Teatrul nu se poate izola pe o insulă a tradiționalului, a clasicității, nu poate ignora dispozitivele moderne și altele care vor veni, pentru că tehnica evoluează într-un ritm extraordinar. Dimpotrivă, trebuie să le asimilăm, să le transformăm în noi surse de expresivitate teatrală.
Sunt foarte multe tentative, foarte multe propuneri care schimbă structural acel tip clasic, canonic de comunicare prin care artiștii stau pe scenă, dezvoltă o iluzie, iar spectatorii, așezați confortabil în fotoliile din sală, contemplă și trăiesc emoțional acțiunile și personajele care le dau viață pe scenă.
Teatrul nu se poate izola pe o insulă a tradiționalului, a clasicității, nu poate ignora dispozitivele moderne și altele care vor veni, pentru că tehnica evoluează într-un ritm extraordinar. Dimpotrivă, trebuie să le asimilăm, să le transformăm în noi surse de expresivitate teatrală. Am văzut zilele trecute în FEST(in) pe Bulevard spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, „Ilegitim”, realizat de Adrian Sitaru, care propunea o formulă specială. Toți spectatorii găsesc pe scaune un dispozitiv VR pe care, normal, ca niște copii, l-au pus repede la ochi. Prin intermediul acestor dispozitive Adrian Sitaru i-a obligat pe spectatori – în sensul bun al cuvântului – să aleagă cum să se uite la spectacol. Inițial, am crezut că prin acest dispozitiv urmărim spectacolul live, doar că, așa cum se întâmplă în cinematografie, artă de unde vine Adrian Sitaru, atenția, privirea ne sunt direcționate către ceea ce dorește camera de filmat. Însă am aflat că ceea ce vedeam pe scenă, dacă ne scoteam ochelarii, era teatru, era viu, iar ceea ce puteam urmări cu ajutorul dispozitivului era, de fapt, o înregistrare a spectacolului. Sigur că se poate deschide o discuție complicată și interesantă în același timp despre această soluție regizorală care aduce foarte aproape arta teatrală și arta cinematografică. Osmoze de acest gen se practică de multe decenii, de mai bine de jumătate de secol, însă propunerea lui Adrian Sitaru este foarte interesantă, pentru că lasă spectatorului posibilitatea de a rămâne fan declarat al teatrului și de a renunța la dispozitiv, așa cum am făcut și eu la un moment dat. Regizorul lăsa publicului și posibilitatea să renunțe la această calitate senzațională a teatrului de a fi o artă vie, aici și acum, și să se refugieze într-un spectacol virtual preînregistrat și livrat prin intermediul ochelarilor VR. Arătam ca niște extratereștri, parcă eram într-o altă dimensiune, în altă epocă. Eu am renunțat la ochelari dintr-o deformație profesională, fiindcă îmi place teatrul și atunci nu văd de ce să mă uit printr-o nișă într-un ecran mic, care mă și obosea, pentru că trebuia să urmăresc și subtitrarea, înțelegând vag limba maghiară. Nu vedeam de ce să mă uit în niște ochelari, când pot să văd actorii la doi metri în față, să le văd și expresivitatea facială și mult mai multe lucruri decât vedeam prin ochelari. Însă este o formulă, o propunere și artistică pentru producători, și de marketing, trebuie să o spunem, chiar dacă – și am apreciat acest lucru la cei din echipa Teatrului Maghiar – nu se face prea mult tam-tam înainte de spectacol în privința dispozitivului. Totuși, se duce vestea și sunt convinsă că o parte a tinerei generații care poate că până atunci nu intrase într-o sală de teatru sau intrase, dar nu i-a plăcut ce a văzut și nu a mai revenit, intră în sala de spectacol chiar din această curiozitate, să vadă ce îi oferă sistemul acesta de ochelari.
O altă formulă care schimbă foarte mult comunicarea de tip tradițional în teatru am văzut la spectacolul lui Bobi Pricop, un regizor declarat interesat de a schimba relația clasică dintre artist și spectator, de a-l forța pe cel din urmă să devină parte activă a unui spectacol de teatru. Spectacolul lui de la Teatrul Național din Craiova, „Autorul”, nu folosește nici un fel de dispozitive high-tech de data aceasta, dar, respectând felul în care a fost scris textul, operează o transformare de alt tip, cu efecte în ceea ce privește comunicarea între artiști și spectatori. În textul „Autorul”, dispare scena. Piesa de teatru vorbește despre un spectacol realizat de Tim Crouch, care a scris și textul, și a făcut și regia în spectacolul ficțional. Nu există scenă, publicul stă față în față pe gradene, cei din primul rând chiar își ating aproape genunchii și se uită în mod forțat unii în ochii altora. Această dispunere este din scriitură. Ideea lui Crouch schimbă radical felul de a comunica al artiștilor cu spectatorii.
Există și o parte interactivă, de provocare a publicului să se implice în spectacol. Sigur că sunt variabile de la o reprezentație la alta, pentru că depinde foarte mult de spectatori, unii sunt mai timizi; uneori și noi, criticii de teatru, refuzăm să ne așezăm în primul rând dacă spectacolul este interactiv, ca nu cumva să ne întrebe ceva. Formula propusă de Tim Crouch schimbă fundamental teatrul, îl aduce la un grad zero al teatralității, modificând radical noțiunea de mimesis care definește teatrul de la Aristotel până spre zilele noastre. „Autorul” îl obligă pe spectator, chiar dacă nu vorbește, chiar dacă nu se implică verbal în ceea ce i se propune de către artiștii așezați, la rândul lor, printre spectatori, să contribuie la crearea spectacolului prin construcția spectacolului personal.
Teatrul este forțat să integreze aceste elemente. Sigur că ele au o doză de artificialitate. Unora le plac, alții le resping, dar eu zic că este obligatoriu să le aducem în sălile de spectacol și să le integrăm pentru că, altfel, pierdem publicul. Bătălia pentru public este aprigă. Anumitor categorii de public trebuie să le vorbim prin intermediul acestor device-uri pe care să le integrăm cu folos estetic evident.
Textul este parte a materialului „Criza comunicării în teatru. Noile tipare ale limbajului dramatic”
Se poate vorbi despre o criză a comunicării și în teatru? De pildă, între scenă și public? Noile forme de teatru au adresabilitate generală sau sunt destinate de la bun început unui public de nișă? Cum se reflectă criza actuală a dialogului în cea mai vie dintre arte? Ce s-a schimbat în tiparele comunicării în era în care informația circulă cu o viteză fără precedent? Ce mutații antrenează aceste noi tipare în limbajul dramatic, în structura și în mecanismele sale? Legat inextricabil de destinul Cetății, teatrul ia pulsul tuturor problemelor sale. Care sunt soluțiile găsite de creatori?
CITEȘTE ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS