Prin ”Plastic. Memorie afectivă și risipă”, un proiect-manifest de activare participativă prin artă, Asociația Macaia propune un dialog public și chestionează practici, reprezentări și utilizări individuale și din sfera socială ale plasticului. Pe fondul acutizării crizei mediului și a climei, efectele consumului de obiecte de unică folosință sunt dezbătute în spațiul public mai mult ca oricând, iar realizatorii proiectului propun un semnal de alarmă asupra poluării cu plastic și asupra consumului ne-sustenabil. Pe parcursul cercetării artistice, exercițiile de sondare a legăturii intime a Plasticului cu Omul și Corpul se concretizează într-un experiment fotografic poetic în 3 părți, ca poveste vizuală care urmărește fluxul spontan de emoții experimentate în timpul sesiunilor.
Experimente corporale: Alina Tofan/ fotografice: Georgiana Vlahbei/ video: Alex Claudiu Maxim (Pastila Roz). Asistență: Oana Arsenoi
”Plastic. Memorie afectivă și risipă” este un proiect derulat de Asociația Macaia și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
____________________________
RESPIRAȚIE
„La bază, plasticul e frumos. E atractiv. Nu-ți vine să crezi că aduce moarte. Că sufocă.
Am ajuns să resimt claustrofobia după puțin timp. Te simți abandonat, lost.
Ăsta era sentimentul din interior: cât de frumos simțeam exteriorul – versus cum mă simțeam în spațiul ăla închis.
Respiram greu. Până nu am simțit că mă sufoc, nu mi-am dat seama cât poate fi de dăunător. Nici nu-mi dădeam seama ce mă speria mai tare: textura pe care o aveam pe mine sau cum acționa ea în natură.
Cu toate astea, am încercat să văd cum e sa fiu el, să fiu prin el. Am vrut să văd ce simte plasticul. Să joc plasticul. Să experimentez ce experimentează el. Vânt, ploaie, fulgere. Cum respiră plasticul?”
TERITORII DISPUTATE
Pot oare Omul, Plasticul și Natura să coexiste?
Cum te poți împăca cu reziduurile acțiunilor tale?
Înconjurați de „instalația” naturii, ne-am propus să experimentăm granița, teritoriul de mijloc, cel mai disputat, acolo unde limitele se reconfigurează permanent.
Atot-vinovatul, plasticul, ne aduce aminte de lucruri pe care vrem să le uităm. De consecințe, de responsabilitate. Proiectăm asupra lui „gunoiul” (fizic, moral, social) strâns de-a lungul anilor.
„Ma poziționez la mijloc. În no man’s land.
Apare plasticul – care vrea sa ocupe teritoriu.
Intervine și omul – care vrea să ocupe teritoriu.
Lupta dintre om și plastic. Omul dă naștere plasticului, bătălia e însă câștigată de cine rezistă în timp, cine rămâne, la final, cu natura…
Cele 3 lucrează împreuna, încercând să coexiste. Uneori se alchimizează, devin un întreg – o fragilitate despre tot. Tripolaritate – o distopie continuă.
Omul e parte din gunoi. Nu știi dacă e om, dacă e gunoi. Dresorul vântului și al naturii.
Frică, anxietate, emoții dark la prima vedere, dar de fapt sunt un strat exterior.
Îmi venea să țin la piept și folia de plastic, și pe mine și pietrele și frunzele.”
FRAGIL
Cât plastic folosești în intimitate?
Cât plastic folosim în spațiile împărtășite?
Face parte plasticul din intimitatea noastră colectivă?
Plasticul cel puternic și rezistent ne-a învățat despre… fragilitate.
Plasticul ne expune vulnerabilitățile colective.
„Simt că e într-o adiere permanentă. Nu e niciodată static.
Greutatea, de data asta, venea din mare, din natură. Nu de la plastic. Plasticul acum s-a strecurat mult mai bine în natură. Experimentul de greu venea din pamânt, din frunze. Totul era agresiv natural. Nu mai eram eu cea care agresa natura.
În mare s-a schimbat mult greutatea. E un layer de performativitate în plus. De la poze pe pământ, la poze în mare. Pe mine, ca performer, pe interior m-a modificat. Ce știam despre corpul meu nu se mai aplica în raport cu noul element, cu marea.
E inconfortabil tocmai pentru că e atât de obișnuit.
În mintea mea s-a imprimat ideea că e nociv. Uneori, totuși e și fragil și vulnerabil.
Tocmai pentru că i s-au pus atâtea etichete de „distrugătorul planetei”…
De data asta am simțit un dialog al plasticului cu natura.
Frunzele erau pe mine, veneau peste mine, mă înveleau. Trăgeam de ele.
Ce transmit valurile, cum mă potrivesc eu corporal?…
Nu m-am mai simțit atât de singură. La sentiment eram mult mai jos în celelalte locuri (unde am pozat). Acum simțeam că plasticul e ceva firav și nu vrea să omoare planeta.
Plastic firav cu efecte dezastruoase pe termen lung.
Am simțit ca eu ocup mai mult spațiu,
ca eu sunt mai nocivă ca plasticul.”
____________________
Proiectul este prezent în spațiul online prin platformele dedicate, unde sunt încurajate dialogul, dezbaterea, schimbul de practici și experiențe asociate consumului/ reducerii/ reciclării plasticului și unde se propune participarea publicului la inițiative precum conturarea unei biografii culturale a plasticului. Se derulează, de asemenea, o cercetare de antropologie culturală cu privire la rolul și spațiul socio-cultural pe care plasticul îl ocupă în societatea românească în ultimele decenii. Sunt documentate două dimensiuni ale ”vieții” plasticului: cea ascunsă, intimă, personală precum și cea publică, social dezbătută, colectiv incriminată, iar în luna octombrie va avea loc premiera un spectacol de teatru participativ.
Echipa proiectului este formată din: Alina Tofan (artist performer), Georgiana Vlahbei (cercetător), Paul Ruben Grec (manager cultural), Oana Arsenoi (comunicare și marketing), Teo Rădulescu (muzician/ sound-designer), Alexandru Claudiu Maxim (artist vizual), Vlad Grigore (designer/artist vizual).