E. Lovinescu – conceptele de critica si istorie literara

Un articol de AL. CISTELECAN

E discutabil, în cazul în care am folosi la maximum rigoarea criteriilor, daca E.  Lovinescu a fost si un istoric literar. El însusi a afirmat despre sine ca e critic, „atât si nimic mai mult“, „dar nici mai putin“. Desi a scris (si rescris) o „Istorie a literaturii române“, aceasta s-a extins doar asupra zonei „contemporane“, cuprinzând primii 30 de ani ai secolului trecut. Cele trei monografii pe care le-a redactat (despre Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi si Gheorghe Asachi), realizate (primele doua), din exces de zel, în singurul an în care a fost profesor universitar la Iasi, au fost, multa vreme, un model si ar fi facut poate parte dintr-un proiect de monografii concise, menite în special învatamântului universitar. Studiile consacrate, mai târziu, lui Titu Maiorescu si Junimii, tin doar partial de istoria literara, preeminent ele fiind studii de evolutie a ideologiei si putând fi atasate, cel putin cu egala îndreptatire, si sociologului cultural. Cariera de istoric literar a lui Lovinescu s-a încheiat aproape înainte de a începe, întrucât, în viziunea lui, istoria literara tinea de spatiul universitar, de unde, cu aceeasi miscare, izgonea critica literara, trimitând-o spre publicistica, spre confruntarea de opinii si verdicte a actualitatii, din care istoricul literar ar fi urmat sa extraga doar valorile consensuale. Critica literara opereaza, asadar, asupra literaturii contemporane, asupra literaturii actuale, pe cale de a se face, riscând în domeniul imprevizibilului. Ea e o activitate militanta si criticul „e un soldat în tinuta de campanie, pe terenul cultural“. Ideile profesate acolo sunt strict personale, subiective. Universitatea nu e, însa, „un câmp de experienta“ si studentii trebuie sa se aplice pe valori sigure, din exercitiul carora sa-si formeze gustul si sa deduca criteriile de analiza si valorizare. Critica literara e, peste toate, atenta la individualitatea operelor si staruie asupra acesteia, încercând sa prinda unicitatea ei irepetabila. Disputa de valoare tine, nu mai putin, de competenta criticii. Ce ramâne dupa aceste doua razboaie (al operei cu critica si al operei cu timpul) ar cadea, automat, în sarcina istoriei literare, degrevata cel putin de misiunea axiologica. Literatura e dominata, desigur, de personalitati irepetabile, care nu pot fi prinse laolalta, ca margelele, pe un simplu fir istoric. Dincolo însa de aceste dominante, care se pot manifesta ca rupturi, ca salturi ori ca precipitari, literatura e, dupa Lovinescu, un fenomen organic, cu o legitate – si mai ales cu o continuitate – mult mai complexe decât aparitiile meteorice ale individualitatilor. Literatura e „un corp organizat ce creste, se dezvolta, descrie curba vietii, strabatând un sir de prefaceri care, oricât de întâmplatoare ar parea, au temeiuri adânci, ce ramân de cautat“. Aceasta cautare a „temeiurilor“ ascunse, prin descifrarea carora o opera îsi uneste singularitatea cu un sistem, participând la acesta, e „cea dintâi datorie a istoricului“. Nu e vorba, fireste, de o reductie a unicitatii, de o deprivilegiere a operei, ci de gasirea firelor de continuitate ce par rupte si de restabilirea legaturilor cu marele organism literar. Istoricul „relationeaza“ opera, o asaza în contextul ei genezic, fie el cât de ocult sau ocultat. Unicitatea unei opere, individualitatea acuzata a unui autor nu presupun o generare spontana. Orice unicitate se avânta dintr-un sistem de legaturi, dintr-un sistem de determinatii. Acest sistem trebuie validat si revalidat de istoricul literar. Tot acestuia îi revine misiunea de a distinge „epocile literare“, de a le stabili marcile caracteristice si diferentiatoare, urmând sa le defineasca „printr-o formula cuprinzatoare“, care sa nu lezeze nimic din esentialul perioadei. Redus la stricta