Ion Şiugariu, destin de poet

Un articol de ION IGNA

În ciuda numeroaselor recuperări editoriale postume Ion Şiugariu, autor a trei culegeri poetice în timpul scurtei sale vieţi, 1914-1945, şi a unei bogate activităţi de critic literar rămasă multă vreme în publicaţiile vremii din preajma şi din timpul războiului, se află, ca mulţi alţii, în afara interesului marii critici. Ca să nu mai spun că nici o istorie literară nu îl menţionează.
Dar cui îi place poezia găseşte în Ion Şiugariu un poet adevărat. Iar acasă la el, în Baia Mare şi în jur, în „Băiţa Băii“, unde s-a născut acum 100 de ani, la 6 iunie, se bucură de o adevărată reputaţie culturală. Un adevărat cult, aproape o obsesie. Străzi şi şcoli cu numele poetului (Noroc că Tăuţii-Măgherăuş, cu matricola naşterii sale, de când e oraş nu mai are nume pentru străzi, ci numere, ca în America). Aniversări, comemorări, simpozioane, cenacluri, concursuri, recitaluri de poezie. „Nu v-am uitat, minerii mei. Îmi pare/ Adeseori că trec cu voi spre mină,/ Pe Valea Roşie: coloană lină,/ Înşiruită pe o dungă de cărare.“ Odată cu dispariţia minerilor, se va schimba poate şi gustul literar. Numai să fie cine să le arate şcolarilor şi un alt Şiugariu. Evocări, consemnări în gazete, măcar de două ori pe an, neîntrerupt din 1969. O teză de doctorat despre poezia sa, a unei băimărence, susţinută şi tipărită la Braşov, e de negăsit. De altfel, în librăriile locale, raftul maramureşenilor e în mare suferinţă. Dar în agenda centenarului, în oraşul de care ţine satul natal: „Progresia Şiugariu“, discursuri, prezentări, picnic. „Simpozion internaţional Şiugariu“. Dacă cineva mizează azi pe ceea ce conferă acestui spaţiu nordic calitatea de brand cultural, poate să o facă şi cu poetul Ion Şiugariu.
Totul a început în 1969, după apariţia Carnetelor unui poet căzut în război. Poetul, amintirea lui diafană, proaspătă încă atunci – a murit la 31 de ani pe frontul din Tatra – a venit aici adus de doamna Lucia, soţia iubitoare şi jertfelnică.
Pe „Dealul cu poeţi“, cum îi spuneam, la căsuţa unde s-a născut, casă memorială din 1983, după ce devenise a Muzeului unde lucram, băimăreni sau nu, dar poeţi cu toţii, urcam cărarea şerpuită prin livezi spre locul mirific de unde, la început de iunie, se deschide o frumoasă privelişte peste satul Băiţa, care închipuie în scrisul lui Şiugariu un univers poetic particular. Urcau dealul pentru evocări şi poezie: Coriolan Gheţie, Teohar Mihadaş, Gheorghe Bulgăr, Onisim Filipoiu, poetul băimărean Victor Ilieşiu, profesorul Gheorghe Pop, vorbind despre poet fără să ne spună că fusese şi el orădean odată cu elevul Şiugariu, învăţătorul Ioan Cosma de pe Valea Borcutului, cu pioşenia fraţilor poetului: Jim, Augustin, Mărioara şi Zaharie, dar şi cu resemnarea tristă a mamei. Familia, neamurile, consătenii. Ani în şir „fiii Maramureşului“ venind acasă, ori scriitori bucuroşi să iasă în lume după ani de izolare aduceau „poetului-erou“ obolul de recunoştinţă. Printre ei, poeţii Ştefan Popescu şi Ion Sofia Manolescu, remarcaţi cândva de harnicul cronicar de la „Meşterul Manole“. Şi Ştefan Bellu, poet el însuşi atunci, autorul cărţii din 1975, reeditată, despre „un poet căzut în război“. O desfăşurare monografică cu impact asupra receptării lui Şiugariu.
Mai bine am fi făcut atunci şi o antologie de poezie. Dar „ediţia antologică a creaţiei sale poetice“, despre care bunul Nae Antonescu spunea în Tribuna, 1968, că „este în stadiu ultim al finisării“, n-a mai apărut nici pînă azi.
