Activitățile independente în cultură înseamnă mai mereu un soi de self employment, care e, de fapt, un antreprenoriat, care e creativ pe deasupra, care e desigur și social, care, fără discuție, e și economic.
Momentul unu. 2018, Comisia Economică a Senatului, discuție pe marginea declarațiilor de venit. Membrii comisiei către ministrul de Finanțe și invers: Veniturile independente înseamnă venituri din dobânzi.
Momentul doi. 2019, un sat dintr-o margine a țării, în timpul acțiunilor unui proiect cultural. Cineva din sat către echipa de proiect: Uitați, eu vreau să dormiți și să mâncați la mine cât stați aici, să nu mai plătiți cazare și masă, că eu știu, fata mea face și ea ce faceți voi, știu că nu vă ajung banii pentru tot ce vreți să faceți voi cu proiectele voastre.
Momentul trei. 2022, Ministerul Culturii. O doamnă funcționară către managerul unui mic proiect independent co-finanțat de minister, chemat să mai aducă niște hârtii: Aaaa, dar nu trebuia să veniți chiar dumneavoastră, trebuia să trimiteți un șofer… o secretară… pe cineva.
Niciodată altfel decât gândind un nou proiect
În 2018, când Ministrerul de Finanțe și Comisia Economică păreau să nu știe nimic-nimic despre oricine nu era salariat undeva, existau suficienți independenți care activau în domeniul cultural. Nu era nevoie să fii ministrul finanțelor sau al muncii ca să fii atât de ignorant. Pentru oricine din publicul general, exersarea capacității de a identifica, din afară, pattern-uri în structura și funcționare sectorului independent nu prea ducea la rezultate satisfăcătoare. Discutând cu cei implicați, tot ce puteai să afli era că: Activitățile independente în cultură înseamnă mai mereu un soi de self employment, care e, de fapt, un antreprenoriat, care e creativ pe deasupra, care e desigur și social, care, fără discuție, e și economic. Asta la nivel teoretic. În practică, totul se traduce printr-o neliniște care nu te lasă niciodată să încetinești ritmul, să renunți la a-ți termina cafeaua de dimineață altfel decât gândind un nou proiect. Zbaterea de a încheia un contract (un grant, o finanțare, o co-finanțare, o sponsorizare etc.) și de a-l onora la timp și în condițiile cerute e dublată de izbirea involuntară și permanentă de contexte care nasc alte obiective, adică alte proiecte. Pornirea de a fi mereu prezent în lumea din care faci parte se transformă în obligația de a rămâne tot timpul relevant. Ești modelat tot timpul de ambient și modelezi permanent, la rândul tău, ambientul. Ești tot timpul sub presiunea unui start și niciodată dincolo de ultima linie de sosire.
Nu doar o perspectivă asupra resurselor
În 2020, puțin după ce oamenii dintr-un sat insistau să se transforme ad-hoc în endorser-i ai proiectelor cu care luau prima dată contact, ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, confuza și mai mult percepția publică asupra sectorului independent, afirmând că, prin granturile pe care le oferă, statul asigură veniturile a peste 4.000 de lucrători culturali. E suficient să nu fi fost destul de atent și să nu cunoști domeniul pentru a înțelege că statul, prin granturi, hrănește operatori culturali. Pentru că în propoziție nu se regăseau următoarele: rolul proiectelor finanțate, beneficiarii acțiunilor culturale, nevoile accesate, rezultatele obținute. Pe scurt, nimic despre impactul social al utilizării acestor granturi. Pentru că, fie că miniștrii stiu sau nu, programele cu care operatorii culturali candidează pentru granturi sunt doar în parte rezidențe de creație, în care beneficiarul direct este artistul, multe dintre ele fiind programe de educație prin artă și cultură sau diverse alte programe participative, în care beneficiarii direcți trebuie să fie cuantificați. Pentru un spațiu public insuficient familiarizat cu fenomenul, o astfel de punere în propoziție distorsiona nu doar o perspectivă asupra resurselor, ci însăși filosofia care stă la baza granturilor din fonduri publice. Și eluda formula firească a lucrurilor, cea în care entitatea finanțatoare are o listă de obiective generale și un set de priorități pe care le scoate la concurs, iar diverse entități executante candidează cu propriile scheme de obiective specifice, metode de implementare, acțiuni, bugete de cheltuieli și rezultate previzionate.
Între timp, Dumnezeu trebuie să servească la bar
În 2022, în fine, ca și în 2023, tot nu se pune problema ca micile organizații din domeniul antreprenoriatului cultural să aibă în mod curent șofer și secretară. Directorul (și singurul angajat) al unei asociații culturale se duce la Berțeștii de Jos, să facă ateliere de lectură cu copii, alături de colaboratorii actori și scriitori, într-o mașină închiriată, apoi pleacă la Șomartin cu trenul. Fondatorul unei alte asociații (nici măcar angajat), duce cărți în satele din munții Vrancei făcând drumul pe o jumătate cu mașina proprie și pe altă jumătate pe jos, împreună cu voluntarii. Un alt fondator, de data aceasta al unui teatru independent din București, spală scena înainte de spectacol, apoi joacă rolul lui Dumnezeu, în piesa care începe, după care coboară de pe scenă, să redevină actorul care este, dar între timp trebuie să servească la bar. Nici la noi șoferul și secretara nu prea sunt disponibili, pentru că unul scrie și celălalt face management de proiect.
- Daravere Concept Store - 8 decembrie 2023
- Școala de Vară de la Telciu, Bistrița-Năsăud - 1 decembrie 2023
- Trei momente în care am știut că antreprenoriatul cultural e o formă necunoscută de viață - 4 august 2023