actualitate, criticul are vederea „scurta si marginita“, pe când istoricul literar beneficiaza de „perspectiva“. Criticul literar, eleat, nu vede decât o secventa din evolutia sagetii, pe când istoricul e un heraclitean atent la proces, la continuitatea acestuia, fiecare epoca fiind, pentru el, doar un „popas“ pe calea unei evolutii, o „veriga“ dintr-un lant ce trebuie reconstituit si facut functional. Trecerile de la un „popas“ la altul, oricât ar parea de spectaculare, sunt, de fapt, determinate de acumulari, iar radacinile unui fenomen sunt adesea ascunse adânc. Criticul ia fenomenul în splendoarea lui, dar istoricul literar e tinut sa justifice „orice fenomen literar sub înfatisarea lui genetica“, vazându-l nu ca pe o „progenitura fara mama“, ci ca pe una care, cel mult, nu si-o cunoaste. Istoricul trebuie sa discearna cauzele fiecarui fenomen, chiar si la nivelul elementelor care doar „l-au presimtit“, l-au pregatit „pe nesimtite“. El trebuie sa adune într-o coerenta cauzele împrastiate ale fenomenului, întrucât acesta „e întocmai cu un râu care s-a urzit din revarsarea la un loc a atâtor pâraie“. Viziunea organicista a lui Lovinescu, mostenita în parte de la Maiorescu, cere istoricului sa stabileasca „obârsia fenomenelor literare“, sa le „cerceteze înflorirea“ si sa le urmareasca evolutia pâna la „ultimele licariri“ sau la „efectele târzii“. Literatura nu e însa decât parte a unui alt organism – organismul cultural al unui popor, la rândul lui marginit de organismul social, economic etc., care-l includ ca pe un cerc interior. Toate cercurile exterioare, de la starea culturala la cea economica si politica, îsi trimit determinatiile spre cercul interior, iar decelarea acestor determinari – si gradul lor – revin în sarcina istoricului. În fine, istoricul nu poate face abstractie de faptul ca „un popor nu-si faureste literatura numai din propriile puteri“, ci, dimpotriva, sta mereu într-o zona de iradiatii straine, asimilându-le sau respingându-le. Istoricul literar trebuie sa ia în calcul si aceste „înrâuriri straine“, „iscodind toate izvoarele departate de inspiratie“. O sarcina implicita a istoricului e asezarea valorilor nationale într-o „perspectiva cuvenita fata de întreaga literatura universala“. Cu acest normativ pus în fata istoricului literar, Lovinescu trage concluzia ca, spre deosebire de critica literara, care e „o arta“, istoricul literar „e în masura de a face stiinta“.
A zecea muza
Critica este, pentru Lovinescu, „a zecea muza“ („si ultima“), având deci o conditie artistica, la fel cu celelalte genuri literare. Critica moderna este ultima creatie a civilizatiei, „creatie excluziva a secolului al XIX-lea“. Ea nu este „ocupatia unor oameni fara ocupatie serioasa“ si nici consolarea unor „artisti neizbutiti“. Ca nu e vorba de un gen usor, la îndemâna oricui, o probeaza atât „inventia“ ei târzie, dupa rafinarea civilizatiei si culturii, cât si „raritatea criticilor“, atât sub „raportul cantitatii“, cât si sub cel al „calitatii“. Considerata, în general, „necreativa“, pentru ca are un contact mediat cu realitatea si se ocupa de reflexul acesteia în opera, critica moderna nu este însa „o disectie pe cadavre“, ci e „strabatuta de un spirit creator“ ce „însufleteste viata cartilor“, fiind analoaga „actiunii scriitorului asupra vietii însasi“. Judecata critica e conditionata la Lovinescu de experimentarea directa a artei: „pentru a fi un bun judecator în materie de arta, nici una din formele artei nu trebuie sa-i fie straina criticului din experienta proprie“, întrucât aceasta experienta (chiar nefericita) presupune exercitiul unei „sensibilitati estetice“ si o „initiere tehnica“. Critica, asemeni oricarei alte creatii, e expresia unui talent, întrucât ea e o forma de „expresie personala“: „un critic nu e cu adevarat critic, daca el însusi nu are o expresie personala, adica daca nu are talent“. Critica literara trebuie sa „iasa“ dintr-o „sensibilitate proprie pusa în miscare de prezenta operelor de arta“, ea neputând fi dedusa din „sisteme“ ridicate „alaturi de cadavrele operelor de arta“. Critica trebuie sa fie strabatuta de „un suflu de comprehensiune simpatetica“, ea trebuie sa nazuiasca la „o contopire intima cu opera de arta“, dar aceasta identificare trebuie convertita, prin „reconstituirea sintetica“ a operei, într-o „constructie personala“. Criticii care pot urma acest traseu sunt „ei însisi artisti“, „prin facultatea intuitiei, prin sensibilitate si prin darul expresiei artistice“. Lovinescu elimina incompatibilitatile dintre critica si creatie, criticul fiind, pentru el, „ca orice talent: o disponibilitate careia i se cere o pregatire profesionala“. Caile pe care se poate ajunge la „creatia critica“ sunt „autonomia esteticului“ (ca ideologie asumata) si „independenta morala“ (ca atitudine sociala). În tot exercitiul sau, criticului i se cere „o calitate de ordin etic“. Exigenta fundamentala a vocatiei critice este caracterul, totuna, la Lovinescu, cu „constiinta profesionala“: „Mai mult decât competenta si talent, criticului i se cere constiinta profesionala“. Orice atingere adusa acestui principiu duce la demisia constiintei critice: „Criticul trebuie sa se fereasca de compromis, complezenta, coliziune de interese, ca de o primejdie mortala“. Viata lui, desfasurata sub semnul unei „independente morale absolute“, e „o asceza“. „Daca e artist, zice Lovinescu, cu atât mai bine pentru critic; trebuie sa fie însa cu orice pret o constiinta“. Critica se face cu „sfintenia convingerii, exprimata în toata curatenia cugetului si chiar sub apasarea oricarei amenintari“. Ea e însa o ecuatie – artistica si morala – personala, neputându-se baricada dupa „criterii stiintifice“ si dupa norme de metoda ori dupa sisteme ideologice: „critica e o arta a carei întreaga valoare vine de la cel care o face. În mâinile unui om de talent si de caracter, ea e o muza, în mâinile unui nemernic, o prostituata“.
Critica are în sarcina discernerea imediata a valorilor, miscându-se, cu riscul de a gresi, pe nisipurile miscatoare ale zilei. Promovarea valorii nu se face prin verdicte epitetiale, ci printr-un alt fapt de arta, prin intermediul caruia critica arunca „o lumina vie, maritoare, asupra întelesului intim si elementar ce se ascunde în fiecare opera“. Literatura plebiscitata de generatiile anterioare, literatura care a trecut examenul timpului nu mai are neaparata nevoie de aceasta critica. Dar literatura care se face are nevoie de critic ca de un „pristav dinaintea caruia norodul se da la o parte“. Critica de actualitate trebuie sa cerceteze „cu pricepere“ operele de arta si, totodata, sa îndrume „gustul public“, în momentele ei de gratie putând chiar „taia largi curente culturale“. Aceste misiuni conjuncturale ale criticii sunt, însa, covârsite, în viziunea lui Lovinescu, de putinta criticii de a înfrunta, ca arta autonoma, „zimtul timpului“, de sansa ei de a lua, în aceasta calitate, „coloarea vesniciei“. Ca fapt de arta, critica „e un gen literar“ nu altfel decât nuvela, zice Lovinescu, folosind „aceleasi însusiri sufletesti, aceeasi putere de observatie, aceeasi fireasca pornire spre ce e frumos, aceeasi emotivitate“. Singurele „certitudini“ ale criticii sunt câteva axiome („lucruri elementare“) stabilite de estetica. Pe aceste adevaruri minime nu se poate însa construi mitologia „criticii ca stiinta“. În rest, actiunea critica se sprijina numai si numai pe calitati individuale, repertoriate astfel de Lovinescu: „bun simt, (…) un gust artistic nu numai firesc, ci si cultural, împrospatat prin cunoasterea a tot ce mâna omeneasca adaoga la frumusetea acestei naturi, ceea ce ne îngaduie de a compara, adica de a judeca mai bine, si darul de expresie, adica talentul literar propriu-zis, care sa poata împartasi parerilor noastre toata puterea de sugestie“.
„Masca definitiva a înfatisarii morale a unui scriitor“
Lovinescu însusi si-a numit propria critica „impresionism“ (dar Alexandru George o numeste, poate mai corect, „intuitionism“). Impresionismul lovinescian presupune un anumit „relativism estetic“, dar el este o „metoda critica“. Ca metoda, el înseamna „a merge de-a dreptul la principiile generatoare“ ale operei, „ocolind accesoriul“; impresionismul pretinde „intuirea totului cu ignorarea partilor“, dar nu pe calea unei „laborioase analize, ci pe calea simplei emotiuni estetice“, luata ca punct de plecare „al unei metode critice“. Impresionismul „raspunde unei nevoi de unitate“ care e „fundamentala mintii omenesti“. El tinde spre „simplificare si spre sinteza“, alegând, dintr-o diversitate de impresii, pe cele caracteristice si reducându-le apoi, si pe acestea, la una singura. Ca metoda, el înseamna „cautarea principiului dominator din orice opera de arta“, cautarea, asadar, a principiului regent, genezic si structural deopotriva. Impresionismul nu e un joc al subiectivitatii, simpla transcriere de „impresii“. Asa cum în arta impresionismul însemna reducere la esential, si în critica el înseamna o focalizare pe esential. El este, tehnic vorbind, un procedeu „ce ne îngaduie ca sub forma cea mai concentrata sa trezim un cât mai mare efect“, nedepinzând de nici o doctrina filosofica. Criticul impresionist „trebuie sa sara deodata in medias res“, sa patrunda abrupt „în inima operei“. Functional în arta, principiul reductiv (esentializant) e cu atât mai functional în critica, sarcina acesteia fiind „sa se îndrepte numai spre punctele esentiale, generatoare, care dau cheia de bolta a întregii opere“. Impresionismul are doua laturi dialectice: una se refera „la felul de a percepe“ si de a interpreta opera, cealalta priveste „felul de a talmaci aceasta interpretare“, adica expresivitatea critica în sine. Spre deosebire de literatura propriu-zisa, cu care împarte conditia de arta, critica e „facuta nu pentru a fi admirata, (…) ci pentru a sadi în constiinta noastra o convingere“. Ca sa-si poata exercita acest mandat, ea are nevoie de „autoritate morala“, si înca „în rândul întâi“. Impresiile creionate de-a valma, fara o ierarhizare a lor si fara sacrificiul celor ce privesc detaliile în favoarea celei ce priveste esentialul, denunta, chiar prin dansul lor, principiul de autoritate al criticii. Or, „adevarata critica purcede de la un principiu de autoritate“. Ca si în portretistica din „Memorii“, si în critica Lovinescu e adeptul unei faculté maîtresse sub care sa se ordoneze celelalte calitati ale operei. Spre a degaja aceasta calitate dominanta, criticul trebuie sa mearga, se repeta el, „de-a dreptul“ la „centrele de unde pleaca lumina spre margini“, ocolind tot ce e nesemnificativ, printr-un procedeu de simplificare. Critica impresionista, trecând peste cercetarea minutioasa a detaliilor, ne da „masca definitiva a înfatisarii morale a unui scriitor“. Prin aceasta contragere pe esential, impresionismul nu numai ca nu saboteaza principiul de autoritate