Implicarea statului român în activitatea de cercetare este, comparativ cu alte state europene, nesemnificativă. Totuși, privită în ansamblu, cercetarea românească este pe un trend ascendent, prin implicarea tot mai mare a capitalurilor private, pe de o parte, și prin atragerea de fonduri europene din programe relevante. Chiar dacă România este încă departe de a-și atinge potențialul demonstrat în alte epoci, trendul este unul pozitiv.
Infografic: Nicu Ilie (Graficante)
Investițiile în cercetare-dezvoltare: dincolo de indicatorul statistic
Cercetarea și dezvoltarea (C-D) reprezintă o componentă esențială pentru consolidarea competitivității economice și pentru capacitatea statelor de a face față provocărilor contemporane. Investițiile în acest domeniu alimentează inovația tehnologică, sporesc productivitatea economică, generează locuri de muncă calificate și contribuie la soluționarea problemelor complexe ale societății – de la schimbările climatice la securitatea alimentară și de la sănătatea publică la transformarea digitală. Pentru o economie modernă, sectorul C-D nu este o cheltuială, ci o investiție strategică cu randamente pe termen lung care determină poziționarea unei țări în ecosistemul global al cunoașterii. Este inimaginabil ca un stat să facă față competitivității globale, în actuala situație economică și culturală, dacă nu adoptă constant tehnologii și metodologii inovative.
La nivel mondial, investițiile în cercetare-dezvoltare au crescut constant, ajungând la aproximativ 3.000 de miliarde de dolari în 2023. Principalele economii au înțeles că supremația tehnologică și inovația sunt pilonii economiilor competitive, dedicând resurse substanțiale acestui sector. În contrast, România se confruntă cu o situație paradoxală: dispune de resurse umane valoroase și de centre de excelență recunoscute internațional, dar sistemul de cercetare rămâne subfinanțat, fragmentat și lipsit de o viziune coerentă la nivel național.
Evoluția dramatică a finanțării cercetării în România
Analiza evoluției bugetare a cercetării românești în ultimii cincizeci de ani relevă o traiectorie dramatică, marcată de o prăbușire severă în anii 1990 și o recuperare lentă și inegală în deceniile următoare. Între 1975 și 1985, în perioada comunistă, investițiile în cercetare-dezvoltare au crescut constant, reflectând prioritatea acordată de regimul totalitar industrializării și cercetării științifice aplicată în domenii strategice.
Schimbările geopolitice din 1989 au avut însă consecințe devastatoare pentru sistemul românesc de cercetare. În perioada 1990-2005, bugetul alocat cercetării s-a prăbușit, reducându-se la o fracțiune din valorile anterioare. Această eroziune dramatică a resurselor a dus la dezmembrarea infrastructurii de cercetare, la exodul masiv al cercetătorilor români către instituții străine și la pierderea unei întregi generații de specialiști. Multe institute de cercetare au fost închise sau s-au confruntat cu subfinanțări cronice care le-au compromis capacitatea operațională.
Din 2005 până în prezent, se observă o ușoară revenire a investițiilor în cercetare-dezvoltare, însă această creștere este departe de a compensa declinul anterior. Datele actuale arată că România alocă cercetării aproximativ 0,47% din PIB, conform statisticilor Băncii Mondiale pentru 2021, o cifră care plasează țara pe ultimele locuri în Uniunea Europeană. Acest procent este de peste patru ori mai mic decât media UE de 2,2% din PIB și se situează la o distanță enormă față de țările lidere precum Suedia, Germania sau Austria, care investesc peste 3% din PIB în cercetare-dezvoltare.
La nivel absolut, România cheltuiește anual peste 1,5 miliarde de euro pentru cercetare, însă suma reprezintă doar 0,026% din cercetarea mondială. Această pondere infimă reflectă nu doar subfinanțarea cronică, ci și lipsa unei strategii coerente de valorificare a potențialului de inovare al țării.