La Băiţa şi în Baia Mare, Şiugariu era acasă, iar Doamna Lucia venea pe un drum pe care va reveni neîntrerupt o jumătate de veac. „Avea nevoie, spune ea, de multă afecţiune, de căldură sufletească, avea nevoie să-i fiu mereu prezentă… În fapt, viaţa noastră s-a scurs între despărţiri şi scrisori“. A venit la Baia Mare în iunie 1969, de ziua de naştere a poetului, aducând prima ei victorie: Carnetele unui poet căzut în război, Editura Militară, 1968. Cu aceasta se reafirma statutul lui Şiugariu de scriitor român. Dar valoarea estetică a operei rămînea puţin cunoscută. Şi mai aducea, pe lângă un geamantan de manuscrise, cărţile de poezie din 1938, 1942, 1943 ale soţului, Cronica literară, prima revistă băimăreană de profil, iniţiată de Şiugariu împreună cu suavul Gh. Crişan în 1939. Cum lucram atunci la Bibliotecă, pe toate le-am reunit pentru scurt timp într-o expoziţie în mica sală de lectură din Centrul Vechi al oraşului. Au văzut-o mulţi băimăreni, familia şi cei veniţi la simpozionul din Baia Mare şi Băiţa, în 7 şi 8 iunie. Primar al oraşului era un inginer miner, consătean al poetului, mai apoi şef de mină, sensibil şi atent la tot ce se făcea în numele lui Şiugariu. La Băiţa a cântat şi corul din Seini al învăţătorului Mihai Bălaj, posesor de scrisori şi amintiri din perioada orădeană a poetului, pe cînd Octav Şuluţiu îl supraveghea pe eminentul elev de la „Gojdu“, debutându-l literar în Familia. Un elev care, la absolvire, a lăsat o bursă la Oxford pentru Literele bucureştene.
Carnetele… din 1968 erau în literatura momentului, ca şi alte apariţii editoriale, un semn de normalitate, chiar dacă sever supravegheată şi, la nevoie, aspru sancţionată. În 1955 Mihai Beniuc, mai-marele scriitorilor români atunci, scrisese pe memoriul soţiei: „Încă nu e momentul!“ Prieten cu Şiugariu, care scrisese despre Cîntece noi  – „o carte plină de cele mai aspre nelinişti şi de o surprinzătoare energie verbală“ – Beniuc, căzut acum din funcţie, va face totuşi în Carnete… o evocare nu lipsită de căldură: „În amintirea poetului“. La fel şi Emil Giurgiuca, etern combatant pentru cauza literară a Transilvaniei. Mai apropiat poetului, care-l descifrase ca pe „Un suflet zbuciumat şi plin de nelinişti“, şi profund marcat de dispariţia sa prematură, Laurenţiu Fulga, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor în tandem cu Zaharia Stancu, preşedinte, dau cu prestigiul lor întreaga măsură a recuperării lui Şiugariu. „Ultima laudă“ scrisă de Fulga drept postfaţă a cărţii e litania reţinută a unui prieten îndurerat. Stancu avea să transmită mamei poetului „căzut eroic pe frontul antifascist“ o scrisoare de mulţumire care a stat curând în ramă în casa unde s-a născut.
