(foto: Tranzit.ro – Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață)
Modelul tradițional al mărfurilor de artă expuse și cumpărate rămâne contestat de mișcarea artei utile, axată pe intervenții extraestetice și microsociale și pe manifestări colective. Mișcarea artei utile este totodată o respingere a producției obiectelor de artă fără grija sustenabilității.
_________________________
O panoramă eliptică, fragmentară și,
în chip inevitabil, subiectivă,
asupra producției de arte vizuale din ultimul an
_________________________
Remus Grecu, „Summery winter”, 2022, Credit: IOMO Gallery
______________________
Contrastul dintre problemele existențiale ale oamenilor care trec prin spații publice precum pasajul de la Universitatea din București și reclamele stridente la expoziții de artă care au ajuns să tapeteze pereții acestuia nu ar fi decât una dintre cele mai benigne forme de manifestare ale inegalității societale la care s-a ajuns. Și lumea globalizată a artei este mai politizată ca oricând, iar artiștii sunt mai loviți de precaritate ca oricând.
Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață și sincronizarea la dezbaterile majore
O practică larg încetățenită a devenit aceea de a forma grupări, cooperative artistice interdisciplinare. Acum câțiva ani, cei de la tranzit.ro/București plecau din strada Gazelei din cauza chiriei tot mai mari. În plus, ei susțineau că activitatea lor a contribuit la sporirea atractivității imobiliare a cartierului Filaret, simptom al unui fenomen numit „gentrificare”. Grupul a revenit anul trecut cu o nouă inițiativă pe termen mai lung, cofinanțată prin Programul Europa Creativă al Uniunii Europene în cadrul proiectului C4R (Cultures for Resilience) – Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață, aflată în satul ilfovean Siliștea Snagovului. Stația este gândită ca „prototip pentru o instituție culturală ancorată într-o localitate pe care o împarte cu comunitatea sa, situată într-o narațiune a post-dezvoltării și sprijinită pe principii ecologice și etice”.
În iulie a.c., curatoarea Adelina Luft, întoarsă din Indonezia, unde a lucrat timp de un deceniu, l-a invitat pe artistul și curatorul Arief Yudi Rahman din colectivul indonezian Jatiwangi art Factory, ale căror activități implică publicul local de acolo unde se desfășoară, pentru a expune la Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață proiectul „Noua agendă rurală”, dezvoltat și în cadrul bienalei „documenta15” din Kassel, Germania. Acolo, grupul curatorial „ruangrupa”, care a pus accentul pe filosofia „lumbung” (constând în împărtășirea resurselor, educație și activism artistic „la firul ierbii”), au adus peste o mie de artiști în proporție de 95% nereprezentați de galerii convenționale, o parte din lucrări fiind, în mod inedit, puse în vânzare cu prețuri transparente.
Din păcate, controversele politice, din jurul unor conținuturi satirice palestiniene ce au depășit granița antisionismului înspre antisemitism, ca și cele din jurul orelor neplătite prin care organizatorii au asigurat logistica bienalei, au umbrit mizele mai profunde și activitățile cu adevărat interesante ce s-au desfășurat în acest cadru și care vor fi prelungite în alte cadre, mai mult sau mai puțin instituționale. În orice caz, vorbim de o dezbatere majoră cu care suntem, iată, sincronizați.
„Ecologies of Repair”, componenta vizuală și cea conceptuală
Într-un interviu acordat site-ului Curatorial.ro, Adelina Luft declara că „producția de artă contemporană este inerent contradictorie cu ideea de sustenabilitate și artă preocupată de mediu. Din fericire, există și artiști și instituții care lucrează sustenabil, interdisciplinar și angajat, în forme artistice care depășesc zona de reprezentare bombastică transformată în spectacol pentru consum și nimic mai mult”. Pentru prima expoziție pe care a curatoriat-o la galeria bucureșteană GAEP (mai înainte cunoscută ca o galerie comercială de succes), „Ecologies of Repair” (octombrie-noiembrie), a invitat artistele Amaia Molinet, Anca Bucur, Andreea Medar & Mălina Ionescu, Diana Popuț, Lucia Ghegu, Stanca Soare și Thea Lazăr să asambleze lucrări pe care le pot produce anumite peisaje specifice. O carieră de marmură abandonată, un bazin cu deșeuri de bauxită de lângă Delta Dunării sau o scurgere accidentală dintr-o țeavă de apă, care a devenit sursă de alimentare cu apă pentru localnici – este inclusă în expoziție și o analiză a calității apei – și a produs totodată o floră spontană, sunt locuri pe care artistele le explorează, chiar și prin mijloace științifice, pentru a face sensibil ceea ce scapă privirii umaniste.