Structura surselor de finanțare: între dezangajarea statului și compensarea externă
Un aspect crucial în înțelegerea sistemului românesc de cercetare-dezvoltare este analiza surselor de finanțare. Tradițional, cercetarea românească a fost finanțată în România exclusiv prin instrumente publice. La nivel global, fondurile publice reprezintă doar o treime din finanțări.
vezi și: Corina Taraș-Lungu: Despre cercetare, finanțare și pseudoștiință
În România companiile private au fost incapabile sau ineficiente în a-și asuma activitatea de cercetare. Atunci când a fost necesară adoptarea de noi tehnologii (sau de echipamente care includ noi tehnologii), procesul s-a făcut cel mai adesea prin importul acestora, îndeosebi a unora depășite „moral”. Dezavantajele sunt multiple: de la impactul asupra productivității (un indicator-cheie la care România stă, de asemenea, foarte rău), la fiabilitatea acestora, durata de exploatare și nu în ultimul rând exportul de capital.
Abia în perioada foarte recentă, companiile din România au marcat o implicare consistentă în activitatea de cercetare-dezvoltare. Cel mai adesea, aceste investiții reprezintă cofinanțări la proiecte europene. Astfel, capitalurile atrase din mecanismele UE compensează lipsa de implicare a statului român și au permis inclusiv investiții în cercetarea teoretică, strategică sau de lungă durată. Aceleași fonduri din UE sau din EEA (Zona Economică Europeană, care include și Norvegia, Elveția și Islanda, pe lângă membrii UE) au asigurat în bună măsură cofinațarea multora dintre proiectele private, universitare sau gestionate de ONG-uri.
Cu sprijinul acestor fonduri, finanțarea C-D a crescut de la 0,4 miliarde de euro în 1995 la 2,5 miliarde de euro în 2024. Totuși, chiar și la acest nivel, cercetarea românească reprezintă încă o pondere infimă la nivel mondial (0,026%). Această cotă poziționează România pe locurile 50-60 la nivel mondial, mult sub poziția 41 pe care o deține după valoarea PIB.
Cifrele demonstrează că, deși progresul recent e evident, sectorul privat românesc rămâne, din păcate, încă slab implicat în activități de cercetare-dezvoltare proprie. Majoritatea companiilor multinaționale prezente în România desfășoară activități de producție sau servicii, dar investesc puțin în centre de cercetare locale. Există însă excepții notabile în sectorul tehnologiei informației, unde firmele românești și-au dezvoltat capacități competitive, contribuind la creșterea exporturilor de software și servicii IT.
Structura finanțărilor reflectă o realitate complexă, mai nuanțată decât informația brută că România neglijează cercetarea. Pe de o parte, interesul statului român pentru cercetare rămâne extrem de redus, cu o diminuare constantă a fondurilor naționale dedicate acestui sector. Pe de altă parte, fondurile europene, administrate prin Programele Operaționale de Coeziune și prin programele-cadru ale UE precum Orizont Europa, au devenit din ce în ce mai importante pentru susținerea cercetării românești. În perioada 2014-2020, fondurile europene au reprezentat o proporție semnificativă din resursele disponibile pentru cercetare, contribuind la modernizarea infrastructurii și la susținerea proiectelor competitive.
Domeniile de cercetare: prioritățile globale versus realitățile românești
La nivel global, investițiile în cercetare-dezvoltare se concentrează în câteva domenii strategice care definesc viitorul economic și tehnologic al civilizației. Tehnologia informației și comunicațiilor (TIC) domină peisajul, cu giganți precum Amazon, Alphabet, Meta și Microsoft investind sume colosale în inteligență artificială, cloud computing și infrastructură digitală. În 2024, aceste patru companii singure au alocat zeci de miliarde de dolari pentru cercetare-dezvoltare.
Industria farmaceutică și biotehnologiile reprezintă un alt domeniu major de investiții, accelerate de pandemia de COVID-19 care a evidențiat importanța cercetării medicale. Terapiile genice, medicina personalizată și dezvoltarea de noi medicamente avansate atrag investiții masive, contribuind la peste 20% din cheltuielile globale în C-D.