al criticii, dar, dimpotriva, îl pune în valoare, întrucât solicita o „mai mare agerime de privire“ si o discernere a esentialului de aleatoriu. Doua sunt principiile de actiune ale impresionismului: „sa prinda dintr-odata notele caracteristice, trasaturile temeinice“ ale operei si „sa le puna într-o lumina cât mai puternica si mai cruda“. Impresionismul lucreaza, deci, pe dialectica „simplificarii“ si „reliefarii“. Centrat pe esential, pe unda genezica a operei, el surprinde opera „ca valoare dinamica“, nu ca „valoare statica“, cum se întâmpla în critica rationalista. Metaforele si limbajul figurat sunt practici curente în critica impresionista, întrucât una din sarcinile ei de baza consta în „reliefarea“ notelor funciare descifrate. Reprezentând un „mod intuitiv“ de a întelege arta, desfacut într-o operatie de simplificare urmata de una de reliefare, impresionismul pretinde, pe lânga spiritul de sinteza si capacitatea de patrundere, „un adevarat temperament artistic“: „criticul impresionist trebuie sa aiba un fel personal de a scrie“. În felul în care l-a înteles si practicat Lovinescu, impresionismul nu e „antiteza dogmatismului“ si nici nu se reduce la transplantul, în critica, a unei atitudini filosofice derivata din relativism ori scepticism. Cu atât mai putin el e prestatie de „diletant“ ce-si coloreaza impresiile. Reductia si simplificarea, ca procedee ale impresionismului, pot face casa buna cu dogmatismul, înteles, însa, de Lovinescu mai degraba ca stil autoritar, asertiv.
Mutatia valorilor, revizuirile, sincronismul
Desi critica lui e caustica, fara excese baroce ale ironiei, Lovinescu e mai degraba adeptul „criticii pozitive“, a celei menite „sa mareasca“ si sa „înnobileze“ (intelectualizând-o) placerea estetica, nu s-o diminueze. Critica vorbeste, în egala masura, si mintii si inimii. Ea e „raza de inteligenta cordiala ce strabate opera artistului“, „marindu-i frumusetile sub caldura admiratiei pricepatoare“. Critica „negatoare“ precipita actiunea timpului, critica „frumusetilor“, „critica cordiala“ o încetineste. Critica nu trebuie sa se rezume la o „explicare rece“ a operei, ea trebuie sa se nutreasca dintr-o „adânca simpatie“ fata de aceasta. Lânga „privirea agera“ ea trebuie sa adauge si „o bataie calda a inimii“. Aceasta „bataie“ calda a inimii trebuie sa se auda cu atât mai clar atunci când e vorba de literatura nationala, pentru care, date fiind conditiile în care se dezvolta, Lovinescu cere un „protectionism“ simpatetic, mizând pe „punerea în lumina a frumusetilor“. Acest bonus acordat literaturii nationale se trage din obligatia de a tine seama de conditiile în care se dezvolta o literatura, iar mladierea criteriilor de judecata se face tinând cont de „moment“ (cu tot ce implica acesta ca determinare socio-culturala). Aceasta critica „relativa“ ramâne una estetica, dar „primeste în sânul ei si alte elemente ce sunt legate de timp si de loc“. Critica are obligatia de a se „localiza“, de a se „contextualiza“, aruncând o privire asupra conditiilor istorice ale creatiei.
