„Eu am plecat ca să văd dacă pot face ceva și în alt mediu, nu am plecat din vreun disconfort.”
Ești coordonatorul volumului „De ce am plecat din România”. Asta s-a întâmplat după ce ai plecat din România. Are vreo relevanță această ordine cronologică?
Am plecat în 2019, în august, la 40 de ani. O vârstă semnificativă, s-ar putea spune. Până la 40 de ani cam știi ce poți face acolo unde ești. Eu am plecat ca să văd dacă pot face ceva și în alt mediu, nu am plecat din vreun disconfort, îmi era bine acasă, la București, cu bula mea de intelectuali, cărțile și timpul generos la dispoziție. România are un tempo destul de molcom, cred că e influența balcanică din comportamentul nostru. Deși, dacă mă gândesc bine, și aici, în Belgia e destulă lentoare uneori, dar din alte motive, un standard birocratic, proceduri fixe, date de o societate așezată, faptul că nu poți „sări rândul” cum s-ar putea la noi. Eu voiam pur și simplu să schimb mediul, să vorbesc altă limbă, să cunosc alte medii profesionale. Ironic, vorbesc foarte mult românește aici la Bruxelles, apoi engleză (toți de aici vorbesc engleza, mai mult sau mai puțin bună) și apoi, pe locul trei, franceza. Deci nu am sărit prea departe.
Am început să mă gândesc la cartea aceasta la vreun an după venirea mea la Bruxelles. Era și pandemie, stăteam acasă, și am zis: „ia să vedem ce iese”, mai ales că aici sunt foarte mulți români. Și încă din cei buni. Cum sunt ei aici? vor să revină în țară? daca da, de ce? daca nu, de ce nu? Și am extins experimentul și la alte spații. Pentru că mi s-a părut relevant să văd cum se adaptează cineva în UK versus Franța sau în Belgia versus America. Sigur, nu sunt aceleași experiențe și nici aceleași reflecții. Le-am cerut subiecților mei să îmi scrie mai mult gânduri și concluzii și mai puțin experiențe brute. Am vrut de la ei distilarea intelectuală a experiențelor lor. Deși sunt sigură că și anecdotica ar fi fost fascinantă.
„Văd cum crește nivelul de trai al celor care muncesc în afară. Uneori și cel de educație.”
De ce ai plecat tu din România? Și de ce au plecat cei care au contribuit la volum? Crezi că e posibilă o astfel de discuție despre plecare, dincolo de acest extrem de puternic curent al plecării, dincolo de această încrâncenare a plecării?
Răspunsul la ceastă întrebare aș vrea să îl afle cititorii revistei Cultura din lectura cărții. Nu vreau să le stric experiența. Poate că vor afla răspunsuri despre plecare, poate că nu. Eu, una, nu am aflat. Adică nu am putut decela un model sau un motiv preponderent al plecării (frustrarea? motive economice?). Sunt și români care pleacă din pură curiozitate (ca mine). Sau pentru că e ușor să călătorești și să muncești azi în UE. Mi se pare o șansă colosală. Nu ne dăm seama cât de valoroasă este această șansă. Cei care ponegresc UE ar trebui să se gândească de două ori. Cert e că eu am devenit o și mai asiduă susținătoare a UE după plecarea la Bruxelles. Și nu pentru că lucrez la Parlamentul European. Ci pentru că văd cum crește nivelul de trai al celor care muncesc în afară. Uneori și cel de educație. Dacă românii aceștia ar reveni în țară, tare bine ar fi.
Mai cred că acum există un adevărat marketing al plecatului. Sigur, nu judec, posibil să te exaspereze totul la țara ta: corupția, sărăcia, justiția îngenuncheată, birocrația imbecilă din instituții, sănătatea pe butuci. Dar în psihologie se spune că orice organism, față în față cu adversitatea, are 2 răspunsuri: „fight or flight”. Oare de ce să alegem doar varianta „flight”? Corupție există peste tot, asta am văzut după plecare, și încă mare… Eu sper să dispară încrâncenarea plecării, la un moment dat, să ne dăm seama că iarba nu e mai verde altundeva. Deși, din anumite puncte de vedere, da, sistemul de sănătate în Belgia e de invidiat.
„Nu cred că e ușor să vorbești sau să scrii despre plecarea ta.”
Cum a fost procesul de realizare a volumului? Cine sunt contributorii?