Carnetele… apăreau în acelaşi an cu antologia lui N. Manolescu Poezia română modernă, o carte însă cu o soartă ingrată, deşi făcuserã multă vâlvă interzicerea şi scoaterea ei din librării. Am avut norocul să salvăm pentru bibliotecă destule exemplare. Ar fi avut un loc acolo şi poezia lui Ion Şiugariu, la fel ca a lui Ştefan Baciu, despre ale cărui poezii din Poemele de dragoste a scris cu încântare în Revista Fundaţiilor Regale. I-ar fi stat bine, comentat de Manolescu, alături de Nichifor Crainic, Radu Gyr ori Horia Stamatu. Scriitori care depăşiseră, fiecare în felul său, şi războiul, şi anii tragici ce au urmat. Pe când poezia lui Şiugariu a urmat destinul autorului împlinit „în sacrificiu şi în moarte“. Aşa spunea despre el Vintilă Horia, în prefaţa volumului antologic Sete de ceruri, 1985, München, Ion Dumitru Verlag. Volumul a apărut, scrie prefaţatorul, „prin grija iubitoarei lui soţii, inspiratoare şi conducătoare, în felul în care Dante vedea femeia şi amorul, în felul în care fiecare din noi, cei de la «Meşterul Manole», am fost duşi către noi înşine ca nişte «Fedeli d’Amore» ce eram, de îngerii noştri complementari“. Un omagiu pentru jertfa de o viaţă a Luciei. E umbra prieteniei şi a solidarităţii intelectuale pe care, în 1985, privind de la Madrid la realitatea românească de atunci, Vintilă Horia vorbea despre „o moarte a ţării, parţială, evident, şi trecătoare, însă care n-a trecut încă şi cine ştie cât va mai stărui deasupra tragediilor noastre“. În timp ce, cu încrederea lui dintotdeauna în poezie, privea la „generaţia de la 1939“, cea care ne dăduse „un chip cultural fără de care nu se poate reconstitui o imagine valabilă a României antebelice“. Acolo se află şi poezia lui Şiugariu. Citindu-l pe poet, mai spune prefaţatorul, „am avut dinainte drama întreagă a generaţiei mele. Decenii de deşerturi şi sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine… şi teribilul destin care a făptuit contrariul“. Lauda lui Şiugariu însemna şi înseamnă încredere în poezie.
Poezia deasupra a tot şi a toate! „Trebuie să adaug activităţii mele critice, care nu e decât periferică, scrisul original, creativ propriu“, notează poetul. Dar cum a făcut multă publicistică, a supus destule cărţi proaste unui adevărat ecarisaj critic. Cum e de pildă un autor care a scris despre avioane pînă în anii ’70, Ladmiss Andreescu, cu volumul Sburăm spre Răsărit. Toţi credeau a şti cine este inamicul şi cum nu avem nici o şansă în faţa ameninţării sale. Revista Reporter, pe care Siguranţa o va desfiinţa ca fiind comunistă, primeşte de la cronicar o replică dură: „Este cea mai obraznică şi cea mai murdară terfelire a scrisului nostru actual, lucru care ne face să protestăm din toate puterile împotriva apariţiei ei“. Spre deosebire de alţi confraţi, nu există la Şiugariu – intelectual format la umbra Gândirii – urmele unui crez de stânga. Colaborator cu Pan Vizirescu şi Ovid Caledoniu la Muncitorul Naţional Român, publicaţie oficială, funcţionar de nevoie al Statului, mai târziu şef de cabinet al ministrului Ion Petrovici în guvernul Antonescu, gândea altfel decât Mihai Beniuc. Sfârşeşte însă după 1990 prin a fi revendicat în chip gălăgios, ca în alte cazuri şi fără nici o probă, de dreapta legionară. Ca şi Vintilă Horia, victimă cunoscută şi tragică a unor astfel de alegaţii, Ion Şiugariu nu are nimic cu Legiunea. Are în schimb cu cea mai curată idee naţională românească, pentru care a înţeles să-şi ofere viaţa.
Acum că Şiugariu e binecunoscut ca om şi ca erou, ar trebui să ne interesăm nu doar de biografia sa, dar să ne uităm mai mult la ceea ce contează, la operă, la poezia sa, la neliniştile conştiinţei sale scriitoriceşti.
O anumită emulaţie poetică pe plaiurile noastre se va fi datorând şi numeroaselor aduceri aminte şi omagii postume închinate poetului şi poeziei. Sunt şi aici poeţi adevăraţi ce scriu o poezie pe care Şiugariu ar saluta-o entuziast, bucuros că Baia Mare nu mai e oraşul lipsit de relevanţă culturală românească din vremea lui. Nu sunt poate toţi purtători de talent fără cusur. E nevoie de intransigenţă critică, precum adesea şi pentru băimăreni o mai arată Alex Ştefănescu. Ca şi Ion Şiugariu, care vorbea de „tufoasa noastră turmă de poeţi şi scriitori tineri“. Întrebările şi dilemele celor de atunci poate că mai au acuitatea originară. E suficient să ni le punem, cu sinceritate, pentru ca acum centenarul naşterii sale să nu pară un gest formal, cum se mai întâmplă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper