Țar

O povestire 120% adevărată

Înșirați pe stânga și pe dreapta sălii joase și înguste, îngrămădiți pe banchete de lemn, boierii așteptau răspunsul său.

„Un copil. Am ucis un copil”, îi venea să le zică. Dar tăcu din nou, ca de fiecare dată. Nu știa ce îl întrebaseră, nu îi auzise. Dar ei așteptau răspunsul său. Însă gândul său era numai la ce se petrecuse cu 15 ani în urmă. Singurul răspuns pe care el îl avea de dat era la o întrebare pe care n-o punea nimeni.

L-au smuls din liniștea mănăstirii unde putea să-i fie iertat păcatul. L-au adus și i-au pus pe cap șapca de împărat, grea de blănuri și pietre, grea de sângele vărsat pentru ea. În vârful căciulii de aur, crucea cu perle atârna cel mai greu, mai să-ți rupă gâtul. Pentru că acea cruce, expusă cu atâta nerușinare la toate câte țarul Boris văzuse și făcuse în ultimii ani, acea cruce va judeca totul. Și cu acea cruce în mână, azi, mâine, când o veni ceasul, Dumnezeu îi va spune: „Tu, Boris, în iad!”.

Ca și cum Dumnezeu chiar ar fi rostit aceste vorbe, ușa odăii tronului s-a dat de perete. Saltîkov a năvălit în încăpere, mimând teroarea. „Măria ta, Dimitrie, țareviciul, e viu și vine.” Rostea sacadat, ca după o grabă mare. Venise în liniște până la intrarea în palat, dar apoi alergase pe culoare și pe trepte, să i se vadă graba. Acum se sufoca, negăsind aer pentru vorbe. Se opri să respire și să vadă efectul spuselor sale. L-o fi auzit țarul? Sau iar e apatic? „Am primit scrisoare că e cu armate în sud. O să vină peste noi!”

„Dimitrie? Dimitrie, viu!”, zise Boris cu speranță. Dar agitația lui fu interpretată ca oroare.

„Sosesc vești de la granița din sud”, continua boierul. „Dimitrie Ivanovici are armată de polonezi și cazaci și a trecut Niprul și se îndreaptă spre Moscova. Cernigov și Putîvl s-au predat fără lupte.”

Boris simte cum i se usucă gura. Dimitrie! Numele pe care încerca să-l șteargă din amintire de cincisprezece ani. Copilul pe care l-a văzut mort la Uglici, cu gâtul tăiat de cuțitul asasinilor săi. Cum poate fi viu? Cum poate să conducă o armată?

„Minciună!” strigă Boris, ridicându-se brusc de pe tron. „Dimitrie Ivanovici a murit la Uglici acum mulți ani. A fost o nenorocire, și-a tăiat singur gâtul în timpul unei crize de epilepsie. Toată Rusia știe asta!”

Nimeni nu știa așa ceva. Boierii îl priviră cu uimire. Oamenii țarului ascunseseră crima. Chiar ei lansaseră zvonul plecării. Însă Boris fusese acolo, să vadă, și a aruncat o mână de pământ pe pieptul copilului coborât în groapă. Nu se putea înșela. Era marea sa crimă, care îi bântuise zi de zi gândul și care acum îi bântuia țara.

„E mort!”, insistă cu disperare.

Bătrânul boier Pușkin citi ocazia. „E mort la Ugilci!” strigă sărind în picioare. Gestul său sau cuvântul său îi cutremură pe ceilalți boieri de pe banca șubredă. „Eu știu!”, mai spuse.

Saltîkov nu ridică privirea. „Măria Ta, poate că acela de la Uglici nu era adevăratul țarevici, ci un copil înlocuitor. Dimitrie adevăratul și-ar fi păstrat viața ascunzându-se.”

Boris se lasă din nou pe tron, simțind cum i se înmoaie genunchii. Știe că ce spune Saltîkov e o minciună, dar o minciună contra căreia n-o să poată lupta. Pentru că oamenii vor să creadă. Pentru că îl urăsc pe el, Boris, țarul ales, țarul care nu s-a născut în purpură, țarul care are sânge de stepă, nu de vareg.