Industria auto traversează o transformare profundă, cu investiții masive în vehicule electrice, conducere autonomă și tehnologii de mobilitate sustenabilă. Sectorul aerospațial și al apărării cunoaște, de asemenea, o creștere semnificativă a investițiilor, pe fondul tensiunilor geopolitice și al cursei pentru dominația spațială.
În România, distribuția domeniilor de cercetare reflectă atât moștenirea istorică, cât și orientările contextuale. Conform datelor din Web of Science pentru perioada 2010-2020, domeniile cu cele mai multe publicații științifice românești includ medicina clinică, chimia, științele materialelor și ingineria. România a dezvoltat centre de excelență în fizică (în special la Măgurele, cu facilitatea de cercetare laser ELI-NP), în biotehnologii și în domeniul tehnologiilor informației.
Sectorul TIC reprezintă o poveste de succes relativ, cu o industrie de software competitivă la nivel internațional și cu capacități de cercetare în domenii precum securitatea cibernetică, dezvoltarea de algoritmi și inteligența artificială. România dispune de o forță de muncă bine pregătită în domeniul IT, iar industria românească de software a devenit un exportator semnificativ.
În sectorul biotehnologiilor, România a dezvoltat competențe în farmacogenomică, ingineria proteinelor și medicina preventivă, deși aceste domenii rămân insuficient finanțate. Agricultura și securitatea alimentară reprezintă alte arii cu potențial, având în vedere tradițiile și resursele naturale ale țării. Abandonată mult timp, cercetarea din domeniul agriculturii a produs recent câteva proiecte de mare amploare.
Cu toate acestea, există un decalaj semnificativ între capacitățile de cercetare românești și frontiera mondială a inovației. Lipsa investițiilor substanțiale în infrastructură de cercetare, exodul de creiere și fragmentarea sistemului de cercetare limitează capacitatea României de a concura la nivel internațional în domeniile de vârf.
Provocările structurale ale sistemului românesc de cercetare
Analiza detaliată a sistemului românesc de cercetare-dezvoltare, realizată de Comisia Europeană în cadrul unui raport de țară din 2022, evidențiază o serie de probleme structurale profunde care blochează dezvoltarea sectorului.
Prima problemă este fragmentarea extremă a sistemului de cercetare public. România dispune de patru tipuri de instituții de cercetare publice: universitățile, institutele naționale de cercetare-dezvoltare subordonate diferitelor ministere, institutele Academiei Române și institutele din academiile sectoriale (agricultură, medicină, științe tehnice). Subfinanțarea domeniului le-a transformat pe acestea în competitori pentru puținele resurse existente, iar criteriile alocării fondurilor nu au fost, de regulă, unele raționale și transparente, ducând la acumularea frustrărilor. Ca urmare, colaborativitatea între aceste entități este foarte redusă. Aceste entități funcționează complet separat, cu puține sinergii, cu suprapuneri de competențe și fără o coordonare strategică efectivă.
A doua problemă majoră este lipsa de predictibilitate și continuitate în finanțare. Bugetele pentru cercetare sunt alocate cu întârzieri semnificative, iar planurile multianuale sunt frecvent revizuite sau abandonate. Această instabilitate face imposibilă planificarea strategică la nivel instituțional și descurajează proiectele pe termen lung.
A treia problemă este dezechilibrul în mixul de politici publice pentru C-D. România a investit disproporționat în infrastructură și echipamente, în special prin fonduri europene, în detrimentul finanțării instituționale de bază și al sprijinului pentru resursele umane. Multe dintre laboratoare și echipamente achiziționate rămân subutilizate din cauza lipsei personalului calificat sau a fondurilor pentru întreținere și consumabile.
Condițiile de lucru și salariile din sectorul de cercetare românesc rămân necompetitive în comparație cu sectorul privat sau cu oportunitățile din străinătate. Această situație alimentează exodul de creiere, cu mii de cercetători și doctoranzi români care aleg să-și continue cariera în instituții din Europa de Vest, SUA sau Canada. Pierderea acestor resurse umane reprezintă o eroziune continuă a capacității de cercetare a țării.
