Există filme pentru orice gust, așa cum există public pentru orice film. Depinde doar din ce unghi privești lucrurile. „Unbreakable” (2000) și „Split” (2016) propuneau câțiva eroi desprinși din cărțile de bandă desenată. Aveau antren, te țineau lipit de monitor sau de marele ecran, personajele erau cât de cât interesante, însă ceva ieftin, încropit, care îți sfida inteligența, ieșea în cele din urmă la iveală, lăsându-ți senzația amintită mai sus. Shyamalan reciclează personajele din cele două filme pomenite și le pune… la bătaie. La propriu.
Diabolicul și fragilul Elijah Price (Samuel L. Jackson), incasabilul David Dunn (Bruce Willis), precum și multiplele și conflictualele personalități ale personajului interpretat de James McAvoy se reunesc în „Glass”, dar ajung, așa cum era de așteptat (dorit?), la casa de nebuni. Nebunie, mare nebunie, care culminează cu evadarea și încăierarea acestor personaje de bandă desenată. Ca în orice bandă desenată care se respectă, avem de-a face și aici cu eroi și antieroi. E ușor de imaginat ce măcel poate rezulta.
Totul ar fi simplu până acum, dar de ce să rămână așa, când putem complica printr-o conspirațiune universală. Păi, da, fiindcă deasupra eroilor și antieroilor – sau, mai bine zis, sub aceștia – se află masa mare a oamenilor obișnuiți, care își apără normalitatea și, astfel, concep un plan la scară mare de eradicare a eroilor – și a antieroilor, firește, căci ce ar fi unii fără alții?!
Și uite așa Shyamalan ne sucește mințile și nu ne lasă să dormim liniștiți. Geniile sunt suprimate de omul banal, al cărui singur bun este tocmai banalitatea sa. Să se simtă și domnia sa, regizorul, în pericol? E un semnal de alarmă pe care îl trage cu privire la propria persoană? Nu știm precis, însă asta ar dovedi existența unui ego prea mare la Shyamalan, cu care nu știu cine s-ar încumeta să se ia la trântă.
Nu am nimic cu propunerea dumnealui. Este liber să aibă ce teorie dorește, numai să nu ne vină cu ea împachetată în hârtie de ziar – mă rog, de cărți de bandă desenată. Fiindcă toată povestea asta din „Glass”, oricât de fantastică vrea ea să fie, atâta vreme cât este plasată într-un context realist, al banalității aceleia răutăcioase, trebuie întru câtva să-i respecte legile. Atâtea incongruențe și incoerențe există în filmul „Glass”, încât îți vine să închizi totul și să-i arunci un „Mai las-o naibii de treabă, domnule Shyamalan!”.
Că merită să-i vezi pe cei trei actori – deși Bruce Willis e destul de palid și reținut – poate fi un motiv să apeși pe „play”. McAvoy a obținut felia cea mai mare – sau feliile – și trece – aiuritor, inexplicabil și ridicol – de la o persona la alta, confirmându-și talentele, dar cumva în zadar. Fiindcă totul e o scamatorie cu trucurile la vedere, doar pentru a ni se trânti la final, vezi-doamne, teoria complotului celor mulți împotriva celor puțini.
Nu știu alții cum sunt, dar eu unul cad mereu pradă curiozității ori de câte ori aud sau citesc că regizorul Shyamalan mai toarnă un film. Are un fel mai aparte de a privi lucrurile și încrengăturile dintre ele, că îți dă idei și te face să le întorci și pe partea ailaltă. Îți stârnește acolo un fior și te îndeamnă să privești spre unele dimensiuni nebănuite până atunci, care coexistă cu cele accesibile simțurilor. Deși sunt reticent față de teoriile marilor conspirații, precum și față de orice puseu misticoid, consimt de fiecare dată să intru în universurile lui Shyamalan cu destulă curiozitate, deși, la final, predomină o senzație de nemulțumire cu privire la felul în care tema este tratată în ansamblul ei. Pe scurt, senzația că întregul nu se susține, că totul e cusut cu ață albă și că domnul Shyamalan ne ia de proști. În ciuda senzației acesteia, nu m-am lecuit și încă aștept să văd ce mai scoate din joben.
- Proză. Provizii și vinovăție - 4 iunie 2020
- Film. Anytime, online - 4 iunie 2020
- Arta parfumului. O artă volatilă, cu un statut pe măsură - 26 februarie 2020