„Minciună!”, mai zise încet, deznădăjduit. Iar celelalte vorbe au fost doar în gândul său, la fel de nerostite ca întotdeauna. Dimitrie e mort de cincisprezece ani. L-a îngropat cu mâinile lui în pământul înghețat lângă mănăstirea Pokrovska. Vedea și acum zăpada mânjită cu glodul galben în care i s-a făcut loc. Gâtul tăiat de la o ureche la alta, cum numai marii asasini puteau face. Și o altă imagine se suprapuse, cu bărbați muribunzi în zăpadă și glod, desfigurați în bătaie, zbătându-se și cerând milă să nu fie aruncați cu pietre de gât în Volhov și apa care se înroșea încet la ochiul de gheață prin care erau aruncați. Multe, multe crime. Copii care alergau pe străzi să nu-i prindă soldații săi negri – era tânăr pe atunci și slujea în Opricină – și să nu-i taie în fața mamelor lor. Iar el, Boris, plictisit de atâta măcel, îi spunea lui Ivan că poate ar trebui să se oprească pentru că nu mai rămâne nimeni de ucis și Ivan râdea cu gura aia stricată. Iar din toate crimele astea, una singură ținuse pentru sine: pe cea a țareviciului Dimitrie, fiul stăpânului său, Ivan, zis cel Groaznic. Iar crima asta nici n-o făptuise cu mâna sa. Dar, pentru că dăduse ordinul, niciodată de atunci nu și-a mai găsit liniște.

Pentru că toate celelalte crime din viața sa, făcute cu mâna sau cuțitul său, pe toate, oricât de abominabile, i le atribuise lui Ivan, pentru că el a dat ordinul, de la el pornise totul, el era responsabil de toate. Acele păcate erau pe numele lui Ivan. Însă tocmai de aceea trebuia să țină pentru sine uciderea lui Dimitrie. Pentru că în acel caz el a fost cel care a dat ordinul. El a zis vorbele și a făcut semnul.

Boierii îl priveau cum se clatină, dus. Au ieșit unul câte unul din cameră. Abia când a rămas singur s-a recunoscut pe sine pentru o clipă, în sala tronului; dar apoi i s-a părut că nu e el însuși, e Ivan, iar pereții au început se apropie între ei și îl strâng ca niște mâini uriașe, iar aerul devine din ce în ce mai rar și are senzația că se scufundă într-o apă neagră care îi intră pe nări și pe gură și îl sufocă; și atunci și-a adus aminte de acea hrubă din Kremlin unde închidea pentru Ivan familiile boierilor suspectați de trădare și cum se ducea să le vadă în fiecare dimineață și cum unele femei își luau copiii la sân să-i hrănească și copiii erau atât de slabi că păreau schelete îmbrăcate în piele uscată și când unul dintre ei murea, mama îl ținea în brațe și se prefăcea că încă e viu pentru că știa că dacă îl lasă jos soldații îl vor arunca la câini.

Ar fi vrut să-și recunoască crima și, spunând-o spășit în fața Moscovei, să îl vadă astfel și Cristos cel iubitori de oameni; și neiertătorul Tată ceresc, de la care vin toate pedepsele lumii.

Dacă ar fi fost posibil!

Moscova avea o sută și de mii de locuitori. Prea mulți pentru a fi numărați. Și, oricâți tăiai din ei, știa asta de pe timpul lui Ivan, numărul lor creștea fără să scadă. Orașul era prosper. Negustorii plecau departe și veneau de departe. Blănurile Nordului erau cele mai de preț, iar ele plecau spre Bizanț, mult timp; spre rămășițele statelor mongole sau spre Polonia și Lituania, când nu era război. Dar războaie erau la câțiva ani odată.

În doar trei generații Rurikii creaseră un imperiu. De la Arhanghelsk la Astrahan, dintr-o mare în alta. Pentru asta, îi măcelăriseră pe Rurikii din celelalte cnezate, dar și pe foștii lor protectori, nogaii. Iar, când și puterea acestora s-a prăbușit și triburile mongole s-au împărțit și au început să se lupte între ele, Moscova a umplut pur și simplu golul lăsat în urma Hoardei de Aur. Mulți boieri aveau rădăcini mongole, însuși țarul Boris, care nu era mândru de ele și ar fi vrut să le ascundă, amenințând cu moartea pe cine ar fi vorbit despre asta. Iar alți boieri aveau rădăcini în celelalte cnezate. Două sute de ani Moscova luptase aproape fără răgaz, când cu unii, când cu alții, când cu polonii sau nordicii, aliindu-se după ocazie cu unii sau cu alții dintre dușmani. La fiecare cinci sau zece ani, un război. Când nu atacau ei, erau atacați. Iar când niciun asemenea conflict nu se ivea singur, moscoviții luptau între ei în revolte care ardeau rapid sau în războaie civile care durau zeci de ani.

Iar după fiecare război urmau înrudiri și încuscriri care ar fi trebuit să garanteze pacea.

