Ioana-Miruna Giugăl. OPPENHEIMER sau o lecție de istorie la care merită să reflectăm

Ioana-Miruna Giugăl

Filmul Oppenheimer, regizat de Christopher Nolan, se concentrează asupra rolului lui J. Robert Oppenheimer în Proiectul Manhattan și a consecințelor pe care trebuie să le îndure după.

Interpretarea unor evenimente istorice de mare amploare îl pune în prim plan pe Oppenheimer, dar și alte personaje-personalități ce i-au influențat în diverse moduri viața fizicianului, mai ales pe parcursul Proiectului Manhattan.

În prima parte a filmului se expun informații despre trecutul protagonistului. Îl vedem pe Oppenheimer interacționând cu diverse personalități, unele ce mai târziu îl vor ajuta, îi vor fi alături sau îi vor afecta viața.

Mai apoi, acceptă să conducă studiile științifice ale Proiectului Manhattan. Din acest punct ritmul desfășurării acțiunii devine foarte rapid și personajele sunt din ce în ce mai multe.

Prin dramatizarea acestori întâmplări, Nolan a realizat un film biografic în care sunt prinse anumite clișee. Spre exemplu, tipica introducere a personalităților istorice. Apare, însă, o problemă. Sunt prezente foarte multe personalități noi despre care nu știm prea multe și în unele cazuri nu sunt nicidecum relevante în viața protagonistului, așadar, acestea se diluează mai apoi. Devine dificil să urmărești și să înțelegi ce se întâmplă. Aparițiile fizicienilor care l-au ajutat pe Oppenheimer, care pot fi importanți în dinamica proiectului, încarcă o poveste care oricum este greu de urmărit. Sunt prea mulți fizicieni despre care cunoaștem prea puține. Sunt și multe asemenea personaje secundare, mult prea multe, iar acestea nu aduc mai nimic în plus filmului.

În plus, această abundență de personaje, mai mult sau mai puțin importante, le estompează adesea pe acelea ale căror acțiuni vor avea consecințe și vor schimba cursul poveștii. Un bun exemplu este Teller. El este introdus în poveste de la început și este unul din puținii fizicieni interogați la final, doar că este scris ca majoritatea personajelor minore și nu i se atribuie prea multe caracteristici distincte. Chiar dacă ar trebui să știm la final cine este, de ce este audiat și ce rol a avut în viața lui Oppenheimer sunt atâtea personaje similare lui încât devine greu să le urmărești și să le diferențiezi.

Pe final scade numărul de personalități ce reapar și ritmul cu care se desfășoară acțiunea încetinește semnificativ. Probabil a fost o decizie luată pentru a fi mai ușor de înțeles filmul și relațiile lui Oppenheimer cu cei din jurul său. Fiind obișnuită cu primele două ore ale ecranizării, în care cursul povestirii era foarte rapid, încetinirea bruscă nu mi-a făcut plăcere. Având în vedere că montajele cu discuțiile purtate chiar de protagonist, dar și ale altor personaje, consider că nu trebuia să fie schimbată dinamica filmului. Spun totuși că lentoarea cadrelor te transpune în pielea protagonistului ce încercă să anticipeze ce urmează să spună cei audiați despre el, dar asta nu înseamnă ca pentru câteva momente trebuia încetinită ultima oră a filmului.

Muzica este introdusă în cinematografie, pe fundal, pentru a reda emoția resimțită de personaje, pentru a susține cadrele, scenele și montajele. Coloana sonoră a unui film joacă un rol important în inducerea unei stări și transmiterea sa mai departe audienței. În opinia mea, Nolan a luat o decizie bună când a decis să lucreze încă o dată cu Ludwig Göransson pentru coloana sonoră a unui film de-al său. Muzica dă un ton grav întâmplărilor oricum dramatice din viața tatălui bombei atomice.

Machiajul este o parte importantă a ecranizării care a fost executată foarte bine. Aceeași actori joacă aceleași personaje indiferent de vârsta lor în poveste. Schimbarea fizicului, pe care o observăm în funție de anul în care se întâmplă diferite secvențe ale filmului, a fost posibilă datorită machiajului.

În esența sa, Oppenheimer sintetizează și lupta dintre umanitate și non-umanitate. Fizicienii care au lucrat la construirea bombei atomice se opuneau detonării, fiind conștienți de consecințele folosirii unei astfel de arme, în timp ce statul voia să-și arate puterea pe care o deține, catastrofele cauzate de bombele nucleare fiind mijlocul prin care-și putea proba forța. Zorii Războiului Rece se iveau la orizont. Câțiva prieteni ai protagonistului se opuseseră construirii armei de la bun început, spre exemplu Isidor Rabi, iar alții pe parcurs. Se ajunsese la concluzia că nu este moral să se pună în joc viețile a zeci de mii de oameni doar pentru a câștiga un război pe care Japonia oricum îl pierdea.

Nolan și-a propus să arate acest conflict ce ține de dimensiunea etico-morală a acțiunii umane. Oppenheimer era dispus să experimenteze având în vedere calculele sale și voia să vadă cât se va îndepărta de teorie. A primit suportul financiar și ajutorul fizicienilor implicați, însă îl frământau șansele mici de a produce o reacție în lanț. Vorbește despre asta prima dată cu Einstein care îl liniștește, dar frica îl macină. Când bomba este detonată simte un val de fericirea pentru reușita sa: proiectul care a durat ani a fost dus la bun sfârșit. Însă această stare euforică trece repede și el trebuie să învețe să trăiască cu consecințele propriilor sale acțiuni.

Oppenheimer este un film bun care prezintă viața fizicianului, lupta dintre umanitate, moralitate și putere derivate din anumite evenimente extrem de importante din istoria recentă. Deși este un film lung, cu multe cadre ce ar fi putut fi executate mai bine, acesta are părțile lui excepționale și de aceea este un film ce merită urmărit. Este și o lecție de istorie la care merită să reflectăm.