Colaborarea dintre sectorul public de cercetare și sectorul privat este slab dezvoltată. Universitățile și institutele de cercetare funcționează în mare parte izolat de nevoile economiei reale, iar transferul de tehnologie și valorificarea comercială a rezultatelor cercetării sunt limitate. Lipsa unui ecosistem de inovare funcțional împiedică transformarea cunoștințelor științifice în aplicații practice și în valoare economică.
Oportunități și perspective de dezvoltare
În ciuda acestor provocări majore, există semnale încurajatoare și oportunități reale pentru o schimbare pozitivă. Fondurile europene disponibile în perioada 2021-2027, inclusiv prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), oferă resurse financiare semnificative pentru modernizarea sistemului de cercetare românesc. PNRR include reforme dedicate pentru restructurarea și consolidarea sistemului de cercetare-inovare, cu accent pe îmbunătățirea guvernanței, creșterea finanțării și întărirea legăturilor dintre cercetare și economie.
Sectorul privat arată semne de creștere a interesului pentru investiții în cercetare-dezvoltare, în special în domeniile TIC, automotive și energie. Companiile multinaționale prezente în România au început să deschidă centre de cercetare locale, valorificând talentul și costurile competitive. Această tendință ar putea accelera dacă sunt create condițiile fiscale și legislative favorabile.
Strategiile de specializare inteligentă (Smart Specialisation Strategies), dezvoltate la nivel regional cu sprijin european, identifică domeniile prioritare în care România dispune de resurse și competențe competitive: biotehnologii, TIC, energie și materiale avansate. Concentrarea resurselor în aceste arii ar putea genera centre de excelență capabile să concureze la nivel internațional.
Diaspora științifică românească, formată din mii de cercetători de succes din întreaga lume, reprezintă o resursă potențial valoroasă. Crearea de mecanisme care să faciliteze colaborarea cu acești specialiști, fie prin proiecte comune, fie prin programe de repatriere temporară sau permanentă, ar putea aduce expertiză și conectivitate internațională sistemului românesc.
Stoparea declinului nu este suficientă
România se află la o răscruce în ceea ce privește sistemul său de cercetare-dezvoltare. După deceniile de declin post-comunist și de subfinanțare cronică, țara dispune acum de o fereastră de oportunitate datorată fluxurilor substanțiale de fonduri europene și a unei conștientizări crescânde a importanței inovației pentru dezvoltare economică.
Datele recente arată clar că, în timp ce interesul statului român pentru cercetare rămâne extrem de redus, fondurile europene și investițiile private emergente reușesc parțial să compenseze și să susțină o anumită dinamică în sector. Cu toate acestea, această situație este insuficientă și nesustenabilă pe termen lung.
Pentru ca România să-și valorifice potențialul de inovare și să devină un actor relevant în economia bazată pe cunoaștere, sunt necesare reforme structurale profunde: consolidarea și coordonarea sistemului de cercetare public, creșterea substanțială și predictibilă a finanțării naționale, îmbunătățirea condițiilor pentru resurse umane, stimularea colaborării public-privat și integrarea efectivă în spațiul european de cercetare. Doar printr-un angajament politic ferm și susținut, România va putea transforma cercetarea-dezvoltarea dintr-un sector marginal într-un motor real al progresului economic și social.
vezi și Adriana Zbuchea: Leadership și inovare. Antreprenoriatul cultural ca problemă de mentalitate
Însă cel mai important de reținut este că România a încercat (și în bună măsură a reușit) o recuperare a întârzierilor din hardware-ul infrastructurilor sociale, neglijând cronic software-ul social. Activitățile de cercetare-dezvoltare, industriile creative, educația și cultura au fost proiectate în imaginea publică ca un lux nenecesar, care poate fi amânat sau neglijat. Ele, însă, reprezintă cheia dezvoltării sociale, fără de care infrastructura sau creșterea veniturilor sunt indicatori goliți de sens.
Un articol de Nicu Ilie și Carmen Corbu