Dar tocmai aceste relații de familie deveniseră azi cea mai mare sămânță de scandal între zidurile Kremlinului. Cu asta se luptase și Ivan. Toți boierii săi aveau tot felul de înrudiri și interese, de relații cu alte provincii, cucerite și pe cale să se revolte, sau necucerite și care puteau strânge armate contra Moscovei. Toți voiau o bucată mai mare și toți aveau câte o sabie cu care să și-o taie. Până și boierii mici, dvorianstvicii, care plimbau blidele prin curtea palatului, credeau că merită bucăți mari: dacă nu din Rusia veche, deja căpușată de boierii vechi, atunci din cea nouă, pe care o luau de la tătari și de la toate triburile de nomazi care puteau fi repede puse pe fugă.

Conspirațiile erau pretutindeni. Tăiai o familie, alte trei intrau în joc. În loc să-i descurajeze, violența mai mult îi întărâta pe boieri: averea celor uciși avea să fie împărțită; fiecare miza sau visa că ar primi o porție; iar când nu primeau, frustrarea îi făcea nesăbuiți. Existau o sută de boieri la palat și o mie de conspirații. Toți voiau să se răzbune pentru câte ceva. Paranoia țarilor era cu siguranță o boală și trecea de la unul la altul ca un demon ascuns în scândurile tronului; dar era din plin alimentată de ce vedeau cu ochii lor.

În zilele următoare, curtea devenise un furnicar de zvonuri și teamă. Boierii se adunau în grupuri mici, șoptind și aruncând priviri fugitive spre tron. Boris îi simțea cum se îndepărtează de el ca cei sănătoși de omul bolnav.

Fierberea orașului îl făcuse pe Boris să își vină în fire. Era un bărbat puternic, care ținea țara în pumn de decenii, cu mult înainte de a primi și coroana. De pe vremea nebuniei lui Ivan, când țarul începuse să se ocupe numai de popi și de crime; și mai cu seamă de când țarul, într-una dintre furiile lui nesăbuite și-a ucis fiul cel mare, pe Ivan cel războinic, lumina ochilor lui, lovindu-l cu toiagul în cap și băiatul s-a zbătut minute în șir pe podea, cuprins de spasm, sub ochii tatălui care-și smulgea părul și barba; și apoi fusese pus regent când țarul cel bătrân a murit, lăsând căciula imperială băiatului mijlociu, prost ca noaptea și pe care de mic l-a ținut numai prin biserici și mănăstiri. Iar când și ăsta a murit, de moarte bună, Boris a vrut să lase țara și să meargă și el la mănăstire, pentru a mai ușura din păcate.

Îl cheamă pe vărul său, Simion Nikitici Gudunov, comandantul gărzilor palatului.

„Simion, câți oameni fideli mai am în Moscova?”

„Măria Ta, garda palatului vă rămâne credincioasă. De asemenea, boierii Gudunovi și câțiva din familiile aliate. Însă…” Simion se oprește.

„Însă?”

„Poporul din Moscova începe să creadă în Dimitrie. Spun că Dumnezeu l-a trimis să îi scape de foametea acestor ani. În piețe se vând icoane cu chipul său.”

Boris se ridică și se apropie de fereastra care da spre Piața Roșie. Jos, în întunericul serii, vedea siluetele oamenilor care se înapoiază în casele lor. Oameni pe care i-a condus șapte ani, pe care i-a hrănit în vremuri de foamete din grânarele palatului, pe care i-a apărat de dușmani. Și care acum așteptau să-l vadă căzând.

Dacă ar fi fost să-și recunoască crima, ar fi spus că spre binele Rusiei a făcut-o; și era ferm convins de aceasta. El nu-și dorise tronul, mai ales când i-a fost atâta timp dată puterea. Dar cum vedea el lucrurile era că Ivan se împărțise în trei în cei trei fii ai săi, dându-i fiecăruia doar o parte din el. Lui Ivan, mortul, îi dăduse spiritul războinic și priceperea în luptă. Mare țar ar fi fost! Lui Fiodor, prostul, îi dăduse biserica și slujbele și rugăciunile și târâșul pe genunchi și pe coate. Iar pentru cel mic, Dimitri, rămăsese doar nebunia și violența. Era doar un copil, dar Boris vedea în el toate semnele tatălui. De ar fi venit la putere făcea băi de sânge. În mintea lui, Boris ucisese răul în fașă. Iar asta fusese toată crima de care se făcea vinovat.

În asemenea momente, când reușea să-și țină cumpătul, fix așa vedea lucrurile. Pentru Rusia o făcuse, nu pentru el.

„Strânge-mi o armată”, îi spune lui Simion. „Trebuie să oprim această minciună înainte să ajungă la porțile Moscovei.”

Vestea despre falsul Dimitrie continua să se răspândească prin Rusia. Degeaba oamenii țarului veneau acum cu dezvăluirea că țareviciul și-ar fi luat viața și ar fi bine îngropat. Prima minciună, a fugii sale de teama fratelui Fiodor, prinsese mult prea bine. Și apoi, cum să-ți iei singur viața când sunt atâția care vor să ți-o ia?

