă tot încălzea cu câte o dușcă de vodcă, așa că am încheiat seara ușor amețit și tremurând de râs.
Însă „Rusalka” nu a fost cea mai ciudată dintre aventuri. O altă ocazie, un alt spectacol. Acesta era un spectacol care urma să aibă loc într-un liceu de lângă teatru. Fusese anunțat pentru opt și jumătate, dar când am ajuns acolo ni s-a spus că piesa nu va începe până la miezul nopții. Pe la miezul nopții am fost admiși înăuntru, doar pentru a mai rămâne pe hol preț de încă o oră și jumătate, în picioare. La sfârșitul acelei perioade ni s-a spus că numai cincizeci de persoane pot intra la prima jumătate a spectacolului. Am fost așezați pe scenă până la pauză, când ni s-a permis să ne dispersăm în sală. La acea oră eram deja adormit pe jumătate, dar am mai rezistat până la trei și jumătate totuși când, într-un final, am plecat. După aceea am auzit că spectacolul continuase până la cinci dimineața.
Toate acestea sună ca niște situații oarecum extreme, dar era ceea ce – într-o mare măsură – mă așteptam acum să găsesc la Sibiu. Așa că, așteptând să înceapă Shakespeare-ul japonez, mi-am înarmat sufletul cu răbdare și am continuat să-l privesc pe italianul din fața mea, în timp ce echipa tehnică a început pregătirile, închizând ușile și aranjând decorul. Dintr-odată ușile s-au deschis larg, cu zgomot, iar distribuția japoneză a început să mărșăluiască, costumată, cu steagurile înălțate și mișcându-se în ritm. A fost un spectacol frumos și, deși fusesem îngrijorat despre cum voi putea să urmăresc firul poveștii, nu ar fi trebuit să mă îngrijorez. Totul fusese clar și m-am dus la culcare în noaptea aceea simțindu-mă destul de mulțumit de ceea ce văzusem. Șocul nu a venit decât a doua zi de dimineață. Când am coborât la micul dejun era o atmosferă ciudată. Bărbați care arătau a polițiști în haine civile stăteau prin jur și mașini de poliție circulau prin piață. Pe stradă m-am întâlnit cu un cunoscut care mi-a spus că italianul fusese găsit mort în dimineața aceea, în patul său de hotel. Mai târziu, în cursul zilei, i-am amintit lui Chiriac de superstiția din teatrul englez care învăluie această piesă. „Acesta este blestemul Sibiului”, a spus el.
Într-un alt an am învățat mai multe și acum mă pregăteam să fac parte dintr-o echipă de traducători care lucra la o carte de George Arion. Ne-am întâlnit în pivnița unei cafenele din București, unde George ședea întronat, înconjurat de prieteni și admiratori, ca un fel de versiune românească a lui Hemingway. Când am plecat, eram fanul lui George și al eroului său, Andrei Mladin. Abordarea sa comică și satirică a subiectelor avea ceva confortabil și familiar, la fel și energia narațiunii sale urbane. A scris despre modul în care trăiau oamenii, reușind să includă și mici șopârle la adresa dictaturii sub care scria:
„– […] tot subsolul e plin de apă. Au adus o pompă s-o scoată, dar mai durează vreo oră până când se înlocuiește țeava fisurată. Iar pe timpul reparației apa nu curge la baie. Tocmai azi, când vroiam să spăl rufe!
– S-a găsit ceva la subsol?
– Doar șobolani. Să-i vezi cum se cațără pe pereți și chițcăie ca apucații… Aproape că mi-e milă. Iar câteva pisici îi pândesc și, pe cei care ies, – haț – îi și înșfacă.”
Nu a fost greu să ne dăm seama că, asemenea compatrioților mei americani, englezi și francezi, imaginea era una care urmărea să descrie starea societății sale. Aveam de-a face aici cu o voce modernă autentică, vorbind în termeni care creau legături directe și cu lumea în care trăiam noi ceilalți. O altă versiune a culturii pe care începeam să o cunosc.