Vorbim aici de o serie de artiste care se înscriu mai mult sau mai puțin – și în anumite cazuri de mai mulți ani (Anca Bucur, de exemplu) – într-un curent mai larg al artei internaționale care ține de filosofiile postumaniste sau de ceea ce se mai numește „the nonhuman turn”. Adică reorientarea către tot ceea ce înseamnă non-uman, interesul pentru alte regnuri și critica proceselor prin care oamenii și capitalismul influențează totul, chiar și geologia.
Nu este prima expoziție de acest gen, dar este una dintre cele mai reușite, cu o atenție ireproșabilă la detalii, fiind și unul dintre puținele cazuri în care strălucesc componenta vizuală și cea conceptuală deopotrivă – cel puțin în cazul în care admitem, ca privitori, frumusețea aproape brută a unor materiale precum marmura asupra căreia Diana Popuț a intervenit minimal, ori imaginile simple și poetice ale melcilor pe care ni le arată Amaia Molinet. În rezidența sa din spațiul rural, Stanca Soare a descoperit cum paiele, rebut al grâului ca rezultat al secetei, sunt întrebuințate ca material decorativ sau arse, iar dn cenușă de pai ars a creat cărămizi și „biscuiți”, sculptură care a prilejuit un performance sarcastic, „Our Daily Bread”. Încă o dovadă, dacă mai era cazul, că orice formulă artistică poate avea o încărcătură politică, deși s-ar putea spune că e prea puțin.
Artă și istorie
Pe de o parte, așadar, avem replici la provocările contemporane care exprimă atitudini intelectuale, ancorate în teorie. Sau, cum ar grăbi unii să sublinieze în sens peiorativ, „ideologie”, ca și cum ar exista vreun spațiu în afara ideologiilor care să nu fie vid absolut. Pe de altă parte, nu lipsesc reacțiile mai degrabă instinctuale la marasmul actualității. Mai întâi au fost sentimentele de confuzie lăsate de haosul administrării pandemiei în expoziția „Comunitate în solitudine”, curatoriată de Andreea Căpitănescu la WASP, cu artiști importanți precum Matei Bejenaru și Liliana Mercioiu Popa. A urmat panica stârnită de invazia Ucrainei în xpoziția colectivă STOP WAR de la Cazul 101 din Malmaison, unde s-au reunit o serie de artiști români precum Dan Perjovschi și Ștefan Sava și străini de mare prestigiu. Aici lucrările au fost vândute în scop caritabil, gest lăudabil, chiar dacă lucrurile în sine se reduc la un protest cu atât mai frontal cu cât este mai neputincios în fața șenilelor istoriei.
Curator A.I.
Spațiul „artist-run” ART HUB a contribuit la Bucharest International Biennial of Contemporary Art cu o expoziție curatoriată de o… inteligență artificială, A.I. Jarvis. Sub titlul „Everybody Deserves to Challenge Pop Culture” au avut loc mai multe expoziții de interes pentru nișa feministă/queer, precum „Curcubeul Polar”. Aici lucrări ale unorMilița Petrașcu și George Tomaziu au fost alăturate unor figuri contemporane precum Liviu Bulea, Vasile Mureșan Murivale și Hortensia Mi Kafchin. Sunt acoperite și alte teme sociale, cum ar fi în „TRACE” de Raluca Bejan și Ioan Cocan, despre criza refugiaților din 2015 din Grecia, sau „Ukrainian masters fair”, cu lucrări ale copiilor și mamelor din Ucraina care au activat în grădina ART HUB.
Despre limitele programului Noaptea Albă a Galeriilor
Unii galeriști sunt din ce în ce mai nemulțumiți de faptul că acest eveniment anual aduce un public care nu se fidelizează și care se grăbește să consume în cel mai scurt timp expoziții care nu sunt calibrate, de cele mai multe ori, pentru cei în căutare de senzații tari și imediate. Aceștia spun, anecdotic, că mulți vizitatori fie stau câteva secunde în fața fiecărei lucrări, fie vin numai pentru pentru ceea ce cunosc deja și nu au curiozitatea de a privi restul expoziției!