Afanasie Pușkin trecuse în tabăra țarului. Alături de alții, descâlcise ițe pe la polonezi și pe la ei prin țară până a aflat că cel care-și zicea Dimitrie se numea de fapt Grigore și fusese călugăr într-o mănăstire, unde probabil auzise el ceva despre țarevici; și cum vârsta se potrivea și nimeni nu-l mai văzuse de mult pe fiul fostului țar, a zis că de ce nu?

Simion voia ca Boris să spună lumii ce și cum. Afanasie zicea că nu. „La ce bun să spui adevărul? Cine-l va crede? O minciună frumoasă nu va fi răsturnată niciodată de un adevăr urât. Când li se oferă un fiu miraculos regăsit, cum să te creadă dacă le spui că e un amărât de călugăr izgonit? Dacă vrei să te creadă, vino cu un miracol și mai mare! Doar așa ceva poate fi crezut.”

Dar de unde miracole? Cine să le facă? Dumnezeu nu-l prea mai avea la inimă pe Boris.

Și totuși, ceva foarte ciudat, asemănător unui miracol, trecea chiar în acel moment prin porțile Moscovei.

Pe ulița dinspre Novgorod, orașul atât de urgisit de țari, intrase în oraș un șir de care pline cu pește sărat, miere și cereale. În penuria care era, caravana din Novgorod era o veste bună, deși pentru Moscova, la cât era de mare, acest transport era o nimica toată. Vestea cu adevărat bună nu călătorea cu căruța, ci cu calul. Unii dintre mercenarii care păzeau caravana dețineau o informație pentru care țarul le-ar fi sărutat ambii obraji.

Carele au trecut de mahalale și au pătruns în Kremlin – o fortăreață haotică, dar impunătoare, cu ziduri roșii de cărămidă, turnuri tătare și creneluri italiene din care se trăgea cu pușca. Deasupra zidurilor se înălțau turle strălucitoare, vizibile de departe. Kremlinul, doar el, adăpostea peste treizeci de mii de suflete, într-un amestec de case de lemn îngrămădite, piețe aglomerate și străzi înguste, murdare.

În inima cetății, catedralele cu cupole aurite sau viu colorate sclipeau în soare. Frescele sfinților acopereau bolțile, iar în cripta lor se odihneau mitropoliți, țari și moaște venerate. Mereu erau oameni în fața uneia sau alteia dintre ele, să se roage după tipicul sărbătorilor. Printre ele, locuințele boierilor și curtenilor, din lemn și acoperite cu paie sau șindrilă, formau un mozaic dezordonat. Mirosul de fum, piele, mâncare, animale și tămâie se amesteca într-o aromă copleșitoare.

Palatul țarului, o clădire joasă din cărămidă roșie, avea încăperi întunecoase, pline de icoane, covoare de lână și piei de urs. În mijloc trona un jilț din lemn, acoperit cu brocart brodat cu flori de măr. Masa lungă, încărcată cu vase de aur, argint și lemn, era flancată de bănci pe care de regulă se înghesuiau boierii. Acum, în toată sala era doar Simion. Îl aștepta pe Boris. I-ar fi putut da vestea și altundeva, dar i se părea că și-ar pierde din importanță.

Unul dintre mercenari bătuse în poarta palatului. Nu știa dacă e bine ce face, dar și-a imaginat că poate primi vreo recompensă. După mintea lui, aducea o veste proastă și avea și temerea că ar putea fi rău primită. Dar Simion vorbise cu el și, când a auzit ce veste aduce, l-a răsplătit regește.

„Un miracol ai vrut, Măria Ta, și am primit unul!”, spuse cu entuziasm când țarul a intrat în încăpere.

Boris îl privi cu neîncredere.

„În Novgorod”, continuă Simion, „a apărut un alt Dimitrie! Strânge și el oaste contra noastră!”

Pe țar îl bufni râsul. Era o veste cum nu se poate mai rea și totuși cât era de bună! Un alt Dimitrie! Pe el nu l-ar fi dus niciodată capul să scornească așa ceva. Dar era soluția perfectă! Doar un alt fals Dimitrie ar fi demonstrat că celălalt fals Dimitrie e fals.

Adaptare extrem de liberă după „Boris Gudunov” de Alexandr Pușkin.
Fragment dintr-un volum de teaser-e pentru operele clasice, în lucru.

Ilustrație: Ilia Repin, „Ivan cel Groaznic și fiul său”, 1885,
ulei pe pânză, 199.5 cm × 254 cm, Galeria Tretiakov, Moscova