Sfârșitul părții a 3-a
Mike Phillips a studiat la Universitatea Londra (limba engleză), la Universitatea Essex (științe politice) și la Colegiul Goldsmiths, Londra (științele educației). Între 1972 și 1983 a lucrat ca jurnalist și realizator de emisiuni pentru BBC, înainte de a deveni conferențiar în studii media la Universitatea Westminster. După o perioadă în care a fost scriitor rezident la Centrul South Bank din Londra, a fost numit curator intercultural la Muzeul Tate Britain, iar apoi a lucrat ca director artistic (Cultuurmakelaar) în Tilburg, Olanda. După aceasta, a ținut cursuri universitare la Milano și a lucrat pe post de curator independent în Belgia, Olanda, Londra, Veneția și Los Angeles, în mod special cu artistul belgian Koen Vanmechelen.
I s-a acordat titlul de Societar al fundației The Arts Foundation în 1996, pentru lucrările sale de literatură polițistă, precum și distincția OBE (Membru al Ordinului Imperiului Britanic), în 2006, pentru servicii aduse industriei de radiodifuziune. A fost numit Fiduciar al National Heritage Memorial Fund (Fondul Național Memorial pentru Patrimoniu), dar este mai cunoscut pentru romanele sale polițiste, incluzând patru romane avându-l ca erou pe jurnalistul de culoare Sam Dean: Blood Rights (Dreptul sângelui, 1989), carte adaptată de BBC pentru televiziune, The Late Candidate (Ultimul candidat, 1990), volum care a câștigat premiul Silver Dagger (Pumnalul de argint), decernat de Asociația Britanică a Scriitorilor de Romane Polițiste, Point of Darkness (La limita întunericului, 1994) și An Image to Die For (O imagine pentru care merită să mori, 1995). The Dancing Face (Fața care dansează, 1998) este un thriller a cărui acțiune este legată de o neprețuită mască din Benin. A Shadow of Myself (O umbră a mea, 2000) este despre un tânăr de culoare, regizor de film documentar, care lucrează în Praga și despre un bărbat care pretinde că ar fi fratele lui. Volumul The Name You Once Gave Me (Numele pe care mi l-ai dat cândva, 2006) a fost scris ca parte dintr-o campanie împotriva analfabetismului susținută de guvernul britanic.
Mike Phillips este și co-autorul volumelor de non-ficțiune Windrush: The Irresistible Rise of Multi-Racial Britain (Vaporul Windrush: Irezistibila ascensiune a Britaniei multi-rasiale, 1998), care acompaniază un serial de televiziune BBC despre povestea lucrătorilor imigranți caraibieni care s-au stabilit în Marea Britanie după al Doilea Război Mondial. Volumul London Crossings: A Biography of Black Britain (Intersectări în Londra: O biografie a Britaniei de culoare, 2001) prezintă o serie de eseuri interconectate, un portret al metropolei văzut din locuri foarte diverse, cum ar fi New York și Nairobi, Londra și Lodz, Washington și Varșovia. Mai recent, a scris un număr de librete pentru compoziții ale muzicianului Julian Joseph, culminând într-o versiune a poveștii lui Tristan și Isolda, prezentată în Covent Garden, la Opera Regală din Londra.
Împreună cu Ramona Mitrică, administrator artistic și facilitator cultural român, Phillips a lucrat în ultimele două decenii pentru a stabili firma de consultanță culturală Profusion, care organizează anual Festivalul de Film Românesc de la Londra. În timpul acestei perioade, a scris, împreună cu Stejărel Olaru, o istorie a vieții și vremurilor notoriului criminal în serie Rîmaru, cu titlul Rîmaru – Butcher of Bucharest (Rîmaru – Măcelarul Bucureștiului). În plus, în calitate de co-director, redactor literar și traducător, a lucrat asupra unei serii de cărți românești incluzând volume de George Arion și Augustin Buzura, contribuind la publicarea acestora în limba engleză.
În 2019, i s-a decernat Trofeul de Excelență al Fundației Culturale Augustin Buzura, înmânat de Academician Profesor Dr Jean-Jacques Askenasy, în cadrul unei ceremonii la Cercul Național Militar din București.
Pingback: Interviu-serial cu un prieten străin – Convorbiri Romanesti