La dezbaterea de idei a epocii Lovinescu a contribuit – decisiv – prin câteva concepte vedeta, între care, alaturi de autonomia esteticului, cariera (si scandal) au facut, în primul rând, ideea (sau teoria) mutatiei valorilor (si, legata de ea, cea a revizuirii) si teoria sincronismului. Esteticul nu este, în viziunea lovinesciana, o stihie absoluta, o notiune universala, invariabila si neconditionata. La limita de jos, cea mai dependenta de conditionari, el reprezinta doar formula personala a celui ce-l percepe. Dar pâna la aceasta limita ce e în competenta strict individuala, esteticul trece printr-o serie de alte limitari, sau filtre. O prima determinare se trage din factorul etnic, sau din rasa, cum zice Lovinescu. Criticul respinge teoria culturilor ciclice, izolate si impenetrabile. Între culturile diferitelor rase exista în permanenta un proces de interpenetratie si fecundare reciproca. Cu toate acestea, circuitul acestor influente, receptivitatea însasi se opreste în fata elementului primordial al rasei, care se manifesta ca o ireductibila. Rasa (concept strict cultural la Lovinescu) exista ca o forta de creatie indiscutabila, dar si ca o forta de asimilare nelimitata. Ea absoarbe în sine si transforma influentele în asimilari, producând, pe baza lor, creatii proprii, originale. Caracterul de „unicitate“ al unei civilizatii sau culturi deriva din raportul diferit între puterea de inventie si cea de adaptare, între creativitate si asimilare. Împrumuturile devin, însa, de îndata ce se lovesc de limita etnica, adaptari la temperamentul etnic respectiv. Ele nu ramân simple imitatii, ci intra într-un proces de difractie, întrucât asimilarea se produce în sensul particular al rasei, devenind o valorificare. Prin aceasta functie devianta rasa constituie un prim filtru, o prima limitare în circulatia universala a esteticului. A doua limitare e cauzata de spiritul veacului (stravechiul saeculum al lui Tacitus). Factorul temporal are o actiune tot mai determinanta în epoca moderna, când ritmul timpului s-a schimbat, devenind mult mai accelerat. Sincronismul reprezinta aceasta actiune uniformizatoare (sau universalizanta, globalizanta) a timpului. Legate între ele, tot mai strâns, prin interdependente materiale, sociale, politice si morale, popoarele tind sa-si niveleze standardele sociale si culturale. Lumea moderna aduce, prin facilitatile de comunicare, inventia într-o conditie de simultaneitate cu asimilarea, astfel încât orice inventie se universalizeaza instantaneu (trecând, desigur, prin procesele de asimilare/adaptare). Spiritul veacului reprezinta aceasta „totalitate de conditii configuratoare a vietii omenirii“, conditii ce tind spre similaritate, dar nu spre identitate. Caracterul „local“ al fenomenelor (artistice) tinde sa dispara, orice model iradiind instantaneu, fara dificultati ridicate de spatiu si timp si întâmpinând doar obstacolul deviant al rasei. Produsele de arta care nu apartin rasei si veacului nostru devin, în timp, tot mai impenetrabile, cel putin pe calea intuitiei estetice. Revalorificarea lor e opera de eruditie, de reconstituire, de studiu, nu de impact spontan. Formula estetica a unei culturi e conditionata si de valorile religioase, filosofice, politice si economice pe care aceasta le ruleaza si de care e înconjurata; ea e parte dintr-o epistema care actioneaza unitar. Toate aceste determinari limiteaza participarea emotionala la literaturile vechi, la literatura antichitatii, comuniunea simpatetica cu ele pierzându-se. Ca valorile estetice sufera o mutatie e martora „hecatomba operelor mistuite nu numai în decursul veacurilor, ci în simpla trecere a generatiilor“. „O data cu timpul, partea vie, palpitul operei de arta se scutura“, din ea ramânând numai „scheletul, schema ideologica“. Fenomenul estetic, în aceasta retroviziune, tinde sa devina un „fenomen cultural“. Mutatia valorilor nu înseamna, însa, nici în subsidiar, credinta în progresul artistic, deoarece operele pot fi comparate doar înlauntrul aceluiasi sistem, iar epoci diferite de creatie înseamna sisteme eterogene. Desi nu în acelasi pas cu literatura propriu-zisa, si critica e prinsa în acest proces de mutatie a valorilor. Ea ramâne însa, de regula, mai atasata de trecut, oscilând, când e vorba de inovatia contemporana, între atitudinea reactionara si cea a receptivitatii complice: „Calit la scoala trecutului si cu aderente înca vii în culturile disparute, criticul reprezinta o forta reactionara“. Oscilatia între ostilitate si complicitate se rezolva doar în „critica sincronica“, cea care sta la „intersectia“ celor doua atitudini contrare. Acest relativism de fond solicita permanenta revizuire a literaturii, dusa de Lovinescu pâna la revizuirea de sine.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper