Mi-am închipuit că sunt în anii ’70 și că fac un film documentar observațional, că sunt la „un ceai”, că ascult muzica acelor ani, că am o cameră și filmez.
Cum ai ajuns de la ideea unui documentar despre Cornel Chiriac la un film de dragoste, cu muzica și sportul anilor ’70?
Când am început cercetarea despre Cornel Chiriac, am realizat destul de repede că povestea mea nu va fi despre el, ci mai degrabă despre cei care îl ascultau, care aveau nevoie de el, care îi așteptau emisiunile cu sufletul la gură și care au avut de suferit de pe urma asta. M-am transpus cât am putut în acei ani și am decis că povestea trebuie să fie cât se poate de vie. Atunci am ales să fac un film de dragoste, plasat într-un moment istoric foarte precis: Finala Cupei Davis de la București, cu muzica perioadei. A fost mai degrabă un exercițiu de imaginație, mi-am închipuit că sunt în anii ’70 și că fac un film documentar observațional, că sunt la „un ceai”, că ascult muzica acelor ani, că am o cameră și filmez.
De unde vine pasiunea ta pentru istoria recentă?
Cred că vine din pasiunea pe care o am pentru filmul de arhivă, pentru fotografie. M-a preocupat mult tema gestiunii memoriei istorice. Trecutul este important pentru a înțelege prezentul. Nu mi-am propus niciodată asumat să evoc trecutul în filmele mele, a venit de la sine. Abia răspunzând recent la un interviu am conștientizat că filmele mele sunt de fapt despre trecut. Chiar dacă ambele documentare pe care le-am făcut anterior urmăresc personaje și povești contemporane, temele abordate au puternice rădăcini în trecut. Protagoniștii acestor filme sunt oameni care au trăit, la un moment dat, într-o altă realitate/ordine socială, fie gloria marilor mamuți industriali ai comunismului, fie măreția cinematografelor de atunci.
„Am vrut să fac filmul și pentru tinerii de azi”
Care este publicul filmului „Metronom”?
Încă de când am scris scenariul m-am gândit la publicul filmului. M-am întrebat tot timpul pentru cine fac filmul. Era clar că este un film pentru generația părinților mei, oameni care erau tineri în anii ’70. Este povestea lor. Dorința mea a fost să nu mă opresc aici, am vrut să fac filmul și pentru tinerii de azi, cei născuți după Revoluție, tineri care știu puține lucruri despre acești ani. M-am străduit să fac filmul și pentru ei, să-l fac interesant, să universalizez cât pot povestea. Să fac filmul aproape atemporal. Chiar dacă am respectat cu strictețe istoria, nu m-am adâncit în stereotipurile comunismului. Am ales să las multe lucruri în afara poveștii, să renunț la șabloane, la tiparele pe care le așteptăm toți când auzim despre un film a cărui acțiune se petrece în comunism.
Subiectul filmului este unul datat, iar pentru a reconstrui atmosfera anilor ’70 a fost cu siguranță nevoie de o investiție destul de mare. Ați avut constrângeri financiare și dacă da, au schimbat ele cursul filmărilor?
Cu siguranță au fost constrângeri financiare, dar am reușit, alături de o echipă dedicată, să trecem peste obstacole, să ne adaptăm cât putem, să alegem compromisul cel mai mic. Nu este ușor să faci film de epocă, mai ales astăzi, când totul s-a schimbat atât de mult. Exterioarele, străzile, apartamentele nu mai arată ca atunci. Am încercat să recreăm atmosfera anilor ’70 prin toate mijloacele pe care le-am avut la îndemână: formatul imaginii, lumina, paleta de culori, elementele de decor și scenografie, costume, machiaj, coafuri și muzică.
„Tinerii au nevoie de apartenență”
Au adolescenții de azi un Cornel Chiriac al lor? Cum vezi importanța unor icon-uri în societatea de astăzi?
M-am întrebat și eu dacă adolescenții de azi au un Cornel Chiriac al lor și am discutat și cu tinerii care au jucat în film despre asta. Cred că este greu de răspuns. Cornel Chiriac a fost omul timpului lui. A fost un „icon” într-o societate care avea nevoie de el, a fost de fapt produsul unei nevoi, al unei necesități. Oamenii tânjeau după libertate, iar el le oferea această gură de aer proaspăt, îi ajută să vadă viața altfel, să vadă după Cortina de fier. Prin muzica pe care o transmitea, prin carisma pe care o avea, Cornel Chiriac reușea să-și angajeze publicul, să-i unească. Tinerii îi trimiteau scrisori ca unui prieten, îl ascultau cu sufletul la gură. Poate și faptul că era interzis și că cei care îl ascultau se expuneau pericolului a contribuit la imaginea pe care a avut-o. Tinerii au nevoie de apartenență, au nevoie să se revolte, să se opună. Cornel Chiriac le-a oferit această șansă.
