Semne si prevestiri

Un articol de RODICA GRIGORE

Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei, traducere de Elena Abrudan, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2008

Nu putini au fost criticii care, imediat dupa aparitia, in 1995, a romanului „Stigmatul Casandrei“, au afirmat ca, o data cu aceasta carte, scriitorul Cinghiz Aitmatov s-a indepartat de „marea literatura“, câta vreme respectiva creatie ar fi fost, mai degraba, un soi de scriere parabolic-distopica, plasata cumva in descendenta lui Aldous Huxley, cu a sa „Minunata lume noua“, dar neridicându-se decât pe alocuri la valoarea textului autorului britanic, mai cu seama din cauza ca „Stigmatul Casandrei“ ar fi avut ca premisa esentiala o teza, nu un personaj, si ar fi sacrificat dimensiunile psihologice sau morale in favoarea unei conceptii tinzând sa devina, uneori, didacticista. Pe de alta parte, sustinatorii ferventi ai acestei carti au incercat sa demonteze aceste acuzatii, clamând ca, in fond, a vorbi obsesiv despre „marea literatura“ inseamna tocmai a porni de la o teza si a manifesta, in cel mai clar mod cu putinta, tendinte didacticiste si ca, in plus, Aitmatov n-ar face altceva decât sa se situeze intr-o ilustra traditie literara, care ar porni de la textul biblic („Si de aceasta data – la inceput a fost Cuvântul. Ca si atunci.“), dar n-ar ignora nici linia romanului parabolic si simbolic, atât de bine reprezentat in secolul XX de autori precum Franz Kafka, Thomas Mann sau Hermann Hesse.
O Apocalipsa mediatica
Inca din primele pagini, este mai mult decât evidenta raportarea pe care autorul o are in vedere de la bun inceput la marea traditie a culturii occidentale, caci insusi titlul acestui roman nu e deloc intâmplator, „Stigmatul Casandrei“ trimitând, desigur, la imaginea celebrei eroine blestemate sa nu fie crezuta, in ciuda marilor adevaruri pe care le rosteste, fapt subliniat si de epigraful extras „Din mitologia greaca“: „Când Casandra a respins iubirea lui Apollo, el a blestemat-o ca nimeni sa nu-i creada profetiile.“ Situatia esentiala din acest roman tocmai aceasta va fi, in fond. Caci Robert Bork, cercetator american de prestigiu, pasionat de studierea viitorului si de descoperirea mijloacelor prin care oamenii ar putea sa traiasca – in adevaratul sens al cuvântului – intr-o lume mai buna va fi luat in râs atunci când va sustine punctul de vedere enuntat de un straniu personaj, numit „calugarul cosmic Filotei“ care, de pe o statie orbitala a Rusiei, prezice un inevitabil sfârsit al omenirii, anuntat, dupa parerea sa, de un asa-numit „stigmat al Casandrei“, un semn misterios ce ar aparea pe fruntea viitoarelor mame, o data ce embrionul detecteaza amenintarile atotprezente in lumea in care urmeaza sa vina. Si nu numai ca va fi luat in râs ci, intr-o scena cutremuratoare, el va fi de-a dreptul linsat. Mai intâi mediatic, iar apoi chiar fizic, de sustinatorii unui anumit candidat la presedintia Statelor Unite, prea putin preocupat de altceva in afara numarului potential de voturi pe care ar urma sa-l obtina la alegeri.
Poate ca unii cititori, doritori sa regaseasca in aceasta carte modelele specifice marilor scrieri ale secolului XX, vor fi dezamagiti, cel putin partial, de faptul ca, uneori, personajele din acest roman nu au o reala profunzime psihologica, fiind prea frecvent, „plate“, iar nu „rotunde“, ca sa repetam formula dihotomica a lui E. M. Forster. Cu toate acestea, insa, ceea ce lipseste la nivelul complexitatii psihologice a personajelor este compensat – chiar daca, sa spunem, nu intotdeauna in totalitate – de neobisnuita situatie pe care autorul reuseste s-o construiasca implicând, pe de o parte, receptorul, iar pe de alta, romanul in ansamblu, precum si lumea fictionala in care evolueaza protagonistii. Caci „Stigmatul Casandrei“ câstiga in forta de semnificatie mai ales prin aducerea in discutie a preocuparii constante ce ameninta, nu o data, sa devina o adevarata obsesie a epocii contemporane in ansamblu pentru inginerie genetica si pentru experimente de tot felul (dintre care, cu ani in urma, in Rusia Sovietica, crearea „fetusilor-X“, copii ai nimanui, insamântati in „uterele-incubator“ ale unor mame purtatoare provenite din inchisorile comuniste, care, deci, nu aveau nici o libertate de decizie sau de actiune a reprezentat un tragic adevar). De aici, desigur, si nota implicita de atentionare, veritabil semnal de alarma pe care autorul nu ezita sa-l traga in ceea ce priveste foarte posibila scapare de sub control a oricarei experiente de acest gen, Aitmatov raportându-se, evident, la scenarii consacrate, mergând, subtextual, pâna la celebrul exemplu al lui „Frankenstein“. Pericolele tehnicizarii excesive sunt, desigur, mari, in perioada contemporana; in fond, cititorul stie perfect acest lucru si din romanele lui Kurt Vonnegut (mai ales din „Bufoniada“), amenintând nu doar sa distruga dintr-o data rasa