Probabil ca reacție la limitele NAG, au apărut și alte programe, cu frecvență mai mare, precum Open Doors @ Combinatul Fondului Plastic și Doi Joi (fiecare a doua joi din lună), aceasta din urmă asociată îndeosebi cu spațiile de la Atelierele Malmaison și încă alte câteva galerii.
Nimic despre Art Safari și totuși…
Despre Art Safari, „blockbuster”-ul fără scrupule al pieței de artă, aș fi preferat, din cauza reputației pestilențiale de care se bucură organizatorii în rândul scenei artistice, să nu scriu nimic, însă ar fi însemnat să nedreptățesc importanta expoziția recuperatorie „O bătrână care zâmbește”, curatoriată de Raluca Ilaria Demetrescu, prin care este descoperită de către publicul mai larg Lilian Theil din Sighișoara, artistă eliminată de la școala stalinistă de arte pe motiv de „origine nesănătoasă”. Ea a devenit după 1989 autoare de colaje textile într-o manieră naivă mai elaborată, cu o mare varietate de teme și motive, reflectând inclusiv contemporaneitatea mediatică.
20 de ani de artă queer
Fără a intra în digresiuni cu valențe prea controversabile, aș dori să aduc puțin în discuție un fenomen care riscă din motive politice să rămână singular, precum răstimpul prea scurt în care s-a manifestat grupul suprarealist român înainte de instaurarea stalinismului: fenomenul expozițiilor realizate de către și, mai cu seamă, pentru comunitatea minorităților sexuale și de gen.
Cea mai importantă o consider seria de expoziții „Simți ~ Aluneci ~ Cânți”, organizată de TRIUMF AMIRIA: Muzeul Culturii Queer [?], în colaborare cu Muzeul Național de Artă Contemporană, la Combinatul Fondului Plastic/The Institute, Suprainfinit Gallery și Switch Lab. Curatorii Dragoș Olea și Sandra Demetrescu (Kilobase Bucharest) au selectat peste 100 de lucrări produse de artiști/artiste/artistx (terminația „-x” fiind convenția ce marchează persoanele non-binare) și colective care se identifică drept „queer”, lucrări care abordează teme „queer”, produse în acești ultimi 20 de ani de când a fost decriminalizată homosexualitatea în România.
Nume care s-au impus sau se impun chiar acum – de la Cornel Brudașcu, Ioana Nemeș și Sorin Oncu până la Hortensia Mi Kafchin (una dintre primele artiste transgender importante de la noi, făcând parte din Școala de la Cluj), Lea Rasovszky și Katja Lee Eliad – se întâlnesc cu contribuții ale unor nume încă mai mult familiare comunității, precum Paula Dunker, Julio Elvisey Pisică și Aris Tureac, care ar trebui să aibă ecouri mai largi, incluzând și figuri relativ tradiționaliste pentru câmpul artei, precum Vasile Mureșan Murivale.
Un circuit al galeriilor…
La IOMO Gallery a creat o impresie memorabilă expoziția lui Remus Grecu, „Praying for the snow”. Mai întâi în sens negativ, deoarece curatoarea Alice Zucca o încadrează cu o narațiune fără nuanțe, demnă de mema „respinge modernitatea, îmbrățișează tradiția”… Nu ajută nici faptul că pictorul și-a umplut până la refuz lucrările cu elemente arhetipale, folclorice. Și totuși, dincolo de complexitatea analizabilă a acestora se păstrează o atmosferă misterioasă și poetică, la care se adaugă cromatica seducătoare: în fiecare pictură, Remus Grecu se confruntă cu posibilitățile paletei în moduri lăudabile, cel puțin din punct de vedere tehnic.
Prestigioasa Suprainfinit a avut anul acesta două momente cheie: cea mai recentă expoziție de sculptură a Larisei Sitar, „Robust Boast”, care surprinde, mai aprofundat ca Vlad Nancă, prelungirile kitsch ale neoclasicismului arhitectural ironizat cândva și de G. Călinescu; „Heartbeat Detection Systems”, una dintre cele două expoziții recente ale grupului feminist Biroul de Cercetări Melodramatice, care continuă să exploateze același concept de instituție a „melodramei” ironice. După două decenii, Galeria Posibilă continuă să fie activă prin artiști consacrați și în curs de afirmare deopotrivă. La începutul anului, fotograful Nicu Ilfoveanu a prezentat acolo „Tipizate / Phantom Inventory”, o expoziție-retrospectivă care acordă loc privilegiat zonei sale de laborator, incluzând și supraexpunerile apărute în procesul tipografic. Cu „On Being Human and Other Speculative Beings. A Parable of Becoming” (iulie-august), tânăra artistă multidisciplinară Alexandra Boaru se înscrie și ea în tendința postumanistă descrisă mai devreme, surprinzând încercarea de a-și hibridiza corpul cu structuri-proteză sau preluând elemente din modul de viață al ființelor din regnurile non-umane.