Respondenții sunt oameni care au plecat din România în diverse etape ale vieții. Pe care i-am „pescuit” de pe Facebook. Pur și simplu am descris proiectul meu de carte și vreo 30 și ceva de oameni au răspuns entuziast. Semn că aveau nevoie să se confeseze. Sau așa cred eu. Le-am dat un deadline – aici experiența mea de jurnalist a fost utilă – și un set de vreo 10 întrebări. Eu cred că întrebările trebuie cât mai bine alcătuite pentru a genera un interviu bun. Am încercat să le provoc asocierile, amintirile, reflecțiile, să văd dacă experiențele lor seamănă mai mult decât diferă. Într-adevăr, diferă mult. Și era de așteptat, fie numai și din perspectiva geografiei atât de diferite. Chiar dacă motivația ar fi cam aceeași, experiența ulterioară e radical diferită. Sunt oameni cărora le sunt foarte recunoscătoare pentru sinceritate și efort cognitiv. Nu cred că e ușor să vorbești sau să scrii despre plecarea ta. Pentru că ea e pas enorm într-o viață și e încărcată de o sumedenie de emoții amestecate, pozitive și negative deopotrivă. Cred că m-a ajutat experiența de jurnalist și de intervievator, da. Și insistența, căci mulți au răspuns că vor, dar au uitat să și scrie. Dar și asta face parte din activitatea de jurnalist.
Ce ți-a atras cel mai mult atenția din ce ai aflat de la intervievați? Ceva ce ție îți place foarte mult în această carte?
Sunt mai multe anecdote sau reflecții care m-au pus pe gânduri. Nu aș vrea să selectez, pentru că nu cred că sunt egal de interesante și valoroase. Doar că, poate, mi-au vorbit mai mult mie anumite fraze. De exemplu, Marian Zamfir Enache, emigrat în Canada, a scris despre dorul acut de România. Pe care îl am și eu, de la mult mai mică distanță de țară. Dorul de țară este, de fapt subiectul din spatele demersului meu. Și multe din întrebările mele vizau exact asta, reconfigurarea perspectivicei lor asupra țării de baștină și posibilitatea de a reveni. Pentru că eu cred că dacă revii în România, mai ales după ce ai agonisit ceva avere, care să te facă să te simți în siguranță, poți fi cumva mai fericit. Pe mine mă face fericită România, așa cum e ea. Adevărat, fac abstracție în afirmația asta de cei care votează constant cu picioarele, sau de clasa politică, ori de sistemul de sănătate. Mai corect ar fi să zic: mă fac fericită munții inaccesibili, câțiva oameni excepționali, piețele din orașele mici. Și mai sunt motive.
„E o experiență interesantă. Multiculturală și captivantă ”
Și… cum ești? Ce faci la Bruxelles? E adevărat ce se spune, că dacă privești înapoi de la distanță lucrurile par mai frumoase?
Lucrez la Parlamentul European în Comunicare. E o experiență interesantă. Multiculturală și captivantă și din perspectiva apropierii de epicentrul puterii europene. Revenind la întrebarea ta, da, cred că distanța te poate face să privești țara de origine cu mai multă tandrețe și înțelegere. Mie așa mi s-a întâmplat. Și îi văd și potențialul. Adevărul este că nu suntem departe de un posibil salt istoric, dacă niște planete se aliniază. Bucureștiul e o capitală destul de aliniată cu altele, ba pe unele paliere, cu o calitate a vieții chiar mai bună. De exemplu, nu îți dai seama cât de important e să ai internet de mare viteză și ieftin, decât atunci când plătești scump pentru el ori nu ai deloc. Cum nu pot eu acum să instalez acolo unde locuiesc în Bruxelles, pentru că stau într-o clădire veche, unde nu există cabluri pentru așa ceva. Apoi, mie îmi place balcanismul, „pustiul scitic”, cum spunea George Călinescu, senzația de margine de lume pe care mi-o dă Bărăganul. În Belgia totul e antropizat. Sigur, asta nu e neapărat ceva rău, dar eu prefer cumva sălbăticia.
Iuliana Alexa este jurnalist și specialist în comunicare. A fost redactor șef la revista Psychologies. Volumul coordonat de ea, „De ce am plecat din România” a apărut în 2022 la Editura Corint.
- Când digitalizarea reproduce birocrația în format electronic - 3 noiembrie 2025
- Scaf – un maestru al iluziilor stradale - 27 august 2025
- Dan Coman despre spectacolul „La câțiva oameni distanță…” - 27 decembrie 2024