„Am ascultat multă muzică pe platoul de filmare”
Ce rol a avut muzica în procesul de realizare a filmului? Crezi că îi apropia pe tinerii actori de personajele pe care le interpretează?
Am ascultat multă muzică pe platoul de filmare și nu doar muzica care a rămas în film. Am repetat cu actorii cu muzică pe fundal, între duble se asculta muzică. Au învățau cântece la chitară, chiar am tras o scenă, care nu a mai rămas în film, în care tinerii cântă împreună un o melodie compusă de Mircea Florian, care nu a fost niciodată publicată („Vocea oilor”). Mulți dintre actori știau deja unele melodii, le mai ascultaseră. Si, da, au rezonat imediat cu muzica.
Cum ai ales această muzică din film? Și ce înseamnă ea în economia lungmetrajului tău?
Am scris scenariul ascultând muzică. Toate scenele în care se aude muzică au fost influențate de muzica pe care am ascultat-o când le-am scris. Mi-am luat emoția momentelor din muzică și am ales melodiile din film în acord cu starea pe care am vrut să o transmit, dar și în concordanță cu starea personajelor. Nici o melodie nu este aleasă întâmplător în film. Am gândit prezența muzicii în film ca un element la fel de importat ca oricare altul pentru a crea tabloul epocii.
„Fizionomiile se schimbă de la o generație la alta. Limbajul corporal se schimbă și el.”
Suntem tentați să ne imaginăm perioadele istorice din perspectiva evenimentelor majore. În filmul tău vedem cotidianul, realitatea zilnică. Are asta legătură cu experianța ta cu filmul documentar?
Evenimentele majore rămân întotdeauna în istorie. Cred că prin istoria mică, prin detaliile realității cotidiene, poți ajunge la istoria mare. Eu m-am folosit de istorie doar ca un pretext să spun o poveste pe care nu o pot spune altfel. Chiar dacă povestea de dragoste din film este universală, ea are elemente care depind clar de contextul istoric și social, de felul în care marea istorie a afectat viața și destinul oamenilor obișnuiți.
Spuneai că ai căutat anumite fizionomii pentru personajele tale. Ai schimbat chiar și distribuția pentru asta. Despre tipologii în cinema s-a discutat îndelung, dar despre tipologii în istorie mai puțin. Explică, te rog, de ce crezi în ele.
În general spunem povești și facem filme pornind de la evenimente, de la întâmplări interesante pe care le-am trăit sau pe care le-am auzit, după care căutam fizionomii care să se potrivească poveștii. Pe mine m-a interesat să găsesc în primul rând tipologii asemănătoare celor din anii ’70 și, eventual, să-mi modelez povestea și personajele în funcție de ele. Am căutat o adecvare vizuală între protagoniștii principali. O afinitate și o compatibilitate. Este important ca actorii prin care transmiți povestea să aibă credibilitate și veridicitate pe ecran. Fizionomiile se schimbă de la o generație la alta. Limbajul corporal se schimbă și el. Când faci un film de epocă, fizionomiile actorilor sunt probabil primul lucru pe care trebuie să-l respecți. Actorii sunt cei care te poartă prin tot filmul, fețele lor îți rămân întipărite în minte după filmul s-a încheiat.
„Când ai terminat scenariul și începi producția, filmul devine rezultatul unei munci de echipă.”
Ai un debut premiat la Cannes. Te responsabilizează?
Cred că premiul de regie pe care l-am primit la Cannes îmi confirmă anii de muncă de până acum și mă încurajează să merg mai departe. Îmi întărește ideea de a-mi asculta în continuare instinctul de a spune doar povești în care cred, care mă pasionează și mă emoționează.
Crezi că ești un regizor dificil? Cum își va aminti echipa cu care ai lucrat la acest film despre tine?
Cred că întrebarea ar fi mai potrivită echipei cu care am lucrat. Dar dacă e să răspund eu, aș spune că mă consider un regizor diplomat, neconflictual, care își respectă echipa cu care lucrează. Am considerație pentru fiecare om din echipă, nu cred că mi se cuvine nimic. Pe mine mă interesează ca filmul să iasă cât mai aproape de scenariu, să-mi pot transpune viziunea pe care o am, dar nu consider că dețin secretul universal. Mă sfătuiesc cu oamenii din echipă, îi ascult și-i încurajez să participe creativ. Nu mi-e rușine să cer un sfat, să mă verific cu cei de lângă mine. Până la urmă, când ai terminat scenariul și începi producția, filmul devine rezultatul unei munci de echipă.
Alexandru Belc este regizorul şi scenaristul filmului „Metronom”. Cu acest film a câștigătpremiului pentru regie în cadrul secțiunii Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes.
„Metronom” este debutul său în lungmetraj de ficţiune, anterior el realizând mai multe scurtmetraje și filme documentare, precum „Soft Power”, „8 Martie” sau „Cinema, mon amour”.