Dintre galeriile cu tradiție, mai e de amintit Anca Poterașu Gallery, cu una dintre cele mai bune expoziții de sculptură de anul acesta, „Temporal Parts” (ianuarie) de Anetta Mona Chișa; galeria Laborna cu excelenta expoziție colectivă „O istorie care este, una care putea fi și una care nu a existat”; Rezidența9 cu expozițiile de grup „Where ART thou?: 5 tineri artiști chestionează supravegherea în era digitală” și „One Minute Older I Mii de pungi de plastic transformate în artă”; Mobius Gallery cu o serie de expoziții de artă feministă, precum „An Invincible Summer” al pictoriței Codruța Cernea sau „Cheerleader for a Funeral” al Dianei Matilda Crișan; foarte comerciala galerie Senso, unde însă s-a ținut o expoziție mai interesantă, „Incandescent” al pictoriței Edith Torony; nu în ultimul rând, vestita Atelier 35, în ultima vreme specializată în zona mai întunecată a artei speculative: Marina Oprea & Ioana Marșic, „Măruntaie mirifice”, Anastasia Calinovici, „Undeva între febră și descompunere”, expoziția de grup „exit reality”.
Dintre prea numeroasele spații de la Malmaison care merită atenție pozitivă, voi mai menționa acum doar Galeria Ivan, cu excelenta expoziție personală a Liei Perjovschi, „Culori. O pictură deconstruită”, și cu „TristxtOTL”, „SF-ul melancolic” al artistei londoneze Mădălina Zaharia care a intrat în atenția presei internaționale de artă, și /SAC, cu ampla expoziție colectivă „L’Année dernière à Malmaison”, în care Dumitru Gorzo, Adelina Ivan și Mircea Suciu au expus alături de o serie de artiști din alte țări.
… și un inevitabil scnadal la H’art
Am lăsat mai la urmă controversata H’art Gallery, care și-a deschis un spațiu și la Malmaison, unde optzecistul Marian Zidaru expune în momentul de față interesanta expoziție „Inferno di Dante” și unde pe la mijlocul anului a avut loc ultima expoziție a satiristului cu tușe groase Tara von Neudorf, „Nu mă mai pot face de kăkat”. Ineditul scandalului H’art de anul acesta este că afișul, pe care locația era trecută drept „închisoarea Malmaison”, iar pe afiș figurau un prizonier cu fața actualului președinte al României și o imagine cu Hitler, a reușit să-i ofenseze și pe anumiți galeriști din spațiul Malmaison, care au persuadat administrația clădirii să-i constrângă pe cei de la H’art să scoată afișele din clădire; în semn de protest, aceștia au mutat afișele lângă clădire, pe mașina lor de lângă intrare…
Un an după anul Beuys
În prezent, lumea artei oscilează între presiunea pieței de artă și încercările celor din breaslă și din mediul academic de a urma mai degrabă dictonul lui Beuys: „fiecare om este un artist, o ființă liberă chemată să participe în transformarea și remodelarea condițiilor, gândirilor și structurilor care ne modelează și ne influențează viețile”. Și este foarte bine că, la Brașov, a avut loc un demers educațional și artistic, „Mentoring und Aktion”, prin care s-a celebrat anul lui Joseph Beuys, cel care a impus în arta contemporană conceptul de „plastică socială”.
Un fel de concluzie
A scrie critică de artă, fie și în chipul acestei succesiuni de medalioane, riscă să rămână doar o altă rotiță în angrenajele lumii și pieței de artă, fără nicio putință de a renegocia raporturile în favoarea unor mize mai importante decât autoafirmarea părților implicate.
Hortensia Mi Kafchin, „The Byzantine flood”, 2014, Mircea Pinte Collection, Foto Sector 1 Gallery
Anca Bucur, „Corporeal Red”, 2022, detaliu Foto Alexandru Paul, prin amabilitatea Gaep