Cu tot scandalul stârnit la inaugurare de către performance-ul formației FLUID, Muzeul Național de Artă Contemporană se menține și în acest sezon expozițional între parametrii săi cuminți și previzibili, mai exact între polul „formalist” și cel al mesajelor politice, acesta din urmă ilustrat de expoziția de la ultimul nivel, „Ultraplastik Rhapsody” al artistului luxemburghez de origine poloneză Filip Markiewicz. Ceea ce se dorește a reflecta „complexitatea – și absurditatea melancolică – a lumii de astăzi” nu se dovedește a fi decât o însăilare cinică de clișee identitare și tropi simpliști, redați în maniere mai puțin interesante chiar decât restul lucrărilor anterioare ale autorului.
Acest din urmă reproș ar putea fi adus și expoziției lui Radu Comșa, „Discuție reducționistă în 4 culori”, unde artistul susține că ar fi folosit Sala de Marmură, încăperea din MNAC ce nu suportă tratamentul de tip „cub alb”, ca pe „o foaie de hârtie A4” pe care ar face „notițe colorate”. Nici vorbă de spontaneitate în această serie de lucrări austere în pofida ludicului lor, dispuse fără a invita la interactivitate, negreșite în lipsa lor de subtilitate.
O explorare formală de mai mare interes vizual este instalația „Material-scapes” a lui Petru Lucaci, ce ține locul unei retrospective pe care pictorul din fruntea UAP-ului a refuzat-o. Picturile care compun această instalație se juxtapun asemenea unor cadre de film experimental sau videoclip de muzică electronica experimentală, propulsate de o sensibilitate la forme și texturi formată prin antrenament, dar cu rezultate ce oferă satisfacție (prea?) imediată.
Mergând la Combinatul Fondului Plastic, dau la intrarea în Galeria Nicodim peste un catalog cu lucrări anterioare de-ale lui Răzvan Boar, de un vag interes. Interesul însă mi-a fost spulberat cu totul pe măsură ce am vizionat „Demoflash 2”, așa cum se numește expoziția de față: o risipă de energie și de materiale ce sfârșește prin a avea ceva din alura unei parodii hoax de neo-expresionism al anilor 1980, plus elemente de BD și multă autoreferențialitate (ca simptom, pe pereții din prima sală se pot citi: „self-portrait as gallery”, „RAZVAN” etc.). Un macho cinic cu puseuri de manierism cenzurat prin neglijeu – asta-i tot?
Mult mai modestă și mai interesantă a fost expoziția de ceramică a artistei Liliana Basarab, „Inima o am pe limbă”, la galeria Sandwich II. Pe linia subțire dintre ocult și ludicul pursânge, artista ne introduce într-un scenariu matriarhal cu forme nicidecum subtile (vulve minerale, melci falici ș.a.m.d.), dar lucrate cu minuțiozitate, ocupând cu mare abilitate aceeași lume vizuală, coerentă conceptual și admirabil instalată într-un spațiu restrâns.
Feminină și feministă este și cea de-a doua expoziție a colectivei Locomotive, „Ea: exerciții afective”, eveniment expozițional în cadrului proiectului Măiastra de la Galateca. Peretele galeriei este ocupat de Mircea Florian și excelentul fotograf Alec Vianu, în timp ce restul spațiului este împărțit predominant între cele peste zece artiste care au produs într-un timp foarte scurt colaje și lucrări multimedia, de un caracter predominant autobiografic (modele feminine din familie, mai rar din societate, cum ar fi Marilyn Monroe și Sandy Stone în cazul lui Em Sun).
În fine, „A pedal to make you larger/ and a pedal to make you small” („O pedală care să te facă mai mare/ și o pedală care să te facă mai mic/ă”) de la Atelier 35 este o expoziție solo semnată de Mihaela Buhaev, care ironizează copios orice noțiune de perspectivă, peisaj convențional sau spațiu clar delimitat în picturile sale în formate de asemenea neobișnuite, plus o bucată pe post de tablă de șah – nimic prea surprinzător după noile abordări figurative din ultimele două decenii, dar într-o manieră percutantă, care te prinde și te face să privești nu o dată.
Mergând la Centrul Artelor Vizuale Multimedia, nu am prins deschisă expoziția de grup intitulată ironic „My Solo Group Show”, unde au expus desene zeci de artiști (cum ar fi Sasha Bandi, Roberta Curcă, Gili Mocanu, Tara von Neudorf, Dan Perjovschi, Lea Rasovzsky sau Roman Tolici), și a trebuit să mă mulțumesc cu expoziția „Florile Regelui” a lui Vasile Mureșan Murivale, ce îl arată ca pe un pictor abstract reprimat, care iubește prea mult oamenii (chiar și dacă aceștia, în poziții de impostură simbolică și abuz de putere, pun probleme) ca să-și dea seama conștient că realitatea lor nu are nicio consistență pentru el.
Am lăsat la urmă Muzeul de Artă Recentă, cu expoziția „Marginali, izolați și excluși din arta românească”, realizată de trei curatori, Vladimir Bulat, Antonia Iordache și Erwin Kessler. Cu aceeași vervă cu care a fost recuperată opera lui Florin Mitroiu, echipa de la MARe a adus laolaltă o suită de zece artiști (dintre care, întâmplător ai zice, o singură artistă) diferiți, dar nu imposibil de reunit, cu siguranță absenți din narațiunile dominante ale istoriei artei contemporane: Constantin Badea, Gheorghe Berindei, Flaviu Dragomir, Ioan Dreptu, Ovidiu Feneș, Teodor Hrib, Constantin Petrașchievici, Adela Petrescu, Eugen Stănculescu și Afane Teodoreanu. În fond, aceștia sunt artiști care s-au automarginalizat mai mult voluntar, iar expoziția, prezentată ca fiind „probabil cea mai diversă expoziție organizată la MARe până la ora actuală”, este dominată de mediile plastice tradiționale, teritoriu pe care sculpturile cinetice ale lui Teodor Hrib, de pildă, nu-l contestă de fel. Operele lui Constantin Petrașchievici se impun la subsol, iar picturile lui Berindei de la ultimul nivel completează lucrările neo-ortodoxiste și abstracte din colecția permanentă. Totuși, expoziția se încheie fără mari revelații: minoratul strategic nu produce întotdeauna rezultate de o relevanță care ar merita să fie recuperată.
Mai trebuie notat că la Cluj a avut loc redeschiderea Centrului de Interes, unde 24 de artiști expun diverse lucrări în cadrul expoziției „ll faut cultiver notre jardin”.
(Foto: Material-scapes, Petru Lucaci)