Arte vizuale. Via Facebook

Dacă redeschiderea Muzeului Național de Artă al României a avut loc pe 20 mai, încă se lasă așteptată redeschiderea Muzeului Național de Artă Contemporană, până pe data de 10 iunie (deși s-ar fi putut crede că singurul muzeu cu securitate de aeroport ar fi pregătit pentru orice situație!), deoarece se pregătește un nou sezon expozițional. Între timp, pagina de Facebook a instituției găzduiește o serie de materiale despre mai multe lucrări din colecția MNAC și despre expoziția ilustratorului Christoph Niemann, precum și postări în care puteți (re)descoperi nume precum Florica Prevenda, Liliana Mercioiu-Popa sau regretații Adrian Maftei și Vasile Kazar.
O redeschidere de muzeu mai puțin obișnuită au întreprins-o cei de la Muzeul de Artă Recentă. Din 17 până pe 24 mai, zilnic, timp de câte un sfert de oră, Andreea Belu și Cosmin Manolescu au performat așa-numitul „Dans la MARe. Eventually, in the end everything will make sense”. Muzeul s-a redeschis efectiv abia pe 23, cu expoziția temporară „Gregor Schneider. Camere moarte” (deschisă doar cu puțin timp înainte de carantină, ironic din moment ce artistul abordează „ceea ce există fără a se putea vedea”) și cu „Valul negru”, prima acțiune din seria „Sejur la MARe”, în care lucrări din alte colecții sunt expuse temporar în colecția permanentă; în acest caz, celor două panouri negre ale artistului șaizecist Roman Cotoșman li s-a adăugat pentru două luni un al treilea panou de dimensiuni identice, schimbând așezarea lucrărilor și permițând noi sugestii interpretative, pe care le epuizează în discursul său curatorul Erwin Kessler.
„Dieser Film ist ein Geschenk / Acest film este un dar” (de Anja Salomonowitz), proiectat între 27 aprilie și 27 mai pe site-ul Forumului Cultural Austriac București, este un film documentar cu și despre Daniel Spoerri, artistul elvețian născut în Galați care a împlinit de curând 90 de ani și continuă să-și creeze emblematicele asamblaje „memento mori” cu obiecte găsite la talcioc și puse într-un nou context, cărora li se dă „o nouă viață”. Copilăria sa în vreme de război, moartea tatălui în pogromul de lași, contribuția sa la mișcarea „nouveau réalisme” în anii ’60 sau filosofia personală sunt prezentate mai pe larg în alte filme de pe Internet, precum „Non Solo Eat Art” sau „The Wild Child of Jassy”, însă aici vedem procesul său creativ în acțiune, iar regizoarea recurge la strategii neconvenționale pe măsura subiectului.
Nu în ultimul rând, merită semnalat debutul sororității artistice Locomotive, cu o serie de lucrări video art pe teme feministe (și nu numai), inaugurate la Atelier 35 cu ocazia ieșirii din starea de urgență.