umana, ci, mai grav, s-o transforme astfel incât sa devina de nerecunoscut intr-un viitor nu foarte indepartat. Dar „Stigmatul Casandrei“ nu este, in ciuda tuturor acestor detalii, o scriere complet sumbra, asa cum sunt, de pilda, „Mara and Dann“, de Doris Lessing, sau „The Slynx“, indrazneata satira futurista a Tatyanei Tolstaya. Faptul se datoreaza, in primul rând, modului in care Aitmatov ii construieste, ca personaje, pe Robert Bork si pe sotia acestuia, Jessy, ei având dimensiuni cu adevarat convingatoare si profund umane, in mijlocul unei lumi a lozincilor si a propagandei electorale. In plus, scriitorul stie cum sa sublinieze mai cu seama sentimentul esecului care il marcheaza pe Bork atunci când realizeaza, finalmente, ca nu e capabil sa opreasca (si cu atât mai putin sa controleze!) uriasul tavalug al mijloacelor de informare infuriate, al carui efect va fi insasi uciderea sa. In fond, tocmai el este cel care salveaza cartea aceasta de transformare intr-o scriere tip S. F. construita pe baza uneia si aceleiasi note (ideologice, purtând, insa, masti estetice) si ii pastreaza pâna la final dimensiunile de roman propriu-zis, in ciuda tuturor obiectiilor, de fond sau de forma, care i se pot aduce. In plus, nu putem pierde din vedere notele de umor si ironia, care au darul de a umaniza chiar si atmosfera cibernetica din statiile orbitale rusesti sau a manifestatiilor din Piata Rosie
Demiurgul cel Imperfect
Incercând sa creioneze o mai putin conventionala fresca a vietii contemporane, Cinghiz Aitmatov a fost interesat si de transformarea unor surse literare mai vechi si, implicit, de raportarea la câteva linii esentiale ale traditiei culturale occidentale, dintre acestea mai evidente fiind, desigur, povestirile gotice, si scrierile tip science-fiction. Toate acestea se pot regasi, pe fragmente, in „Stigmatul Casandrei“, doar in acest fel reusind autorul sa creeze o atmosfera apasatoare, dar nu intru totul intunecata, imbogatita cu o serie de note desprinse parca din literatura distopica ce nu puteau lipsi din cadrul unui asemenea demers. In acest fel, cumva indirect, cititorul intelege care sunt adevaratele valori pe care Aitmatov le apara, iar si iarasi, dintre acestea detasându-se, desigur, acele aspecte care definesc cea mai profunda umanitate: limbajul si apropierea fata de semeni. De aici si semnificatiile iubirii in aceasta carte, mai ales a celei materne, caci actualul „calugar cosmic“, fost om de stiinta sovietic, cinic si decis sa nu tina seama de nimic in afara propriei sale ascensiuni pe linie de partid si in domeniul forurilor stiintifice, va ajunge sa se indragosteasca de o detinuta plina de demnitate, pe care nu-i este dat sa o vada decât o singura data, apoi sa o piarda pentru totdeauna, tocmai când intrevazuse, in si prin ea, posibilitatea salvarii sale de la o existenta menita sa-l duca spre distrugere si anulare spirituala. Si tot el va ajunge, apoi, sa fie de-a dreptul obsedat de importanta dragostei pe care o mama i-ar fi putut-o oferi, daca aceasta nu ar fi ales sa-l abandoneze, cu multi ani in urma, in fata portii unui orfelinat.
De aici, desigur, si ironia profunda care il caracterizeaza pe calugarul cosmic si fostele sale proiecte, de care se va dezice prea târziu, provocând, astfel, si moartea lui Robert Bork: caci, desi crezându-se (aproape) perfect, un soi de centru al universului, in epoca in care coordona programul de inmultire a fetusilor-X, el va fi silit, in cele din urma, sa constate esecul acestei intreprinderi de proportii. Insasi creatia se va dovedi, deci, imperfecta, dovada, daca mai era nevoie, a insasi imperfectiunii creatorului / creatorilor sai. Dovada, daca mai era nevoie, ca, dupa cum spunea la un moment dat Margaret Atwood, „e imposibil de conceput perfectiunea unei creatii puse la cale de o fiinta imperfecta.“ Si de aici, evident, tragedia acestei lumi, dar si a proiectelor pseudo-stiintifice, menite sa uniformizeze rasa umana.
Iar daca singuratatea sa, dupa ce alege sa devina calugar cosmic si, finalmente, sa se sinucida in direct, momentul fiind transmis de numeroase televiziuni de pe mai multe continente, il sperie pe Filotei – si ne pune pe gânduri, în calitate de cititori – trebuie sa recunoastem, odata cu Robert Bork, cu Filotei insusi si alaturi de balenele care plâng in oceanele lumii, dar sunt auzite numai de cei alesi – si putini! – ca sfârsitul lumii devine, astfel, echivalent cu insusi sfârsitul comunicarii si intelegerii reale intre oameni, cu anularea sensului (sensurilor!) cuvintelor, „Stigmatul Casandrei“ depasind, in felul acesta, majoritatea creatiilor de aceasta factura aparute in ultimele decenii – nu doar prin profunzime (e drept ca nu intotdeauna remarcata de critica literara) – ci si prin semnalul de alarma pe care, la adapostul acestei scrieri simbolice, Cinghiz Aitmatov l-a tras cu toata hotarârea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper