|Carmen Corbu|
Energetic, sofisticat vizual, încărcat de emoție și punctat cu accente ludice, „Don Quijote”-ul lui Baczó Tünde de la Nottara este un spectacol aproape total. Este poveste, joc dramatic, muzică, dans și picturalitate a scenei. Este nebunia superbă care a surprins un public prea puțin obișnuit cu astfel de propuneri artistice. Pentru că, să fii într-o sală de teatru bucureșteană și să te simți cumva ca la un spectacol de pe Broadway-ul din New York și cumva ca la un experiment de la Reactor Cluj, nu e puțin lucru.
Pornind de la Cervantes, dar trecând prin adaptarea lui Bulgakov, spectacolul spune vechea poveste despre a fi bun și drept și despre a-ți urma visul chiar și atunci când cei din jur te consideră nebun. O face cu candoare, cu umor și cu multă poezie, într-un limbaj foarte actual. Minimalist și plastic deopotrivă. Cu un text perfect adaptat la pattern-urile de gândire și de expresie de azi. De la acel foarte catchy refren „Ce noroc și ce onoare, când ne plictiseam mai tare, De La Mancha, cavalerul, ne-a salvat” până la ironicul „Ca să vezi ce pățești dacă citești”.
Două ore de spectacol în care textul, coregrafia, muzica, scenografia, costumele și întreg codul semiotic devin conceptul unitar al unui story despre umanitate şi despre o frumuseţe a ei de dincolo de contextual. Două ore care sparg monotonia montărilor bucureștene, montări de regulă prea atașate de propuneri facile, convenții comode și împrumuturi de rețete sigure.
„Don Quijote”-ul de la Nottara nu este doar o punere în scenă a stilului lui Bulgakov, cu surpinzătoarele treceri de la umor și burlesc la filosofie și poetic. Și nu este doar un spectacol de o mare proaspețime în materie de joc scenic, de decor și de lighting design. Ca spectacol de teatru fizic, montarea este un exercițiu dificil în care cincisprezece participanți trebuie să își coordoneze și să își sincronizeze fiecare mișcare, fiecare pas, fiecare inflexiune a vocii. Iar asta creează emoție suplimentară, prin acea undă de comuniune, de energie unificatoare, care se dezvoltă progresiv între protagoniști și între protagoniști și public.
Actorii, care nu sunt neapărat dansatori, dansează. Și fac asta în timp ce cântă. Și cântă în timp ce pășesc pe scaune, coboară de pe platfome în mișcare, aleargă în și din scenă, duc și aduc recuzita. În fotoliul lui, spectatorul devine solidar cu ei și aproape își ține respirația. La premieră, de exemplu, scaunul de pe care Antonia coboară la finalul unui moment coregrafic și în timp ce își susține partitura s-a dezechilibrat și a căzut în secunda imediat următoare. Și s-a auzit o răsuflare ușurată din câteva zone ale sălii. Nevoia de frumos, de povești și de eroi există în fiecare dintre noi. La fel și nevoia de comuniune, de solidaritate și de suport. Iar asta e un posibil discurs al spectacolului. Și teatral și metateatral.
(Credite foto: Andrei Cîndac / sursa: https://www.nottara.ro/)
Concept, regie și coregrafie: Baczó Tünde
Muzica: Cári Tibor
Scenografie: Andreea Săndulescu
Lighting și video design: Alexandros Raptis
Textele cântecelor: Geanina Jivaru Doboș și Alexa Băcanu
Distribuția:
Don Quijote de la Mancha – Filip Ristovski
Sancho Panza – Alexandru Mike Gheorghiu
Antonia, nepoata lui Don Quijote și alte roluri episodice – Cristina Juncu
Chelăreasa lui Don Quijote și alte roluri episodice- Raluca Jugănaru
Părintele Perez, Majordomul și alte roluri episodice – Daniel Stănciucu
Ducele, Nicolas, bărbierul satului și alte roluri episodice – Mircea Teodorescu
Dulcinea del Toboso – Oana Laura Gabriela
Sanson Carrasco și alte roluri episodice – Tony Macpela
Ducesa – Sorina Ștefanescu
Contesa Trifaldi – Andreea Măcelaru-Șofron
Rocinante, calul lui Don Quijote și alte roluri episodice – Corina Dragomir
Juanita, măgarul lui Sancho Panza și alte roluri episodice – Ioana Calotă
Aldonza Lorenzo și alte roluri episodice – Alexandra Aga
Vrăjitorul Merlin și alte roluri episodice – George Olar
Diavolul și alte roluri episodice – Gabriel Cristian Gheorghiu