Ultima noapte de aici, intaia noapte de Dincolo

Un articol de MIHAELA URSA

Radu Pavel Gheo, Noapte buna, copii!, Editura Polirom, Iasi, 2010

„Noapte buna, copii!“ (Iasi, Polirom, 2010), cu cele 500 de pagini ale sale, consacra un romancier. Fortand nota, as spune ca tot ceea ce a scris Radu Pavel Gheo pana la romanul de fata trebuie citit ca un exercitiu de prozator, ca un indelungat antrenament pentru aceasta carte anume, fie la nivelul acumularii documentar-autobiografice (vezi „Adio, adio, patria mea…“), fie la nivel tehnic (vezi „Numele mierlei“ sau chiar „Fairia“). Narativ vorbind, „Noapte buna, copii!“ combina, in asocieri simultane, trei planuri: al copilariei lui Marius, Cristina, Leo si Paul pana in momentul marii lor evadari occidentale ratate, al experientei americane a trei dintre ei si al unui prezent al regruparii datelor de destin individuale. Toate acestea sunt insa contextualizate intr-o suprapoveste, derulata intr-un prezent fictional, in care Sfantul Petru (deghizat ca batranul Petre) si Dumnezeu (mereu nenumitul „batran tacut si inalt“) umbla din nou pe pamant, mirosind a menta, cunoscand totul despre toti, fara sa se lase recunoscuti. Coborati in Iacobenii Noi, un sat de pe ruta personalului Iasi-Dorohoi, in plina campanie electorala a preotului (manat in lupta si manipulat de propria sa Elena, reunind atat atributele Elenei din Troia, cat si pe cele ale Elenei Ceausescu), cei doi intervin nestiut, meliorist, in destinele personajelor, intrand si iesind capricios din povestire. Contrapunctul prezentei lor mentolate (familiare in folclorul est-european) este prezenta maleficului Dunkelmann, alien absolut, Master Puppeteer inevitabil si duplicitara actualizare a Omului Negru din jocurile celor patru copii, din vacantele de vara de la Teicova. Diavol pe masura lumii in care intervine, Dunkelmann conduce (in cel putin doua dintre cele trei planuri sus-amintite) propria sa campanie electorala. El promite burse de creatie prin intermediul fundatiei culturale pe care o detine si joaca orice carte pentru a finaliza semnarea pactului faustic (ajuns derizoriu) pentru sufletul fiecaruia dintre protagonisti (de altfel, motto-ul Prologului precizeaza cheia acestei rezistente la asaltul celor lumesti cu ultimul verset al „Fericilor“). Sufletul lui Paul, ajuns scriitor, constituie spre finalul volumului miza unui memorabil joc de carti intre Diavol si Sfantul Petru, in lectura caruia nu putem face abstractie de trimiterile la proteismul diavolilor lui Bulgakov.
Epopeea adolescentului din Romania comunista
Dintre cele trei povesti, relatarea experientei americane a Cristinei si a lui Leo, carora li se alatura Marius, functioneaza ca interfata si ca decodor de motivatii pe langa celelalte doua. Citind „paginile americane“, aflam de ce Marius urmareste obsesiv, plangand, o aceeasi secventa de film porno, de ce Leo intra definitiv in registrul negativ (cam ca Anakin devenind Darth Vader), dupa cele cateva aluzii anticipative din Partea I, in fine, de ce Paul nu se alatura tovarasilor sai din copilarie, nemaiajungand sa realizeze vreodata visul american. In ciuda mizei sale cruciale la nivelul continutului, este planul cel mai slab realizat al romanului, autorul neinvestind nici pe departe acelasi efort de realizare a efectului de real, a culorii locale, cum o facuse pentru capitolele dedicate copilariei sau chiar pentru cele dedicate coteriei din viata culturala ieseana.
Tematic, „Noapte buna, copii!“ se incadreaza in seria romanelor despre marea ruptura prin  care copilaria se desparte violent de maturitate. Sub acest aspect, cel mai apropiat ii este, dintre romanele literaturii noastre contemporane, „Cruciada copiilor“ al Florinei Ilis (care declara ca proiecteaza chiar un „dupa douazeci de ani“ al cartii care a consacrat-o). Intr-un anume sens, romanul poate fi judecat ca epopeea copilului-adolescent din Romania comunista: pagini tandru nostalgice povestesc fara dulcegarii lirice vacantele de vara din satul bunicilor sau contureaza sistemul de valori al copilului ceausist. Iata, spre exemplu, fiziologia „decretelului“: „Urmareau topurile muzicale occidentale la posturile de radio din Iugoslavia si incercau sa fie cat mai conectati cu lumea de Dincolo, din Occident. Se imbracau cu haine aduse din Iugoslavia sau cumparate de la faimosul ocsko din Timisoara (…). Isi faceau freze punk si new romantic sau isi lasau plete de rocker, riscand sa fie tunsi de militie ori de profesorii mai duri din scoala. Schimbau intre ei casete si benzi de magnetofon cu inregistrari proaste ale unor albume pe care pusesera mana altii mai norocosi. Se prefaceau ca fumeaza (majoritatea urmau sa devina fumatori autentici) si isi cumparau cate un pachet de tigari iugoslave, al caror ambalaj arata mai elegant decat hartia poroasa in care erau trantite tigarile romanesti.“ O intreaga baza de date a amintirilor unei intregi generatii de copii si adolescenti traieste in povestirea lui Radu Pavel Gheo, intr-un fel care mi-a actualizat depozitul similar (desi mult mai putin epic si de natura mai profund interioara) din „Exuviile“ Simonei Popescu. Sigur ca aceasta uriasa indexare subiectiv-generala a trecutului nostru recent nu poate fi decat salutara, mai ales in contextul frecvent invocatelor „generatii fara memorie“ si fara constiinta temporalitatii. Insa acest continuum familiar al materiei amintirilor din carte si al amintirilor multor cititori ai ei poate fi, in mod paradoxal, detrimental receptarii, pentru ca poate deturna lectura spre anecdoticul identificarilor de veridicitate (in ciuda precizarilor autorului de la capatul volumului). Or, forta acestui roman va fi probata tocmai de istoria defamiliarizarii noastre in raport cu trecutul si cu continutul sau imediat. Dupa romanele optzeciste si nouazeciste ale copilariei („Travesti“, „Orbitor“, „Exuvii“) si dupa valul douamiist al amneziei istorice, o astfel de recuperare a ceea ce Pavel Gheo numeste „varsta Aia“ este in primul rand un semn de clasicizare tematica.
Doua trasee colorate
Abordarea fugii peste granita si a ratarii ei in „Chestia, Marea Incercare“ mi se pare cea mai dificila dintre provocarile adresate autorului de propriul sau roman: capitolul ar fi putut sfarsi in cheie clinica sau, dimpotriva, in cheie scrasnit patetica, fals eroizanta. Solutia tehnica este perfect aleasa: nu ma refer aici doar la inlocuirea unei incercari (trecerea ilicita a frontierei) cu o alta (violul savarsit asupra Cristinei si descompunerea micului grup de prieteni), ci si la cheia discursiva, autorul combinand tehnica literara a perspectivei interioare, dilatate traumatic, cu cut-up-ul cinematografic. De altfel, trimiteri la metafore si tehnici filmice se intalnesc pe tot parcursul romanului (v. taierea secventelor prin cut sau asocierea emotiei cameramanului pornograf cu tremurul camerei lui Mitruc, responsabil pentru un clip electoral). As spune ca scriitorul detine tehnica detaliului a maestrilor flamanzi, daca aceasta n-ar fi indeajuns de dinamica pentru a fi pusa mai degraba pe seama tehnicilor cinematografice. Mai mult, suprapovestea este plasata intr-o zi electorala – un semnal in plus ca avem in fata si un roman al tranzactionarilor istorice suprinse in formula comercial prostituata a clipului electoral. Formulele de scriitura, stilul si retorica romanului se modifica dupa continutul pe care trebuie sa-l sustina, la fel si dilatarile sau prescurtarile temporale, ceea ce se incadreaza precis in conventia anti-omniscienta propusa de la bun inceput: „manati de curiozitate, ne-am putea intreba“, „cine stie ce-o fi visat? Desi daca am fi fost aici, daca am fi stat mai aproape de el, am fi putut incerca sa aflam…“. Vocea auctoriala insasi se angajeaza ca detectiv in desfasurarea povestii, ea intretinand exact atata comentariu anticipativ cat sa potenteze relatarea, fara a grabi revelatia. Schema de descifrare a epicului este una de roman politist, tensiunea dezvaluirii ultime fiind pastrata pana la capat si – chiar mai mult – recalibrata prin deschiderea finalului.
Strict iconic, atentia lectorului este condusa cromatic, polarizata de doua trasee colorate: intaiul, tutelar, rosu, descris de drumul parcurs de Chevroletul Corvette rosu decapotabil, ca in Little Red Corvette al lui Prince, din visul despre marele Dincolo al adolescentilor din Teicova pana in America si inapoi, vindicativ, catre Romania. Cel de-al doilea, discret, alb, de fundal, descris de drumul celor doi batrani sfinti deghizati in straie albe prin lumea tehnicolor de pe pamant. Faptul ca Radu Pavel Gheo trece cu brio proba duratei narative nu este deloc lipsit de importanta. Una dintre caracteristicile cele mai stabile ale romanescului din toate timpurile (altfel categorie fluida si metamorfotica) este atasamentul fata de forma ampla, de mari dimensiuni, respectiv intelegerea romanului ca proba de strategie, dar si de rezistenta. Nu este putin lucru sa poti intretine – cum reuseste autorul lui „Noapte buna, copii!“ – pret de 500 de pagini, o poveste memorabila, cu tot cu personajele sale secundare si cu intreaga sa atmosfera.
Aflat cu certitudine intre primele trei romane ale anului 2010 (un an excelent pentru romanul romanesc, la randul sau), alaturi – in topul meu incomplet si capricios – de „Radacina de bucsau“, al lui O. Nimigean si de „Cara aurita“ a Tatianei Dragomir, „Noapte buna, copii!“ se preteaza la clasicizare. Mai mult decat atat, indraznesc sa spun ca este genul de roman a carui valoare creste cu timpul, cu cat realitatea („adevarul istoric“) din care se inspira devine tot mai putin familiara cititorului. Pentru ca nu atat recuperarea unei memorii istorice subiective conteaza in lectura romanului de fata – desi ea este implicita –, cat reusita unei constructii narative, a unei strategii epice proprii marilor romane.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper